California 2009 - Partea a treia: Mount Dana

Prolog
Partea intiia - San Francisco
Partea a doua - Sonora Pass
Partea a treia - Mount Dana
Partea a patra - Treasure Lakes
Partea a cincea - Sequoia
Partea a sasea - Yosemite Valley
Partea a saptea - Acasa


Noaptea a trecut fara sa auzim urletele coiotilor pe care ni le promisesera niste vecini de cort. La micul dejun m-am uitat intr-un ghid de-al lui H&R la descrierea traseului pina pe virful lui Mt. Dana. Traseul era simplu: urma sa mergem cu masina vreo 3 km pina la intrarea in parcul Yosemite, iar de acolo pornea cararea care ducea drept spre virf, in urcus direct. Diferenta de altitudine era aproape 1000m. Durata traseului dus-intors era estimata la 4-6 ore.



In parcare am facut ultimele pregatiri: ne-am pus bocancii, ne-am dat cu crema de soare si am pornit. Poteca pornea chiar de linga ghereta care pazea intrarea in parc, in punctul numit Tioga Pass.

Era destul de cald. Am intrat intr-o padure nu prea deasa de brazi si curind au aparut in stinga si in dreapta citeva lacuri. Traversam Dana Meadows, lunca larga de deasupra lacului Tioga. Dar nu a trecut mult si cararea a inceput sa urce. Panta era inca lina cind M. ne-a anuntat ca si-a dat seama ca nu poate urca pina in virf si renunta. Mi-am dat seama ca vorbeste serios asa ca n-am insistat s-o conving sa continue. Cred ca mai mult s-a speriat de efortul care o astepta si ca ar mai fi putut urca un pic, dar mai cred si ca n-ar fi putut sa ajunga pina pe virf.

Dupa aceea panta a devenit si mai inclinata, cararea urca in serpentine, iar padurea se rarea tot mai mult. Urcam ca pe un fel de horn, dar foarte larg, intre doua picioare ale muntelui Dana. Deasupra noastra mai urcau doua turiste. Mergeam intr-un ritm bun si ne apropiam vizibil de ele incit am fost sigur ca pina la capatul hornului le vom ajunge. Dar am inceput si noi sa facem pauze: ba sa ne tragem rasuflarea, ba sa ne uitam la marmote, ba sa aruncam o privire spre Dana Meadows care se largea mereu sub noi. In timpul unei astfel de opriri R&H, care erau mai in fata, au vazut, intr-un luminis, un cerb.

In fine, urcusul abrupt prin horn s-a terminat simultan cu disparitia vegetatiei. Am ajuns pe un fel de platou foarte larg, pustiu, pietros, usor inclinat in sus, de unde aveam vedere directa spre virf. Aici am facut un popas mai lung.


Urcusul mi se parea ca seamana, in spirit, cu cel spre Peleaga, dupa ce ai coborit de pe Custura Bucurei: un urcus lung, direct, avind mereu virful in fata. Atit doar ca aici panta era mai inclinata.

Si am pornit. La inceput poteca se distingea clar, dar pe masura ce panta se inclina si iarba se imputina apareau tot felul de "mini-trasee". Nu era marcaj, existau doar niste momîi, dar cred ca fiecare om care trecuse pe acolo isi facuse propriul traseu, dupa stilul si puterile proprii, asa ca uneori dadeam de bucati de poteca mai abrupte, directe, alteori mai blinde, in serpentine. Era ca urcusul de la lacul Pietrele in Curmatura Bucurei, unde cu timpul s-au taiat poteci in toate chipurile imaginabile.

H. luase un avans bunicel, urca fara efort. R. era si ea inainte, dar ne mai astepta din cind in cind sa mai schimbe o vorba. F. se tinea si el bine desi rucsacul lui era umplut pe jumatate cu sticle grele cu apa. In ghid scria ca pentru a combate efectele altitudinii sa urcam cu rabdare si sa bem apa des. Iar cum pe tot traseul nu aveam sa trecem pe linga niciun izvor, ne aprovizionasem cu apa din belsug.

Aici, unde eram, virful nu se vedea pentru ca panta nu era chiar dreapta, ci usor convexa, asa ca aveam de urcat mai intii un bot usor mai inclinat. Din punct de vedere "muscular" nu-mi era greu, doar jucasem fotbal toata vara asa ca picioarele lucrau bine, dar simteam efectele altitudinii: din cind in cind ma trezeam brusc ca nu mai am aer. Atunci ma opream si dupa citeva guri puteam respira iarasi normal, ca nu mai raminea nicio urma din sufocarea de adineaori. (I-am si spus lui M, cind ne-am intors, ca asa ar trebui sa fie bolile: inteleg ca din cind in cind sa te imbolnavesti, ca o pedeapsa ca nu te-ai ingrijit; dar dupa ce faci o pauza si te vindeci, ar trebui sa nu mai ramina nicio urma din boala, iar corpul sa fie ca la inceput.) In fine, urcam de multa vreme, virful nu se vedea, R&H nici atit, iar F. cerea din ce in ce mai des sa facem pauze. Mi-am adus aminte de urcusul de anul trecut pe Storsteinen, la Tromso, cind un urcus pe care-l estimasem la 20 de minute avea sa dureze 2 ore. (Bine, acolo au fost mai multe: estimarea a fost aiurea de la inceput, ne-am prostit facind poze si jucindu-ne in zapada etc.) Asa ca i-am propus urmatorul plan. Stiam la ce altitudine a fost platoul unde am facut popasul cel lung (H. avea altimetru), stiam la ce altitudine e virful si mi-am zis ca sintem cam la jumatatea diferentei de nivel. Am impartit distanta ramasa in bucati de 15 metri altitudine si am socotit cam cite astfel de bucati ne-au ramas. I-am propus lui F. sa urcam fara pauza fiecare bucata, dupa care sa facem un popas de cel mult un minut. Nu era mult de mers in fiecare etapa pentru ca drumul era inclinat, deci cei 15 metri in inaltime ii cistigam repede. Si la sfirsitul fiecarei etape numaram cu glas tare cite bucati au mai ramas.

