*
* *
* *
Într-o zi eram la Oakville, în bucătăria firmei, mîncîndu-mi prînzul și uitîndu-mă pe geam. Nu eram la ultimul etaj, dar, cum toate clădirile din față erau mai scunde, se vedea pînă la marginea orașului. Prea departe nu se vedea oricum pentru că era o vreme de ploaie, dar atunci mi-am dat seama că dacă n-ar fi fost acești nori care acopereau orizontul, poate că, de la înălțimea, asta aș fi văzut downtown Toronto, așa cum se vede de pe movila de la vărsarea lui 16 Mile Creek. Mi-am închipuit că dacă aș fi venit în bucătărie special pentru acel peisaj, aș fi fost foarte dezamăgit că nu-l văd. Dar cum, din cauza norilor, uitasem că există posibilitatea de a vedea pînă în Toronto iată că nu eram supărat defel. Mi-am dat seama că dacă ajungi să uiți de bucuriile posibile, nu suferi atunci cînd acestea nu se împlinesc. Așa e și cu vacanța; dacă nu mergi în vacanță pentru mult timp, ajungi să uiți de ea și nu ți se mai pare atît de prețioasă. Abia cînd aceasta se încheie îți dai seama de ce era să pierzi.
Astfel, pe toată durata zborului spre Newfoundland încă nu reușisem să intru în starea de spirit a unui om în vacanță; mintea îmi era încă prea prinsă de ceea ce lucram de cîteva luni la serviciu fără să apuc să respir o secundă. Nici măcar geografia locurilor spre care ne îndreptam nu o știam prea bine; coasta atlantică a Americii de Nord este atît de zdrențuită și întortocheată încît ideea de a o descifra mi se părea o ispravă supraomenească. Aflasem doar, cu o seară înainte, din atlas, că bucata de ocean pe care urma să o traversăm se chema Golful St. Lawrence, iar în mijlocul ei era o insulă mare numită Anticosti.
După ce am traversat golful și am început aterizarea la Deer Lake, am avut primele imagini ale peisajului din Newfoundland. Cîmpiile erau pline de mici lacuri foarte pitorești. Aeroportul era mic, iar în afară de avionul nostru, altul mai serios nu exista pe pistă. Ne-am găsit bagajele, am luat mașina de închiriat, un Chevrolet Cruze alb, și am plecat fără să mai pierdem vremea. Nu am văzut nimic din Deer Lake, presupunînd că ar fi fost ceva de văzut. Rocky Harbour, unde urma să locuim, era la 70 km, înspre nord-vest, pe malul vestic al Newfoundland, la Golful St. Lawrence. Era în jurul prînzului. Abia după ce am ieșit din Deer Lake și au început să apară munții am simțit că sîntem în vacanță. Astfel, prima imagine din vacanță despre care pot spune că mi-a rămas în minte e cea a unei șosele destul de libere care tăia o pădure de brazi nesfîrșită întinsă pe dealuri înalte și stîncoase. Vremea era schimbătoare; la aeroport fusese soare, dar acum peste culmile din față se lăsau norii, dar nu era nici frig, nici cald. Eram aproape de nivelul mării, dar senzația era de munte. Cu toată nerăbdarea de a ajunge la destinație, cînd orizontul s-a lărgit peste un golf lung, mărginit de înălțimi, am oprit într-o parcare și am coborît să admirăm peisajul.
Ne-am orientat cu ușurință și am ajuns în Rocky Harbour fără probleme. După numărul de case, Rocky Harbour nu cred că era mult mai mare decît Vinerea. Chiar și cel mai important hotel al său, Ocean View, care în pozele de pe Internet arăta luxos, văzut în realitate era destul de gri și modest, cam ca Alimentara din Piață. Ca suprafață, totuși, Rocky Harbour era mult mai mare, întinzîndu-se pe ambele brațe ale unui golf larg care privea spre vest, spre continent. Căsuța noastră era într-un complex la capătul de sud al orașelului, la poalele unui promontoriu abrupt, deși nu foarte înalt. De aici vedeam, peste apă, celălalt braț al golfului, cel nordic, terminat cu un far pitoresc.
