California 2009 - Partea a cincea: Sequoia

Prolog
Partea intiia - San Francisco
Partea a doua - Sonora Pass
Partea a treia - Mount Dana
Partea a patra - Treasure Lakes
Partea a cincea - Sequoia
Partea a sasea - Yosemite Valley
Partea a saptea - Acasa


Highway 395 mergea direct spre sud, de-a lungul Owens Valley. In dreapta aveam cele mai inalte virfuri din Kings Canyon

iar in stinga culmile mai scunde ale muntilor Inyo. Am trecut prin Big Pine si Independence si am hotarit ca, de prinz, sa avem un hamburger rapid, in masina, asa ca am oprit in Lone Pine la un McDonald's. Lone Pine e la poalele lui Mt Whitney (4418m), cel mai inalt virf din Statele Unite propriu-zise (adica fara Alaska si Hawaii).

Aceasta este vederea din parcarea de la McDonald's. Chiar in centru este Lone Pine Peak (3945m), iar Mt Whitney este in dreapta, putin mai in spate - virful acela care seamana cu o saminta de floarea-soarelui pazit in stinga si dreapta de creste zimtate:


Tot timpul cit am fost in vacanta si a venit vorba de Lone Pine am avut senzatia ca imi amintesc ca aici s-a tinut un puternic concurs de sah pe care l-a cistigat Florin Gheorghiu. Cind am vazut cum arata oraselul, mic si izolat, am inceput sa ma indoiesc de memoria mea, dar cind am ajuns acasa am verificat pe Internet si, intr-adevar, Florin Gheorghiu cistigase editia din 1979 a openului international.

Am continuat drumul fara sa zabovim. Trebuia sa ajungem cit mai devreme ca sa gasim locuri de cort. Partea proasta era ca era simbata, iar weekend-ul era lung pentru ca luni era sarbatoare, deci trebuia sa ne asteptam la o multime de turisti.

Tot drumul pe Highway 395 a fost foarte frumos. Muntii din Kings Canyon in dreapta, in stinga fundul lacului secat Owens, chiar mai mare decit Mono Lake, mai incolo un alt lac, cu apa verde, ingust si serpuit, roci negre, asemanatoare cu ce vazusem in Islanda anul trecut,

apoi mici canioane cu pereti de roca rosietica etc. - tot drumul a fost ca o lectie de geografie fizica pe viu. Am continuat spre sud pina cind in stinga orizontul s-a deschis spre desertul Mojave,

iar in dreapta crestele, pina mai adineaori impunatoare, ale Sierrei Nevada s-au transformat in culmi domoale.

Aici am luat-o spre vest pina am ajuns in Bakersfield, pe versantul vestic al muntilor. Bakersfield e un oras destul de mare si ma mir ca nu auzisem pina atunci de el. In orice caz, tin minte ca incintarea pe care am simtit-o in Owens Valley mi-a pierit la vederea peisajului urban. Locurile imi aduceau aminte mult prea mult de autostrazile pe care merg zilnic la serviciu.

Masina mergea bine, nu zaboviseram pe niciunde, asa ca eram in grafic cu timpul. Am continuat spre nord pina in Visalia, de unde am luat-o inapoi spre est, sa intram iarasi in munti. Mai intii au aparut din nou dealurile care imi faceau chef sa ma joc de-a indienii, cu copaci mici si rari si cu stinci care tisneau din iarba aurie, uscata, apoi dealurile s-au transformat in munti, am trecut pe linga un lac mare si curind au aparut serpentinele si curbele strinse pe care ajunsesem sa le cunoastem atit de bine. Drumul trecea prin Three Rivers si am continuat pina la intrarea in parcul national Sequoia. Aici, la bariera, coada, iar pe tabela pe care erau trecute campingurile arata ca toate sint pline. N-avea rost sa mergem mai departe, asa ca am hotarit sa cautam un loc de cazare cit mai era lumina. Si am pornit inapoi, oprind la fiecare hotel, motel sau pensiune pe care o vedeam, sa intrebam daca nu au locuri. Semana destul de mult cu excursia noastra "No vacancy" din Irlanda, cind am mers o zi intreaga pina pe coasta cealalta a insulei, numai ca sa descoperim ca acolo nu era niciun loc de cazare si am sfirsit prin a face tot drumul inapoi pina in Dublin, unde am ajuns pe la 4 dimineata. Pina la urma am gasit un smecher in Three Rivers care avea mai multe casute. La casute nu mai avea loc, dar ne-a lasat sa ne punem cortul la el pe proprietate (pe malul unui riu atit de lenes ca parea lac), la pret de peste doua ori mai mare decit am platit in campingurile normale. N-am vrut sa ne punem cortul chiar linga casute pentru ca era prea multa lume pe acolo si, oricum, unii cu o camioneta isi intinsesera deja mica lor tabara. Asa ca am gasit un loc mai ferit, dupa un mic pilc de copaci, unde era liniste si nu ne tulbura nimeni.

Pina am pus cortul (pe solul moale, nisipos!), pina am platit, pina ne-am mai orientat, s-a lasat intunericul. Am pornit cu masina inca vreo 2 kilometri mai jos unde era un camping mai mare, pentru rulote si aici am putut face dus. Adevarul e ca aici era cam mizerie; in prima seara a mai fost cum a mai fost, dar in a doua am vazut niste chestii de am iesit de acolo spunindu-mi cu exasperare ca los mexicanos son las mas miserables popolo del mundo (de enervare invatasem si rom-spaniola).