Se pare ca planul a functionat pentru ca am intrat iarasi in ritm si progresam bine. Si dintr-o data, chiar cind panta se mai domolise, numai ce aud de undeva, de dupa niste pietroaie, glasul lui R. incurajindu-ne. Intr-adevar, dupa citiva pasi eram cu totii iarasi impreuna, iar lumea era la picioarele noastre.


Tin minte ca facind ultimii pasi spre virf m-a apucat o mare bucurie, nu pentru mine, ci pentru F., ca a reusit o asemenea isprava.

Spre est aveam surpriza sa vedem lacul Mono:


Alte virfuri din Yosemite se vedeau spre sud

spre vest Dana Meadows si mai departe tot Yosemite,

iar spre nord alte culmi si lacuri. Vedeam si lacul Tioga,

pe malul caruia, undeva, trebuiau sa fie corturile. (Pe Wikipedia exista o fotografie panoramica cu tot peisajul pe care-l aveam in fata ochilor.)

Vremea era inchisa, ba chiar a si fulguit un pic.

F. a respectat traditia de a ingropa o moneda canadiana in locurile unde ajunge (si in Curmatura Bucurei este una), iar pasiunea cititului nu l-a parasit nici aici: intr-un loc mai ferit erau niste carnetele in care turistii isi scriau impresiile, iar F. nu s-a lasat pina nu a rasfoit toate paginile.


La un moment dat intreaba:

— In ce data sintem?

— 2 septembrie, zic.

— Atunci de ce H. a scris "30 august"?

S-a dovedit ca doar cu trei zile mai devreme un alt H. fusese pe virf! Si H. al nostru, care din cite glumea R., isi dorea sa fie primul H. care ajunge pe virf...

Tot urcusul, de la masina pina aici, a durat 3 ore si ceva (timestamp-ul pozelor arata ca au fost facute la 1:34pm, iar noi plecasem pe la 10). Imi placea acest virf pentru ca aici chiar te simteai sus, stind in virful a ceva. Singurul regret era ca nu avea chiar 4000 m si stiam ca ne-ar fi tinut puterile sa mai urcam si cei 20 metri ramasi. Ne-am consolat cu punctul de vedere al sistemului american: virful trecea de 13000 de picioare.

Chiar cind ne pregateam de plecare a aparut la picioarele noastre un chipmunk care nu stiu ce treaba avea pe aici.

Coborirea a fost rea. H. si apoi R. coborau fara probleme in timp ce noi ne potriveam cu grija pasii. Ba mai mult, mi s-a parut ca de citeva ori am pierdut cararea cea lina si am intrat in zone cu pietroaie proaste. Coboram mult prea incet si nu stiam cum sa-l incurajez pe F. care spunea ca platoul spre care ne indreptam nu parea sa se fi apropiat deloc.

Ma gindeam ca daca intirziem prea mult M., care avea idee cam cit dureaza drumul, deci stia cam la ce ora sa ne astepte, o sa inceapa sa se ingrijoreze. Dar cea mai mare grija imi era ca o sa intram in padure dupa lasarea intunericului si o sa ne intilnim cu un urs.

Ca erau animale in jur era adevarat. H&R, care ajunsesera cu mult inainte pe platou, au vazut acolo coioti. Dupa ce am inceput coborisul al doilea, pe hornul cel larg, am vazut si eu unul, chiar cind intra in padure. Marmotele îi simtisera si ele pentru ca stateau in alerta pe stinci si îsi fluierau semnale. (Cu noi, oamenii, pareau ca n-au nicio treaba si am simtit un fel de ciudata mindrie la gindul ca fac parte dintr-o specie pe care marmotele n-o considera ostila.)

Mai jos am vazut si o caprioara:

Curind am ajuns in Dana Meadows, la lacuri, si chiar la lacul cel mai de jos si cel mai mare ne-am intilnit cu H&R, care iarasi ne-o luasera inainte.

Stateau pe o stinca si cind ne-au vazut aparind pe poteca s-au apropiat. Calcind in milul de pe mal si intiparindu-si urmele bocancilor acolo, pe R. au apucat-o scrupulele ca tocmai a incalcat filozofia de a nu lasa nicio urma pe unde treci. Dar nu termina ea bine fineturile astea ecologiste ca-l vad pe H. apucind de jos o ditamai craca uscata si izbind-o cu toata puterea de o stinca, s-o luam ca lemn de foc.

Eram jos. L-am trimis pe F. cu masina lor pentru ca M. luase cheile de la masina noastra. Am ramas singur in parcare si m-am uitat inapoi inspre Mt. Dana. Acum, spre inserat, cerul era iarasi curat si tot traseul pina in virf se vedea bine. Avind toata oboseala de peste zi in oase, acum mi se parea pur si simplu de neinchipuit ca am putut urca pina acolo.

Continuare: Partea a patra