După ce ne-am luat căsuța în primire și ne-am lăsat bagajele, am ieșit imediat pe malul mării, în explorare. De pe țărm pornea un dig compus din arici din aceia de beton, cam ca la digurile de pe litoralul nostru de la Marea Neagră. Suprafața lui nu era netedă, deci nu te puteai plimba normal, ci trebuia să te cațeri pe “arici” ca într-un traseu pe stîncăriile din Retezat. Pe stînci vedeam jumătăți de schelete de crabi mîncați de pescăruși și nenumărate trunchiuri și crengi de copaci albite de apa mării și aruncate de valuri. Am găsit o astfel de cracă și am folosit-o pe post de băț de sprijin. Nu știu cît de bună era în mod obiectiv, dar avea lungimea potrivită, iar în locul din care o apucai era un ciot care oferea mîinii o excelentă protecție. Era strîmbă ca o lamă de coasă cu concavitatea înspre înainte, iar la capătul de jos lemnul neted și alb se transforma în franjuri de putregai, dar tocmai aceste imperfecțiuni mi-a făcut-o simpatică. Am folosit-o mereu în drumețiile din zilele următoare pînă cînd transpirația palmelor mele a transformat albul mat de pe “mîner” într-un maro lucios. Atît de dragă mi-a devenit bucata asta de lemn încît la un moment dat m-am gîndit serios să-i scurtez partea de jos și s-o aduc în bagaj pînă acasă. Acum, la atîta timp după acea excursie, regret mult că nu am cedat acelui impuls; ar fi arătat foarte bine agățată pe peretele camerei galbene de la subsol, deasupra canapelei...
Dar nu pe dig am petrecut cea mai mare parte a plimbării de recunoaștere, ci prostindu-ne pe lîngă el, pe fundul mării dezgolit de reflux. Alge verzui sau brune-roșietice, meduze roz-indigo eșuate pe pietricelele negre, scoici minuscule și de toate formele, melcișori sferici sau conici păstrînd încă în cavitatea cochiliei un pic de apă de mare – toate acestea ni se păreau acum, obișnuiți numai cu viața de birou, niște jucării minunate… Nu m-am putut abține să nu intru puțin în apă, să mă plimb prin băltoacele cu alge gelatinoase și pietre ascuțite. Bineînțeles, pînă la urmă am reușit să mă tai în talpă într-o scoică și să las în urmă, pe unde treceam, o dîră de picături de sînge.
După plimbarea pe mal și pe dig am avut cina la un restaurant de peste drum de căsuțele noastre. Tot timpul pe care l-am petrecut în Gros Morne nu am avut chef decît de legume și fructe. Fructe de mare și pești. Nici bere nu am băut decît din cea locală, Quidi Vidi în diverse versiuni.
După cină, cum soarele se apropia de apus peste mare, ne-am dus repede în căsuță și mi-am pregătit uneltele fotografice pentru poze cu apusul, așa cum citisem că trebuie făcute: trepied, filtre și toate alea. Apoi ne-am întors repede la dig în așteptarea momentelor magice. Aici, un alt fraier, tot cu trepied etc. Aiurea: cu mult înainte de a se apropia de linia mării soarele fu acoperit de niște nori de la orizont și nu a ieșit nimic.
Cum altceva oricum nu aveam de făcut, ne-am hotărît să mai explorăm împrejurimile. Trecînd de ultimele case din Rocky Harbour, am urcat o pantă lungă pe buza falezei abrupte care mărginea golful. Am descoperit aici un teren îngrădit, cu iarbă înaltă și flori de cîmp, cu un anunț de vînzare agățat de gard. Doar 50 000 de dolari. De atunci, de cîte ori îmi e greu la serviciu, gîndul mi se duce la acel teren și îmi imaginez o viață tihnită într-o casă pe marginea falezei și cu priveliște la ocean.
Am continuat plimbarea pe creasta promontoriului pînă ni s-a deschis vederea în partea cealaltă, către un golf lung, căruia nu i se vedea capătul, mărginit de abrupturi muntoase, practic un fiord. În zilele următoare, învățînd mai bine regiunea, am aflat că acest fiord se chema Bonne Bay și înspre interior se desfăcea în două brațe. De fapt, pe lîngă el trecea șoseaua care ne-a adus de la aeroport pînă aici.