Si asa a fost prima seara fara H & R. Parca vinul era mai cald, focul mai mic, cheful de povestit venea mai greu, iar cascaturile erau mai dese. N-am stat mult si ne-am dus la culcare. Acum, pe intuneric, cind toata activitatea din jur incetase, incepeam sa vedem si dezavantajele locului in care ne-am pus cortul: intuneric bezna, plescaituri misterioase in riu, zgomote ciudate prin tufisuri...

Si totusi, noaptea a trecut fara peripetii. Ne-am sculat devreme si am pornit iarasi spre parcul Sequoia, sa vedem padurile cele mari. Pe drum am incercat disperati sa vorbim cu A, s-o rugam sa-i transmita lui R detalii despre locul in care ne-am asezat ca sa ne putem gasi in cazul in care o sa ne ajunga din urma. Telefonul mergea prost pentru ca semnalul era slab, iar A&C nu intelegeau ce vrem sa spunem, ce mai, o zapaceala.

De la intrarea in parc am continuat pina la Giant Forest, padurea cu arborii de sequoia.


Am parcat intr-un loc numit "Museum", unde era si un mic muzeu despre sequoia. Iar de aici am pornit pe jos, prin padure, spre General Sherman, cica cel mai mare organism viu de pe Pamint din punct de vedere al volumului. Padurea nu era formata numai din sequoia; de fapt, arborii cei mai numerosi erau niste brazi foarte inalti, care se tineau bine in fata concurentilor mai celebri.


Citisem ca sequoia sint, in principiu, nemuritori, pentru ca au in ei un fel de substanta care le permite sa se regenereze. Nici incendiile nu le fac rau; de fapt, le priesc. Singurul mare pericol care ii paste este rasturnarea: radacinile lor sint relativ mici si furtunile pot sa-i darime.



Prin padure nu erau chiar atiti turisti pe cit ma asteptam. Vedeam oameni, dar destul de rar. In schimb, am intilnit o caprioara care nu parea sa se teama de noi deloc.


La urs, dupa atitea zile in care am tot fost atentionati degeaba ca trebuie sa ne adapostim mincarea din calea lui, fara sa-i vedem nici urma, nu ne mai gindeam. Cind poteca a iesit in luminis, pe pietrele batute de soare, eu ma asteptam (si tare as fi vrut) sa vedem un sarpe cu clopotei. Nimic!

Arborii de sequoia nu pastrau o densitate constanta. Cred ca erau mai multe pilcuri de sequoia presarate in padurea relativ omogena de brad. Fusesera multi la plecare, linga Museum, apoi la mijlocul traseului se imputinasera, iar acum, cind ne apropiam de tinta, apareau iarasi. Am ajuns la un exemplar care parea important pentru ca avea nume, Lincoln Tree. Era urias; am ramas mai in urma si ma uitam cum, fata de el, M & F pareau minusculi, ca niste ornamente pe linga bradul de Craciun - parca ar fi fost acei ingerasi sau Mosi Craciuni pe care ii pui ca podoaba in brad.



Aici, la Lincoln Tree, se intilneau mai multe poteci asa ca ne-am nimerit trei grupuri deodata. Unii m-au rugat sa le fac o poza si, intorcindu-ma putin cu spatele, sa descifrez mai bine butoanele de pe aparat, am prins cu coada ochiului o miscare in padure, ca un fel de veverita. Din instinct m-am uitat si, mai repede ca gindul, ochiul a recunoscut ceva ce numai in fotografii mai vazuse: silueta neagra a unui urs ce se departa de noi, la vreo douazeci de metri, pe fundalul verde al padurii! Mai vazusem urs, la zoo, sezind plictisit si prostit in birlogul lui; acesta insa era de-adevaratelea si arata exact ca in cartile cu animale pentru copii. Frica n-a apucat sa ni se faca - in total eram cam 7-8 persoane, iar ursul se indeparta.

Am mai trecut pe linga un alt sequoia (nu mai tin minte cum se chema; in orice caz, era tot un nume de presedinte al SUA)


dupa care nu a mai fost mult pina la tinta, General Sherman:



Aici era plin de turisti pentru ca era foarte aproape de sosea - majoritatea venisera cu masina sau autocarul. Era ca la piata:


Din cauza asta nici nu prea ne-a placut aici. Era ca la Niagara, unde spectacolul lumii abate atentia de la minunatia naturii. Nu sint mizantrop (cel putin, in vacanta nu am fost; dimineata in trafic sau cind ajung la lucru e alta poveste), dar abundenta de oameni te duce cu gindul la un produs de consum si incepi sa te simti ca si cum te-ai uita la o reclama la televizor.

