California 2009 - Partea a sasea: Yosemite Valley

Prolog
Partea intiia - San Francisco
Partea a doua - Sonora Pass
Partea a treia - Mount Dana
Partea a patra - Treasure Lakes
Partea a cincea - Sequoia
Partea a sasea - Yosemite Valley
Partea a saptea - Acasa


Am pornit devreme din Three Rivers. Era ultima zi pe care o mai aveam la dispoziție în munți și voiam să apucăm să vedem cît mai mult din Yosemite Valley. Nu aveam pretenția să facem cine știe ce isprăvi grozave, nu mai era timp pentru așa ceva. Azi urma să fim "pantofari".

Am coborît deci pe drumul plin de serpentine pe care urcaserăm cu două zile înainte pînă am ajuns iar în cîmpia din San Joaquin Valley și de acolo am luat-o spre nord. Urma să ajungem într-un punct foarte apropiat de locul în care făcuserăm prima oara cunoștință cu munții, exact cu o săptămînă în urmă, așa că puteam spune că încheiam un circuit în jurul părții de sud a Sierrei Nevada. Nici nu-mi închipuiam, cînd stăteam zgribulit asupra hărții în campingul de la North Lake că pînă la urmă vom reuși, totuși, să vedem ambele obiective, singurele de care auzisem eu din Sierra Nevada: arborii sequoia și Half Dome.

Am ajuns, conform planului, cam pe la prînz la intrarea în parcul Yosemite Valley, după ce trecuserăm prin fundul unor chei unde traficul a fost puțin blocat de ceva reparații. Chiar înainte de granița parcului opriserăm într-o mică așezare de unde luaserăm benzina și cîteva provizii: pîine, conserve, ceapa, ouă fierte... La bariera de la intrarea în parc era coadă. Deși era luni, era sărbătoare, deci zi liberă, și erau multe mașini care urcau. Ne facuserăm calculul că, totuși, fiind ultima zi a weekendului lung, trebuiau să fie și mulți oameni care coborau spre oraș, deci vom avea șanse să găsim un loc de cort. Spre barieră înaintam ca melcul, așa că am avut timp să luăm prînzul în mașina (mîncarea pe care tocmai o cumpăraserăm era lîngă noi, briceagul la îndemînă, apa și șervețelele, și ele, pe undeva printre rucsaci și haine), iar după ce am plătit taxa de intrare șoseaua a devenit iarăși circulabilă.

Și așa am intrat în Yosemite Valley. Dacă mai țin bine minte, cred că am mai făcut o încercare să intrăm în contact cu R & H, sperînd zadarnic că poate au sărit peste vizita la sequoia și ne vor ajunge din urmă.

Din loc în loc erau mașini oprite și turiști care făceau poze peisajului din jur, dar lucrurile cu adevărat interesante aveau să apara mai încolo, mai sus. Cînd valea lui Merced River s-a deschis într-o luncă plină de pomi, în stinga a apărut El Capitan, un perete de stîncă celebru in lumea alpinistilor:

Căzuți în admirația lui El Capitan era să nu observăm pe versantul de vizavi o minunăție la fel de mare, Bridalveil Fall, o cascadă numită foarte potrivit "Vălul miresii":



Am continuat în sus pe vale și, de-o parte și de alta, numai stînci înalte și abrupte, cred că un paradis pentru alpiniști. În scurt timp am ajuns la Curry Village, unde se termina drumul de mașină, chiar la poalele lui Half Dome:


În partea opusă era North Dome:



Chiar deasupra noastră pornea un perete foarte înalt și abrupt, care mi s-a părut că putea rivaliza cu El Capitan:

Aici erau campinguri, recepție, autocare, magazine, tot ce vrei. Și plin de turiști, bineînțeles. Ne-am dus la recepție să cerem loc de cort și presupunerea noastră că, fiind ultima zi din weekend, lumea va începe să plece acasă începea să se adeverească: deocamdată nu erau locuri, dar ne-au trecut pe o listă de așteptare pentru ora 3, cînd se vor împărți locurile care se vor elibera între timp, și ne-au spus că sînt șanse mari să primim un loc ținînd cont că aveam doar un cort. În așteptare, am început să ne plimbăm de capul nostru prin parcare, unde, nepăsători la mulțimea de turiști și mașini, își făceau veacul doi cerbi și o căprioară, mai rozînd un măr, mai păscînd iarbă, mai uitîndu-se prin jur.