Aici, în punctul în care ne aflam, pe creasta promontoriului, era o platformă de observație construită din lemn solid și, cum tot cărasem trepiedul pînă aici, am făcut cîteva poze în jur, ba spre farul de la Lobster Cove, ba spre munții din față. Ocupat cu pozele nu am observat că Miha dispăruse de lîngă mine. Continuase pe creasta care de aici încolo se făcea foarte îngustă pînă la o ridicătură ce părea să fie capătul. Am încercat să ajung și eu acolo, dar ajungînd la un punct foarte strîmt, suspendat la zeci de metri deasupra mării și în stînga și în dreapta, n-am avut curaj să merg mai departe.
După ce Miha s-a întors, ne-am așezat pe pietre și ne-am mulțumit să contemplăm în tăcere scena din fața ochilor. Era seara tîrziu, norii joși, marea întunecată, versanții munților negri și abrupți. Miha mi-a explicat că probabil de aceea regiunea se numește Gros Morne.
— Ce-i aia Gros Morne?
— Marele Mohorît.
Peste cîteva zile aveam să aflăm că, de fapt, Gros Morne era un munte anume, cel mai înalt de pe aici, aflat mai înspre interior. Dar peisajul pe care îl aveam în față era într-adevăr pătruns de o atmosferă de tristețe și melancolie pe care n-o mai văzusem decît în picturile romanticilor, niciodată în viața reală. Îți era foarte greu să te ridici și să pleci de acolo…
*
* *
* *
A doua zi, gîndurile și lumina soarelui m-au trezit devreme, deși Newfoundland se află pe un fus orar mai devreme cu o oră și jumătate față de cel cu care eram obișnuiți. Cum în ziua de dinainte, cînd ieșiserăm pe dig, îmi păruse rău că nu aveam la mine lentila macro, mi-am pus în minte să mai fac o serie de poze pe lîngă apă pînă nu se trezește Miha, mai ales că vremea era foarte frumoasă. Dar ajungînd la dig mi-a venit ideea să mai fac o încercare, acum, pe lumină, pe creasta aceea îngustă de pe care mă întorsesem aseară. Urc iarăși rapid pășunea de 50 000 dolari, ajung la platforma de observație și încep coborîrea pe poteca îngustă. Ajung în punctul cel mai strîmt. Iarăși, marea de o parte și de alta, la zeci de metri sub mine. Mă opresc și renunț. Fac cîțiva pași înapoi. Cînd colo, chiar deasupra mea, la marginea platformei de observație, văd, în contralumină, silueta unui tip! Atunci îmi opresc retragerea și încep să fac poze în jur ca să arăt că nu frica mă oprise din drum, ci pasiunea fotografică. După ce socotesc că am zăbovit destul, mă întorc și-i las cale liberă, dar lîngă platformă mă opresc iar și mă apuc să fac poze unor floricele albastre crescute pe o stîncă golașă în timp ce cu coada ochiului îl urmăresc pe necunoscut. Tipul pornește hotărît pe creasta îngustă, dar foarte repede pașii cei siguri i se transformă într-un tîrîș ezitant, iar cînd ajunge în șaua cea strîmtă se oprește de tot. Se mai uită puțin în jur și se întoarce. Ura!!!
De aici am coborît repede spre plajă pentru a face pozele pe care le plănuisem. Alge, scoici, melci etc., tot felul de scîrbăciuni marine simpatice. Mă puneam în genunchi sau pe burtă, ca un copil, și atunci, văzut de aproape, locul devenea mirific, ca o grădină în miniatură cu vegetație și faună fantastică. Mi-am spus că asta trebuie să fie acea “octopus's garden” despre care cîntă Ringo Starr. Singurul lucru care mă neliniștea puțin era că băgasem de seamă că bogăția de viețuitoare era mai mare tocmai în dreptul locurilor în care țevile de canalizare de la casele de deasupra falezei își căscau gurile din peretele stîncos…
Am făcut poze cu nemiluita și am uitat de mine pînă cînd mi-am auzit strigat numele. M-am ridicat brusc în picioare, speriat. Era un pescăruș care țipa “Hoo-yaa! Hoo-yaa!” Abia atunci mi-am dat seama că pierdusem prea mult timp pe aici și dintr-o dată locul își pierdu tot farmecul. M-am grăbit spre căsuță, unde Miha se sculase.