Era un loc unde lumea statea la coada sa faca poza cu copacul. Nu doream neaparat sa facem si noi, dar pentru ca atitia oameni doreau sa faca, locul ni s-a parut brusc mai pretios si atunci cind s-a eliberat am profitat:


Deci era multa lume la General Sherman. Dar n-am mers mult pe drumul de intoarcere ca populatia s-a rarit considerabil si am primit pedeapsa pentru faptul ca nu mi-a placut zarva de la General Sherman: simteam iarasi fiorul "singuri in padure", iar acum, dupa ce vazusem ca chiar exista ursi, acest fior parea sa aiba temei. Mai mult, cind am ochit o banca si ne-am hotarit sa ne oprim pentru masa de prinz, eu nu m-am asezat linga M & F, ci am mincat in picioare, cu fata la ei, ca sa vad daca apare vreo dihanie din partea aia. La intoarcere am ales un alt drum, mai prin padure, nu prin atit soare. La un moment dat ne-a ajuns din urma o pereche si, dupa ce ne-am intilnit cu un alt grup care au spus ca vazusera un urs nu cu mult timp inainte, doamna tot explica in gura mare ca vrea neaparat sa vada si ea ursul. Sotul o ademenea sa se abata putin sa viziteze si Washington Tree, dar ea nu si nu, n-o intereseaza niciun "fucking tree", ea vrea sa vada ursul. Cu astia linga noi parca eram mai linistit, dar dupa un timp s-au dus in alta directie. Am ramas iarasi numai noi trei. Vorbeam intruna ca sa speriem ursul. Voiam si nu voiam sa ne intilnim cu inca unul. Pe de o parte imi era frica (nu atit de urs, cit de reactia mea la vederea lui), pe de alta eram curios sa mai vad unul, mai bine. Asa ca atunci cind ne intilneam cu grupuri de turisti eram si bucuros, dar si dezamagit. In fine, am mers mult prin padure, drumul era usor, orizontal, iar sequoia erau peste tot. Aveam o harta pe care ne verificam intruna progresul, dar la un moment dat, chiar aproape de "Museum", ne-am dat seama ca la o bifurcatie am luat-o pe drumul gresit. Ne-am intors pina la rascruce si acolo m-am intors spre M si F incepind sa le explic rationamentul pe care il facusem cind am ales drumul gresit. Si numai ce-i vad intepeniti, cu ochii cit cepele, privind fix undeva in spatele meu fara sa scoata o vorba. Ma intorc curios si vad cum pe versantul opus al unei mici vilcele trecea un urs!



Priveam fara sa scoatem un sunet, doar ne uitam la el cum se scarpina tacticos de un copac si l-am filmat pina ne-am plictisit. Dar cind ursul s-a intors cu fata spre noi, M a sugerat ca ar fi timpul sa o luam din loc. Mi-am adus aminte ca am citit in ziar de o turista care a fost atacata de urs in Bucegi pentru ca s-a apropiat prea mult de el ca sa-l fotografieze mai bine, asa ca am fost imediat de acord cu M.

Altceva n-a mai fost. Eram aproape de Museum, ne-am gasit masina si am plecat inapoi spre Three Rivers, la cort. Dupa ce am avut iarasi cina la foc, singuri, in pustietatea noastra, ne-am dus la toaleta sa ne spalam pe dinti. Erau numai vreo suta de metri de la cortul nostru pina in casuta cu chiuveta, dar contrastul de atmosfera era urias. La noi era pustiu si bezna, iar aici erau canapele, masa de biliard si tot felul de alte jocuri. Cind ne-am intors la cort am auzit ceva fosnind prin tufe si am indreptat amindoua lanternele in directia aceea. N-am vazut nimic miscind, dar atentia mi-a fost atrasa de un tufis care arata exact ca o stafie sau o Baba Cloanta putin inclinata si care se uita spre noi. Asemanarea era atit de mare ca nu-mi puteam desprinde privirile fascinate de tufa aceea. Mi se parea ca daca o sa abat lumina lanternei, ea va profita de intuneric si se va apropia de noi. Si acum, cind scriu rindurile astea, ma trec fiori pe spate. Era ca in Blair Witch Project.

Pina la urma bruma de ratiune a invins si ne-am dus la culcare. Cum ziceam, locul era nisipos, asa ca dormeam confortabil, fara sa ne doara salele sau spatele. Dar pe la 1 noaptea numai ce auzim ceva ca un vaiet subtire si lung, care nu se mai termina. Desi nu mai auzisem pina atunci asa ceva, ne-am dat seama ca sint urletele coiotilor. Erau mai multi si parca se indemnau unii pe altii sa urle cit mai lung. Semanau cu niste plinsuri, dar niste plinsuri rele, fioroase, ca te treceau toate racorile. La un moment dat au inceput si ciinii de prin imprejurimi sa latre si coiotii s-au potolit si am adormit inapoi. Dar pe la 4 dimineata simt ca M imi scutura umarul. Somnoros, mormai:

- Mm, ce?
- Coiotii, zice ea.

Da, iarasi se auzeau urletele. Buimac, fara cuvinte, mi-am luat lanterna si am iesit din cort, desi nu-mi dadeam seama ce actiune urma sa intreprind. Cred ca eram in aceeasi stare de semiconstienta ca atunci cind i-am daruit asa, pur si simplu, fara vorbe, chitara lui O. unui necunoscut in toiul noptii cind stateam in camin la Timisoara. Intre timp coiotii tacusera, dar m-am invirtit in jurul "taberei", am luminat tufisurile si am tras niste scaune de plastic in jurul cortului, pesemne ca sa se impiedice coiotii de ele daca vor veni la noi. De o eventuala "lupta corp la corp" cu ei nu-mi era teama, ba chiar muream de curiozitate sa-i vad la fata; in schimb urletele lor erau ceva absolut sinistru.

* * *

Dimineata ne-am sculat devreme si ne-am strins lucrurile in cea mai mare graba. Era ultima zi pe care o petreceam in munti si planul era sa ajungem cit mai repede in Yosemite Valley ca sa apucam sa vedem si acolo cit mai multe.