După un timp a venit M. care se tot învîrtise în jurul recepției și ne-a dat vestea că nu mai e nevoie să așteptăm pînă la 3 pentru că, văzînd-o căutînd locuri de cort, un domn a venit la ea și ne-a oferit locul lor, pentru că ei plecau chiar acum. Am primit imediat, ne-am aranjat tabăra cît am putut de repede și am făcut planul pentru restul zilei. Nu mai aveam timp și energie pentru ture tari, așa că am ales o idee din pliantul pe care îl primiserăm la intrarea în parc: să mergem cu mașina cam 40 km pînă într-un loc numit Glacier Point de unde cică e o priveliște grozavă.

Am aflat și că în după amiaza aceea urma să se deschidă scurtul drum de legătură dintre Yosemite Valley și Highway 120. Acum chiar că nu mai conta, dar eu nu regretam deloc că se intimplase că Highway 120 și acest drum de legătură fuseseră închise cu o săptămînă în urmă.

Și am pornit. Firește, aceleași drumuri în serpentine, cu pante mari în jur - eram deja obișnuit. Nu trebuia decît să-mi țin ochii la drumul din față și să evit să mă uit în adîncul văilor, ceea ce era destul de ușor pentru că am condus aproape numai prin pădure. Ne-am mai oprit din cînd în cînd în diverse puncte de belvedere, dar cel mai frumos era, bineînțeles, chiar la capăt, la Glacier Point. De aici se vedea nu doar întreaga vale Yosemite, nu doar Half Dome, ci tot masivul:

Acesta este Mt Florence, iar în dreapta lui se ițeste vîrful lui Mt Lyell, cel mai înalt vîrf din Yosemite:


Acestea sînt Nevada Fall și Vernal Fall:


O vedere mai de aproape a Vernal Fall



Singurul care nu se vedea era Mt Dana; cred că era chiar în spatele lui Half Dome. Și tare aș fi vrut să revăd vîrful pe care urcaserăm cu exact o săptămînă în urmă!

Încîntat de peisajul din jur nu mi-am dat seama decît foarte tîrziu că locul unde ne aflam, Glacier Point, nu era altceva decît vîrful peretelui la picioarele căruia se afla campingul nostru. Așadar am condus 40 de kilometri, dar cortul nostru nu era altundeva decît în genunea de sub noi! Cînd ne făceam curaj să privim în jos, vedeam campingul, parcarea, căsuțele, tot Curry Village...!

Era plin de turiști și aici pentru că în ghid scria că apusul de soare din acest loc creează o priveliște deosebită. Așa că stăteam toți, atîrnați de stînci, lenevind pe bolovani, vorbind în toate graiurile pămîntului și așteptînd apusul. Era o atmosferă tare faină, relaxată, liniștită, o încheiere perfectă a aventurii noastre în munți.

Cînd soarele a apus, mare deosebire nu a fost, totuși, față de ceea ce admiraserăm pînă mai adineaori. Doar culmile din depărtare se făceau roz,


după care griul înserării s-a lăsat peste întregul munte.



Atunci, ca la o comandă, toată populația de pe stînci s-a ridicat și am pornit-o spre mașini. Întunericul se lăsase brusc și acum coboram, un șir lung de mașini, pe serpentinele interminabile. Acum, pe întuneric, era mult mai ușor de condus pentru că privirea nu-mi era distrasă de hăurile din jur. Era o călătorie fantastică în noapte, în care șirul de lumini roșii ale farurilor mașinilor din față cobora pantele ca un șarpe alunecînd la vale.

Cînd am ajuns jos, fiecare am pornit în altă direcție, așa că ne-am trezit primii din grupul celor care urcam spre Curry Village. Și așa am avut norocul să vedem, spre surprinderea noastră, încă un urs, chiar pe marginea drumului, o siluetă întunecată intrînd în păduricea din dreapta șoselei. Abia se vedea în întuneric, dar puteam spune că aveam deja privirile formate. Era ca și cu caprele negre în Retezat: odată ce le-ai văzut din depărtare, te înveți să deosebești o capră de celelalte pete maro punctiforme reprezentînd jnepeni uscați.

La cort n-am mai făcut nimic. Am încercat să aprindem focul, dar chiar cînd s-a întețit, a trebuit să-l stingem pentru că aici era o regulă că de la 10 seara nu mai ai voie să ții focul aprins și nici să nu mai faci zgomot. Ultima noastră seară a fost scurtă și fără haz, dar și noi eram obosiți așa că am adormit imediat.

Continuare: Partea a saptea