Nu aveam niciun plan făcut de acasă; aveam doar idei vagi despre cîteva din obiectivele de aici, dar geografia locului abia acum o învățam din hărțile mult prea schematice pe care le găsiserăm la Recepție. Așa că pentru prima zi voiam să facem ceva ușor pentru orientare. Acasă citisem despre un loc interesant, Tablelands, iar în broșura de la Recepție scria că traseul durează doar o oră. Cum lîngă Tablelands mai era un obiectiv, Green Gardens, și acesta de dificultate mică, ne-am pus în gînd să le facem pe amîndouă acum.
Ca să ajungem în Tablelands trebuia să conducem cam 35 km pînă în locul în care se termina Bonne Bay, după care mai trebuia tot cam atîta în direcția opusă, pe malul celălalt al fiordului. Șoseaua urca și cobora pante lungi, șerpuind pe dealurile împădurite care mărgineau Bonne Bay. La un moment dat ne-am nimerit în spatele unei dubițe care mergea încet, dar care din cauza curbelor era periculos de depășit. Iar cînd venea o pantă în jos, își dădea drumul la vale fără să frîneze, conducînd pe mijlocul șoselei. Dacă am fi fost în Toronto, aș fi fost convins că șoferul e chinez. Pînă la urmă am scăpat de acea oroare și am lăsat mașinilor din spate plăcerea de a-l blestema pe aiurit. Dar n-am apucat să ne bucurăm prea mult de șoseaua liberă pentru că în curînd au apărut în stînga niște versanți golași și galbeni arătîndu-ne că ne apropiam de destinație. Tablelands e un masiv ciudat, deosebit clar de ceilalți munți din regiune, format, din cîte am priceput, din ieșirea la suprafață a unei bucăți din mantaua Pămîntului în urma unor cataclisme tectonice cu ceva milioane de ani în urmă. Ce vedeam noi era un podiș lipsit complet de vegetație, alcătuit din roci galbene și ridicat deasupra vîrfurilor din jur.
Am găsit parcarea, ne-am pus bocancii și am pornit. Era vreme frumoasă, cam ora prînzului și cei mai mulți turiști coborau. Poteca era de fapt un drum lat, cam ca cel de la Cîrnic la Pietrele. Din loc în loc treceam pe lîngă pîlcuri rare de brăduți, în rest doar petice de iarbă și tot felul de plante pitice. Niște flori aveau tulpina și frunzele acoperite cu un fel de puf alb ca cel de pe florile-de-colț și tot ca la florile-de-colț, “floarea” era de fapt un buchet de inflorescențe albe și pufoase. Dar planta cu aspectul cel mai ciudat era pitcher plant, despre care am aflat pe urmă că e oarecum carnivoră: în vîrf are un fel de cupă în care se adună apa de ploaie, iar în apa aceea vin musculițe care se îneacă și se descompun, planta hrănindu-se cu “supa” astfel preparată.
Pitcher Plant
Am mers astfel de-a lungul poalelor muntelui traversînd din loc în loc pîrîiașe care coborau de sus, de pe înălțimile pe care încă mai erau din loc în loc petice de zăpadă, pînă am ajuns la gura unei văi largi care părea să vină direct din inima masivului. Ajunși aici, am fost întîmpinați de un vînt foarte puternic ce bătea fără oprire de-a lungul văii. Pe vale, un pîrîu bogat coborînd în cascade fără număr. De aici încolo poteca s-a transformat într-un pod de scînduri care urca de-a lungul pîrîului, dar după aproximativ două sute de metri s-a terminat într-o platformă de observație prevăzută cu bănci de lemn pe care se odihneau la soare cîțiva turiști. Alți turiști se învîrteau în jurul locului, admirînd o cascadă mai mare decît celelalte sau jucîndu-se printre niște momîi de piatră înalte cît omul.
Nu-mi venea să cred că asta era tot, că drumul ultra-lejer de pînă aici era traseul indicat în broșură! Curiozitatea ne-a făcut să vrem să explorăm mai departe, în susul văii care, de aici, părea să se termine într-un circ glaciar larg ce avea pe marginea de sus o pată de zăpadă în formă de cămilă bactriană.
Bun, acum speranțe mari să ajungem în timp util pînă sus nu prea aveam pentru că nu mai exista niciun fel de potecă, terenul era alcătuit 100% din bolovani, iar vîntul care cobora pe vale devenea insuportabil. Din cauza vîjîitului continuu ne înțelegeam tare greu, iar unele rafale aproape te dărîmau. Într-un loc mai greu, cu bolovani mai mari, Miha s-a pus ciuci și cînd a ridicat un picior să facă pasul, vîntul a răsturnat-o. Iar mie mi-a smuls de pe față ochelarii de soare Via Roma pe care am dat bani grei la Cugir și mi i-a aruncat cît colo. I-am găsit greu printre pietroaie, cu o lentilă zgîriată rău, iar alta pierdută pe vecie.