Continuare: Partea a sasea

California 2009 - Partea a patra: Treasure Lakes

Prolog
Partea intiia - San Francisco
Partea a doua - Sonora Pass
Partea a treia - Mount Dana
Partea a patra - Treasure Lakes
Partea a cincea - Sequoia
Partea a sasea - Yosemite Valley
Partea a saptea - Acasa


In noaptea aceea (sau in cea de dinainte?) am visat cu batrinul administrator al campingului: cind aflase ca sintem din Toronto ne-a spus ca acolo a facut facultatea, la Universitatea din Toronto. Iar in visul meu ii replicam cu rautate: "Inseamna ca nu e cine stie ce de capul ei, daca ai ajuns administrator de camping". Mi-am adus aminte si de cintaretul acela din Ghirardelli Square, care stia toate limbile de pe Pamint si zicea ca e lingvist: atunci îi spusesem lui F ca asta îl asteapta daca va face Filologia — o sa ajunga sa cinte la colt de strada.

Dimineata era frumoasa, ca de obicei. Planul era sa mergem catre Kings Canyon. Ne-am strins corturile si am plecat, dar nu inapoi spre Owens Valley, ci tot inainte, spre Yosemite, pentru ca R aflase ca la un camping inspre interior puteam face dus. Ajunsi acolo am aflat ca nu aveam voie sa facem dus decit daca aveam cazarea la ei. Asa ca ne-am furisat pe linga Receptie pina la spalator, dar aici alta chestie: la "barbati" nu puteam deocamdata intra pentru ca se facea curatenie. R si M s-au dus la femei, iar noi am stat in asteptare pe o banca. Nu era nimeni in afara de noi pe acolo — poate era prea devreme sau prea tirziu. Fetele au incercat sa ne convinga sa facem dus la "femei", ca nu e niciun pericol, dar nici nu voiam sa auzim. Pina la urma H s-a incumetat, dar nu trece mult dupa ce intra ca apare o tipa si intra in spalator. Atunci R intra si ea sa-l atentioneze sa nu iasa deocamdata din cabina, dar mai întîi pregateste terenul:
— H., sa nu-mi raspunzi!
— Poftim?, rosteste o voce barbateasca de sub dus.
Noi inghetam.
Intre timp, mai apare o tipa si intra si ea în spalator. Discuta ceva intre ele. In clipa asta am fost convins ca nu mai e scapare. Ma simteam ca in filmul After Hours, cind un fleac se transforma intr-o incurcatura care creste, creste, pina te prinde in ghearele ei. Deja il vedeam pe H fortat sa dea explicatii ca nu e vreun pervers.
Pina la urma, totusi, tipele au iesit fara sa se intimple nimic si curind apare si H, proaspat, frumos si sclipind de curatenie. Nu mult dup-aia s-a deschis si la barbati si am putut intra si noi. Dupa atîtea zile fara apa calda, de-abia m-a lasat inima la sfirsit sa închid robinetul!

De aici am pornit inapoi, iesind din Yosemite, dar chiar linga Ellery Lake am mai facut un scurt poapas ca sa aruncam o ultima privire spre locurile de care ne desparteam:


Apoi am reintrat pe Highway 395 si am continuat drumul spre sud, spre noul obiectiv, muntii din Kings Canyon. Am oprit in Bishop unde am luat masa si ne-am aprovizionat. Am cumparat si cuie de cort in locul celor care s-au indoit la Tioga Lake. Era foarte cald, aici ma simteam in sfirsit asa cum imi inchipuiam ca trebuie sa fie in California. Ne coceam pe o banca la marginea soselei principale si ma uitam la oameni, la camioanele mari care treceau intruna, la o pictura murala pe zidul cladirii din fata... Eram ca in filmele cu vestul salbatic, cind seriful sta pe prispa intr-un sezlong si se uita plictisit la ce se mai intimpla pe strada. In ciuda caldurii ma simteam bine si, daca ar fi fost dupa mintea mea, as fi ramas acolo pina se facea seara, sa vad cum se schimba orasul.

Din Bishop am luat un drum secundar spre vest. Aici eram mai la sud de Yosemite, mergeam spre muntii din partea de nord a masivului Kings Canyon. In fata se vedeau muntii, dar in stinga si in dreapta era un peisaj desertic. Nu era iarba, era doar pamint uscat din care ieseau smocuri de plante. Daca am fi avut timp, as fi vrut sa ma dau jos din masina si sa merg asa, de unul singur, vreo jumatate de ora prin locurile acelea pentru ca sint sigur ca as fi dat de ceva reptile interesante.


Aici este un videoclip cu panorama care incepe cu Owens Valley si se termina inspre munti:

Aici muntii erau mai inghesuiti si mai fragmentati decit in Yosemite. Chiar si crestele erau mai abrupte si mai zdrentuite, in timp ce in Yosemite unele virfuri erau rotunjite si aratau ca un monolit urias spalat de apa. Am incercat mai intii un camping care cred ca se chema Willow Camp. Slava Domnului, H, care conducea in fata, n-a oprit nici cit sa aruncam o scurta privire: locul era prea inghesuit si neatragator. Urmatoarea incercare a fost la Lake Sabrina. Si aici locul era inghesuit intre doi versanti apropiati, dar macar prin mijlocul campingului curgea un rîulet cu apa limpede si nisip foarte fain pe fund. Nu ne-am oprit nici aici prea mult si am vrut sa vedem cum e a treia optiune, North Lake. Drumul pina acolo era iarasi prin serpentine strinse, fara parapet, iar in jos se deschideau vai abrupte, fara fund. In timp ce conduceam concentrat si ma rugam sa nu ma apuce ameteala, F, entuziasmat, tot imi striga sa ma uit in jos, in vai, ca sint foarte frumoase!

Campingul asta era mai sus decit Lake Sabrina, intr-o padure de brazi. Am pus la vot unde sa stam. H si cu mine am fi vrut sa ne intoarcem la Sabrina (cel putin pe mine m-a atras rîuletul acela si faptul ca era mai mult soare), dar ceilalti au vrut sa raminem unde eram. Lui R îi placea padurea si mirosul brazilor. Asa ca ne-am hotarit sa raminem si am gasit o poiana deasupra careia se inalta o creasta care era singurul loc din toata regiunea la care ajungea soarele:

Ne-am pus corturile


si am plecat cu H dupa lemne in padure. Daca tin bine minte, cam pe-acum a inceput sa ma apuce jalea ca va trebui sa ne despartim curind pentru ca noi nu aveam atitea zile de vacanta ca ei si trebuia sa ne gindim la un plan propriu.

Am stat la foc si, ca in serile de dinainte, am povestit tot felul de amintiri. Si abia acum am indraznit, in sfirsit, M si cu mine, sa le spunem si celorlalti ca la campingul de la Tioga Lake era pus un afis in care eram avertizati sa nu atingem rozatoarele pentru ca s-ar putea sa ne imbolnavim de... ciuma!

Aici era mai racoare, dar am stat pina cind toate stelele din Carul Mare au apus in spatele culmii aceleia care se vedea deasupra poienii.

* * *

A doua zi aveam de ales mai multe trasee. Nu eram propriu-zis in parcul Kings Canyon, ci la marginea de nord al lui, intr-o zona numita John Muir Wilderness. Pina la urma ne-am hotarit sa mergem spre sud, catre Treasure Lakes si, eventual, sa urcam pe Hurd Peak. Aici era plin de lacuri cu nume interesante (Chocolate Lakes, Goethe Lake, Thunder and Lightning Lake, Topsy Turvy Lake, Evolution Lake, Blue Heaven Lake, Hell Diver Lakes etc.) ca iti venea sa te duci pe la toate, sa vezi de ce le cheama asa.

Am mers cu masina pina dincolo de Willow Camp (primul camping pe care il avusesem in vedere ieri) si am oprit chiar unde se termina drumul, la South Lake.


De aici nu era mult de urcat ca diferenta de nivel pina la Treasure Lakes. La scurt timp dupa plecare am ajuns la o bifurcatie, unde inca mai puteam sa ne schimbam planul si sa mergem la Chocolate Lakes (unde F zicea, mai in gluma mai in serios, ca ar vrea sa mearga). Ne-am hotarit totusi pentru traseul mai scurt si am continuat cu planul initial. Dar dupa ce cararea a inceput sa coboare mult am inceput sa ma enervez: daca acum coborim atita, inseamna ca ne asteapta un urcus tare. Daca urcusul pe Mt Dana mi s-a parut ca seamana cu o tura pe Peleaga, drumul asta mi se parea ca seamana cu o zi la Galesul. Oricum, eram odihniti si padurea era frumoasa.

Si intr-adevar, urcusul a inceput curind. Era destul de abrupt si mergeam incet si faceam pauze dese. Pina la urma le-am spus lui H & R sa nu ne mai astepte pentru ca daca vor sa urce pe Hurd Peak trebuie sa cistige timp. Si acum imi pare rau ca nu le-am spus mai devreme s-o ia inainte.

Acesta este Hurd Peak:

Brazii se faceau tot mai rari si urcusul a inceput sa se domoleasca.


Din cauza alitudinii, degetele lui M s-au umflat, ba mai tirziu si bratele i s-au umflat usor. Era comic, dar in acelasi timp ma gindeam cu spaima ca daca degetele ni s-au umflat, oare cit de umflati ne-or fi creierii in cap?! (Dar oare nu cumva chiar gindul acela era consecinta umflarii creierelor?...)

Ca peste tot pe unde am umblat, marcaj nu era. R mi-a explicat ca asta e filozofia pe aici, sa nu se lase nicio urma omeneasca in natura. Chiar daca eu nu cred ca o piatra vopsita ar fi un mare dezastru estetic sau ecologic (mai ales ca as putea sa jur ca am vazut in doua-trei locuri cum poteca era completata cu un fel de ciment, o dovada ca mina omului nu era chiar absenta din peisaj), pot sa-mi imaginez si argumentele in favoarea absentei marcajelor: mai intii, hai sa ne imaginam ca intr-o buna zi rasa omeneasca dispare de pe Terra. Atunci ar fi frumos ca planeta sa arate cum era inainte de aparitia oamenilor. In al doilea rind, daca drumul ar fi marcat, ar fi mai multi turisti si natura din apropierea potecii s-ar strica mai rau. In al treilea rind, daca ar fi marcaje pina pe virf, atunci n-ai mai avea senzatia ca mergi pe un drum neexplorat, n-ai mai avea sentimentul de cuceritor, iar satisfactia de a ajunge pe virf ar fi mai mica. In al patrulea rind, cred ca sint atit de multe trasee posibile incit nu are rost sa marchezi unul in favoarea altuia.