În fine, am început să urcăm pe valea aceea pe care pustietatea, galbenul rocilor, lipsa aproape totală a plantelor și intensitatea neobișnuită a vîntului o făceau să pară de pe altă planetă.
La un moment dat ne-am întîlnit cu un cuplu care cobora și ne-au arătat o hartă mai amănunțită a locului, pe care erau descrise mai multe trasee. Pentru noi era acum prea tîrziu, dar dacă cineva are norocul să ajungă pe acolo și norocul încă și mai mare de a citi acest text, atunci să știe că pentru a explora Tablelands are nevoie de o zi întreagă, o hartă bună și încălțăminte solidă.
N-am stat mult la povești pentru că și ei voiau să meargă în Green Gardens în aceeași zi. Noi am mai urcat puțin, pînă la baza unei morene, unde ne-am dat seama că în ritmul în care mergeam nu aveam cum să ajungem sus în timp util.
Pe drumul de întoarcere
La mașină am ajuns destul de tîrziu, pe la 4 după-amiaza. Nu foarte convinși, am continuat cîțiva kilometri pe șoseaua care ne adusese pînă aici, pînă la parcarea din care pornea cărarea spre Green Gardens. Acolo am găsit o pereche mai în vîrstă care tocmai se întorseseră și, șezînd obosiți pe marginea portbagajului, își masau de zor tălpile și i-am întrebat dacă aveam timp să terminăm traseul înainte de apusul soarelui, iar din răspunsul lor am înțeles că nici nu avea rost să încercăm.
Bonne Bay Road
Dar nu ne-am dus direct acasă, ci ne-am abătut puțin într-o localitate din apropiere, Woody Point, unde exista un centru turistic de unde, invidios pe cei cu care ne-am întîlnit în Tablelands, mi-am cumpărat și eu o hartă amănunțită, chiar dacă acum nu ne mai folosea la nimic.
Tablelands văzut din Woody Point
Am ajuns seara în Rocky Harbour și cina am avut-o la un restaurant, Fisherman's Landing, unde Miha a avut lobster.
*
* *
* *
În ziua următoare am repetat drumul de vreo 70 km în jurul lui Bonne Bay pînă în regiunea Tablelands deoarece nu renunțaserăm la ideea de a merge în Green Gardens. Dar mai înainte ne-am abătut pînă într-un alt orășel de pe partea noastră a lui Bonne Bay numit Norris Point de unde mi-am luat niște ochelari de soare în locul celor distruși cu o zi înainte.
Bonne Bay. Norris Point în stînga, Woody Point și Curzon Village în dreapta, peste apă, Tablelands la orizont
Am ajuns în parcarea de unde pornea traseul spre Green Gardens în jurul prînzului. Mai erau mașini parcate, dar toți turiștii păreau să fie deja pe traseu, nu mai era alt suflet în afară de noi. Era cald și soare. Din parcare pleca o pantă lungă și foarte lină în partea opusă lui Tablelands, dar și pe panta aceasta rocile erau galbene, probabil influența marelui vecin de peste vale.
Long Pond, de unde începe traseul spre Green Gardens
Vegetația rară și pietrele galbene au continuat un pic și după ce am trecut creasta în partea cealaltă, dar apoi au fost înlocuite de o pădure deasă de copaci scunzi și de sol normal, negru și mlăștinos, iar panta, în coborîre, se accentua. Pe partea aceasta, dinspre mare, chiar și vremea se stricase. O ceață mohorîtă ba acoperea, ba descoperea soarele și de aceea nici nu puteam vedea în față oglinda mării de care nu ne despărțeau decît cîțiva kilometri.
Coboram întruna străbătînd pîlcuri de copaci cu tulpini gri și strîmbe. Din cînd în cînd ne întîlneam cu turiști venind din sens contrar. Pe o pantă mai lungă și relativ abruptă un băiat ca la vreo 15 ani, singur, a ținut să ne spună, printre gîfîituri: “Vă previn, panta este foarte abruptă!”