Pina la urma am aplicat si cu M metoda "Mount Dana": urcăm 10 metri altitudine fara oprire, dup-aia ne odihnim pina ne vine respiratia. Si asa am ajuns la lacuri:


Spre sud orizontul se oprea la creasta care alcatuia granita nordica a parcului Kings Canyon:




Deasupra noastra era Hurd Peak:


Cit timp am stat la lacuri m-am tot uitat dupa H & R, incercind sa ghicesc ce traseu au ales, dar nu se vedeau nicaieri. Pe harta parea aproape, dar masivitatea virfului si stincile de pe creasta m-au convins ca numai printr-un miracol ar putea ajunge pina sus la timp.

Colac peste pupaza, cerul s-a inchis si a inceput sa picure usor, incit nu stiam daca sa ne apucam de prinz aici sau sa mai asteptam. Pina la urma ne-am hotarit sa mincam; am mincat spam si o marmelada de caise foarte buna, cum in Canada nu gasim!

Pe la sfirsitul mesei ne auzim strigati de R, de undeva de sus. Ne uitam in toate partile, dar nimic. Abia cind au ajuns linga lacuri i-am vazut. Nu avusesera timp sa urce pina pe virf. S-au oprit sa se odihneasca si ei, dar atunci a inceput sa ploua mai serios, asa ca am pornit inapoi. Asta s-a intimplat pentru ca am deochiat Sierra Nevada in zilele de dinainte; am tot laudat muntii astia ca aici nu trebuie sa-ti faci griji ca te apuca vremea rea. In fine. Tot drumul de inapoiere a plouat, dar nu foarte tare si in plus aveam haine si bocanci foarte buni, ca n-a intrat strop de apa. In schimb, pe vaile paralele cu cea pe care coboram se vedea ca ploua mult mai tare.

Dupa ce am ajuns la masina si ploaia s-a mai potolit, fiindca mai era mult pina sa vina seara, ne-am hotarit sa ne abatem putin si la Lake Sabrina, sa vedem cum e si acolo.


H a venit cu propunerea sa dam o fuga pina in Bishop si sa avem cina acolo. Nu cred ca ar fi fost o idee rea; cel putin am fi ajuns iarasi in desert si ne-am fi incalzit, dar ne era cam lene. Asa ca am admirat privelistea, ne-am uitat dupa pesti si am supt bomboane. Dupa care ne-am intors la cort.

Corturile rezistasera vitejeste la ploaie, mai ales ca din ce spuneau cei care ramasesera peste zi in camping, aici fusese potop. In cort nu intrase nici un strop. Si ma gindesc la excursia facuta cu Cercul de Ecologie in clasa a opta la Geoagiu, cind ne-a plouat toata noaptea si a intrat apa in cort si mi s-a udat sacul incit a trebuit sa-mi petrec restul noptii impreuna cu un alt baiat, amindoi bagati in sacul lui. Iar spre dimineata cum am visat ca de fapt nu plouase deloc si eram in sacul meu uscat si cald...

Pina la urma, in ciuda lemnelor ude, H a reusit sa aprinda focul. Aceea a fost ultima seara pe care o petreceam impreuna. Am stat iarasi la povesti, zgribuliti, pina cind Carul Mare a coborit dupa munti.

* * *

In noaptea aceea pot spune ca mi-a fost frig in cort. Curios e, insa, ca pe masura ce se apropia dimineata, in loc sa mi se faca tot mai frig, de fapt mi se facea mai cald. Pe la 5 dimineata am iesit "afara" si numai ce vad in intuneric pe poteca din poiana "noastra" un grup de turisti alergind in sir indian, in sus, spre munti, intr-o liniste totala, in pantaloni scurti si cu lampi pe frunte!

Dimineata urma sa ne despartim si am incercat sa fac un plan pentru zilele ramase. Era atit de frig ca imi inghetau degetele cu care imi faceam insemnarile pe harta. Si cind ma gindeam ca la numai 20 de minute de condus e desertul fierbinte spre Bishop... Ne-am inteles cu R ca vom tine legatura prin telefon pentru cazul in care ei ne vor ajunge din urma. Desi nu avea nicio logica, eu chiar credeam ca o sa ne mai intilnim cu ei inca o data, inainte sa se termine vacanta.

N-am zabovit pentru ca ne astepta un drum lung. Urma sa coborim spre sud de-a lungul Kings Canyon pina se terminau muntii, apoi sa traversam spre vest, sa urcam spre nord, paralel cu muntii si sa reintram in Sierra Nevada in zona padurilor de Sequoia. Am socotit ca sint cam 6 ore de condus si ar fi fost bine sa ajungem pe lumina ca sa avem timp sa cautam un camping.

Am mai facut totusi citeva opriri scurte sa mai privim o data muntii pe care îi lasam in urma

iar in Bishop am mai intrat o data in magazinul de articole sportive sa ne cumparam si noi aragaz de camping si saltea de cort, dar la ora 12 porneam hotariti spre sud, pe Highway 395.

Continuare: Partea a cincea

California 2009 - Partea a treia: Mount Dana

Prolog
Partea intiia - San Francisco
Partea a doua - Sonora Pass
Partea a treia - Mount Dana
Partea a patra - Treasure Lakes
Partea a cincea - Sequoia
Partea a sasea - Yosemite Valley
Partea a saptea - Acasa


Noaptea a trecut fara sa auzim urletele coiotilor pe care ni le promisesera niste vecini de cort. La micul dejun m-am uitat intr-un ghid de-al lui H&R la descrierea traseului pina pe virful lui Mt. Dana. Traseul era simplu: urma sa mergem cu masina vreo 3 km pina la intrarea in parcul Yosemite, iar de acolo pornea cararea care ducea drept spre virf, in urcus direct. Diferenta de altitudine era aproape 1000m. Durata traseului dus-intors era estimata la 4-6 ore.



In parcare am facut ultimele pregatiri: ne-am pus bocancii, ne-am dat cu crema de soare si am pornit. Poteca pornea chiar de linga ghereta care pazea intrarea in parc, in punctul numit Tioga Pass.

Era destul de cald. Am intrat intr-o padure nu prea deasa de brazi si curind au aparut in stinga si in dreapta citeva lacuri. Traversam Dana Meadows, lunca larga de deasupra lacului Tioga. Dar nu a trecut mult si cararea a inceput sa urce. Panta era inca lina cind M. ne-a anuntat ca si-a dat seama ca nu poate urca pina in virf si renunta. Mi-am dat seama ca vorbeste serios asa ca n-am insistat s-o conving sa continue. Cred ca mai mult s-a speriat de efortul care o astepta si ca ar mai fi putut urca un pic, dar mai cred si ca n-ar fi putut sa ajunga pina pe virf.

Dupa aceea panta a devenit si mai inclinata, cararea urca in serpentine, iar padurea se rarea tot mai mult. Urcam ca pe un fel de horn, dar foarte larg, intre doua picioare ale muntelui Dana. Deasupra noastra mai urcau doua turiste. Mergeam intr-un ritm bun si ne apropiam vizibil de ele incit am fost sigur ca pina la capatul hornului le vom ajunge. Dar am inceput si noi sa facem pauze: ba sa ne tragem rasuflarea, ba sa ne uitam la marmote, ba sa aruncam o privire spre Dana Meadows care se largea mereu sub noi. In timpul unei astfel de opriri R&H, care erau mai in fata, au vazut, intr-un luminis, un cerb.

In fine, urcusul abrupt prin horn s-a terminat simultan cu disparitia vegetatiei. Am ajuns pe un fel de platou foarte larg, pustiu, pietros, usor inclinat in sus, de unde aveam vedere directa spre virf. Aici am facut un popas mai lung.


Urcusul mi se parea ca seamana, in spirit, cu cel spre Peleaga, dupa ce ai coborit de pe Custura Bucurei: un urcus lung, direct, avind mereu virful in fata. Atit doar ca aici panta era mai inclinata.

Si am pornit. La inceput poteca se distingea clar, dar pe masura ce panta se inclina si iarba se imputina apareau tot felul de "mini-trasee". Nu era marcaj, existau doar niste momîi, dar cred ca fiecare om care trecuse pe acolo isi facuse propriul traseu, dupa stilul si puterile proprii, asa ca uneori dadeam de bucati de poteca mai abrupte, directe, alteori mai blinde, in serpentine. Era ca urcusul de la lacul Pietrele in Curmatura Bucurei, unde cu timpul s-au taiat poteci in toate chipurile imaginabile.

H. luase un avans bunicel, urca fara efort. R. era si ea inainte, dar ne mai astepta din cind in cind sa mai schimbe o vorba. F. se tinea si el bine desi rucsacul lui era umplut pe jumatate cu sticle grele cu apa. In ghid scria ca pentru a combate efectele altitudinii sa urcam cu rabdare si sa bem apa des. Iar cum pe tot traseul nu aveam sa trecem pe linga niciun izvor, ne aprovizionasem cu apa din belsug.

Aici, unde eram, virful nu se vedea pentru ca panta nu era chiar dreapta, ci usor convexa, asa ca aveam de urcat mai intii un bot usor mai inclinat. Din punct de vedere "muscular" nu-mi era greu, doar jucasem fotbal toata vara asa ca picioarele lucrau bine, dar simteam efectele altitudinii: din cind in cind ma trezeam brusc ca nu mai am aer. Atunci ma opream si dupa citeva guri puteam respira iarasi normal, ca nu mai raminea nicio urma din sufocarea de adineaori. (I-am si spus lui M, cind ne-am intors, ca asa ar trebui sa fie bolile: inteleg ca din cind in cind sa te imbolnavesti, ca o pedeapsa ca nu te-ai ingrijit; dar dupa ce faci o pauza si te vindeci, ar trebui sa nu mai ramina nicio urma din boala, iar corpul sa fie ca la inceput.) In fine, urcam de multa vreme, virful nu se vedea, R&H nici atit, iar F. cerea din ce in ce mai des sa facem pauze. Mi-am adus aminte de urcusul de anul trecut pe Storsteinen, la Tromso, cind un urcus pe care-l estimasem la 20 de minute avea sa dureze 2 ore. (Bine, acolo au fost mai multe: estimarea a fost aiurea de la inceput, ne-am prostit facind poze si jucindu-ne in zapada etc.) Asa ca i-am propus urmatorul plan. Stiam la ce altitudine a fost platoul unde am facut popasul cel lung (H. avea altimetru), stiam la ce altitudine e virful si mi-am zis ca sintem cam la jumatatea diferentei de nivel. Am impartit distanta ramasa in bucati de 15 metri altitudine si am socotit cam cite astfel de bucati ne-au ramas. I-am propus lui F. sa urcam fara pauza fiecare bucata, dupa care sa facem un popas de cel mult un minut. Nu era mult de mers in fiecare etapa pentru ca drumul era inclinat, deci cei 15 metri in inaltime ii cistigam repede. Si la sfirsitul fiecarei etape numaram cu glas tare cite bucati au mai ramas.