Am continuat așa ceva vreme pînă cînd copăceii s-au transformat în copaci adevărați, iar păduricea în pădure serioasă, dar chiar atunci, printre trunchiurile de brazi ne-au apărut în față primele imagini ale falezei înalte și stîncoase.
Green Gardens asta era: un traseu de-a lungul falezei prin mijlocul unei vegetații luxuriante. Puncte prin care puteai să cobori faleza abruptă pînă la plajă erau puține. De fapt, nu vedeam decît unul, niște scări lungi de lemn pe care ne-am propus să le coborîm la întoarcere. Deocamdată ne-am mulțumit să continuăm pe faleză printre ferigi și ierburi înalte și să admirăm stîncile cu forme ciudate.
Traseul era un circuit, dar nu aveam chef să-l parcurgem pe tot. Mai degrabă ne atrăgea posibilitatea de a vizita niște grote săpate în peretele falezei și accesibile doar de pe plajă și numai în timpul refluxului. Așadar ne-am întors în locul în care văzuserăm acele scări și am coborît pe plaja pietroasă.
Aici, drumul de-a lungul țărmului era barat de un promontoriu înalt, de netrecut.
M-am cocoțat pînă în vîrful lui sperînd că de acolo se vor vedea gurile acelor peșteri, dar dincolo nu era nimic deosebit. Aceeași faleză abruptă.
Ne-am hotărît să facem popas. Am intrat și în apă, dar nu era niciun pic de nisip, doar pietre mari care îți răneau tălpile. Am încercat și să ne mîncăm sendviciurile, dar ne calculaserăm greșit provizia de apă și gurile ne erau uscate. Atît de sete mi-a fost încît am încercat să beau din mare. Nici n-am apucat să înghit; am scuipat-o imediat. Abia acum am înțeles chinul naufragiaților rămași fără apă pe o plută în derivă în mijlocul oceanului. De cîte ori citeam despre asemenea pățanii îmi spuneam că, oricît de grețoasă ar fi, trebuiau să bea apă din mare. OK, e sărată, dar și ciorba e sărată. O secundă de disconfort, pînă te forțezi să înghiți, dar ți-ai potolit setea!
Astfel, drumul de întoarcere a fost destul de chinuitor, mai ales că era în urcare, iar între timp vremea se îmbunătățise și soarele bătea tare.
Ultima picătură de apă
Ajunși la mașină ne-am repezit spre cea mai apropiată localitate, Trout River, la 7 km încă și mai spre sud și din prima prăvălie întîlnită am cumpărat toate felurile de sucuri și le-am dat gata acolo, pe loc. După aceea, tot în Trout River am găsit un restaurant simpatic pe malul mării, Seaside Restaurant, unde am avut scallops învelite în șuncă (deși eu nu m-am putut bucura de prînzul delicios pentru că îmi blocasem o setare în aparatul foto și m-am enervat foarte tare că nu știam cum s-o deblochez).
Odată întorși acasă, în Rocky Harbour, am cumpărat un sac de “lemne” (adică scoarțe de copac) ca să ne petrecem seara în jurul unui foc pe plajă. Pînă la lăsarea întunericului am mai încercat niște poze cu apusul, dar de data asta folosind capota mașinii pe post de trepied. Au ieșit ceva mai bune decît cu o zi înainte.
După ce s-a făcut noapte am încercat să aprindem scoarțele alea. Nu aveam toporișcă să fac niște surcele așa că am cumpărat cel mai gros ziar local (varianta din Newfoundland a lui Toronto Star — pînă și caricaturile erau aceleași), dar chiar și așa, ne-a ieșit un foc “de calitatea a doua”: cojile de copac refuzau să se aprindă.
Restul serii ni l-am petrecut citind despre traseul pe Gros Morne Mountain, cel mai înalt vîrf din regiune, pe care aveam de gînd să-l urcăm a doua zi. În ghiduri era trecut ca un traseu foarte dificil și asta m-a făcut să citesc o sumedenie de sfaturi pe Internet. Problema cu recenziile de pe Internet este că nu știi nimic despre cel care le scrie. Cînd citești părerea cuiva care scrie că traseul e foarte greu, nu poți ști dacă traseul e greu pentru un om obișnuit cu munții sau e greu pentru un grăsan care stă toată ziua pe fotoliu în fața televizorului.