Se pare ca planul a functionat pentru ca am intrat iarasi in ritm si progresam bine. Si dintr-o data, chiar cind panta se mai domolise, numai ce aud de undeva, de dupa niste pietroaie, glasul lui R. incurajindu-ne. Intr-adevar, dupa citiva pasi eram cu totii iarasi impreuna, iar lumea era la picioarele noastre.


Tin minte ca facind ultimii pasi spre virf m-a apucat o mare bucurie, nu pentru mine, ci pentru F., ca a reusit o asemenea isprava.

Spre est aveam surpriza sa vedem lacul Mono:


Alte virfuri din Yosemite se vedeau spre sud

spre vest Dana Meadows si mai departe tot Yosemite,

iar spre nord alte culmi si lacuri. Vedeam si lacul Tioga,

pe malul caruia, undeva, trebuiau sa fie corturile. (Pe Wikipedia exista o fotografie panoramica cu tot peisajul pe care-l aveam in fata ochilor.)

Vremea era inchisa, ba chiar a si fulguit un pic.

F. a respectat traditia de a ingropa o moneda canadiana in locurile unde ajunge (si in Curmatura Bucurei este una), iar pasiunea cititului nu l-a parasit nici aici: intr-un loc mai ferit erau niste carnetele in care turistii isi scriau impresiile, iar F. nu s-a lasat pina nu a rasfoit toate paginile.


La un moment dat intreaba:

— In ce data sintem?

— 2 septembrie, zic.

— Atunci de ce H. a scris "30 august"?

S-a dovedit ca doar cu trei zile mai devreme un alt H. fusese pe virf! Si H. al nostru, care din cite glumea R., isi dorea sa fie primul H. care ajunge pe virf...

Tot urcusul, de la masina pina aici, a durat 3 ore si ceva (timestamp-ul pozelor arata ca au fost facute la 1:34pm, iar noi plecasem pe la 10). Imi placea acest virf pentru ca aici chiar te simteai sus, stind in virful a ceva. Singurul regret era ca nu avea chiar 4000 m si stiam ca ne-ar fi tinut puterile sa mai urcam si cei 20 metri ramasi. Ne-am consolat cu punctul de vedere al sistemului american: virful trecea de 13000 de picioare.

Chiar cind ne pregateam de plecare a aparut la picioarele noastre un chipmunk care nu stiu ce treaba avea pe aici.

Coborirea a fost rea. H. si apoi R. coborau fara probleme in timp ce noi ne potriveam cu grija pasii. Ba mai mult, mi s-a parut ca de citeva ori am pierdut cararea cea lina si am intrat in zone cu pietroaie proaste. Coboram mult prea incet si nu stiam cum sa-l incurajez pe F. care spunea ca platoul spre care ne indreptam nu parea sa se fi apropiat deloc.

Ma gindeam ca daca intirziem prea mult M., care avea idee cam cit dureaza drumul, deci stia cam la ce ora sa ne astepte, o sa inceapa sa se ingrijoreze. Dar cea mai mare grija imi era ca o sa intram in padure dupa lasarea intunericului si o sa ne intilnim cu un urs.

Ca erau animale in jur era adevarat. H&R, care ajunsesera cu mult inainte pe platou, au vazut acolo coioti. Dupa ce am inceput coborisul al doilea, pe hornul cel larg, am vazut si eu unul, chiar cind intra in padure. Marmotele îi simtisera si ele pentru ca stateau in alerta pe stinci si îsi fluierau semnale. (Cu noi, oamenii, pareau ca n-au nicio treaba si am simtit un fel de ciudata mindrie la gindul ca fac parte dintr-o specie pe care marmotele n-o considera ostila.)

Mai jos am vazut si o caprioara:

Curind am ajuns in Dana Meadows, la lacuri, si chiar la lacul cel mai de jos si cel mai mare ne-am intilnit cu H&R, care iarasi ne-o luasera inainte.

Stateau pe o stinca si cind ne-au vazut aparind pe poteca s-au apropiat. Calcind in milul de pe mal si intiparindu-si urmele bocancilor acolo, pe R. au apucat-o scrupulele ca tocmai a incalcat filozofia de a nu lasa nicio urma pe unde treci. Dar nu termina ea bine fineturile astea ecologiste ca-l vad pe H. apucind de jos o ditamai craca uscata si izbind-o cu toata puterea de o stinca, s-o luam ca lemn de foc.

Eram jos. L-am trimis pe F. cu masina lor pentru ca M. luase cheile de la masina noastra. Am ramas singur in parcare si m-am uitat inapoi inspre Mt. Dana. Acum, spre inserat, cerul era iarasi curat si tot traseul pina in virf se vedea bine. Avind toata oboseala de peste zi in oase, acum mi se parea pur si simplu de neinchipuit ca am putut urca pina acolo.

Continuare: Partea a patra