California 2009 - Partea a patra: Treasure Lakes

Prolog
Partea intiia - San Francisco
Partea a doua - Sonora Pass
Partea a treia - Mount Dana
Partea a patra - Treasure Lakes
Partea a cincea - Sequoia
Partea a sasea - Yosemite Valley
Partea a saptea - Acasa


In noaptea aceea (sau in cea de dinainte?) am visat cu batrinul administrator al campingului: cind aflase ca sintem din Toronto ne-a spus ca acolo a facut facultatea, la Universitatea din Toronto. Iar in visul meu ii replicam cu rautate: "Inseamna ca nu e cine stie ce de capul ei, daca ai ajuns administrator de camping". Mi-am adus aminte si de cintaretul acela din Ghirardelli Square, care stia toate limbile de pe Pamint si zicea ca e lingvist: atunci îi spusesem lui F ca asta îl asteapta daca va face Filologia — o sa ajunga sa cinte la colt de strada.

Dimineata era frumoasa, ca de obicei. Planul era sa mergem catre Kings Canyon. Ne-am strins corturile si am plecat, dar nu inapoi spre Owens Valley, ci tot inainte, spre Yosemite, pentru ca R aflase ca la un camping inspre interior puteam face dus. Ajunsi acolo am aflat ca nu aveam voie sa facem dus decit daca aveam cazarea la ei. Asa ca ne-am furisat pe linga Receptie pina la spalator, dar aici alta chestie: la "barbati" nu puteam deocamdata intra pentru ca se facea curatenie. R si M s-au dus la femei, iar noi am stat in asteptare pe o banca. Nu era nimeni in afara de noi pe acolo — poate era prea devreme sau prea tirziu. Fetele au incercat sa ne convinga sa facem dus la "femei", ca nu e niciun pericol, dar nici nu voiam sa auzim. Pina la urma H s-a incumetat, dar nu trece mult dupa ce intra ca apare o tipa si intra in spalator. Atunci R intra si ea sa-l atentioneze sa nu iasa deocamdata din cabina, dar mai întîi pregateste terenul:
— H., sa nu-mi raspunzi!
— Poftim?, rosteste o voce barbateasca de sub dus.
Noi inghetam.
Intre timp, mai apare o tipa si intra si ea în spalator. Discuta ceva intre ele. In clipa asta am fost convins ca nu mai e scapare. Ma simteam ca in filmul After Hours, cind un fleac se transforma intr-o incurcatura care creste, creste, pina te prinde in ghearele ei. Deja il vedeam pe H fortat sa dea explicatii ca nu e vreun pervers.
Pina la urma, totusi, tipele au iesit fara sa se intimple nimic si curind apare si H, proaspat, frumos si sclipind de curatenie. Nu mult dup-aia s-a deschis si la barbati si am putut intra si noi. Dupa atîtea zile fara apa calda, de-abia m-a lasat inima la sfirsit sa închid robinetul!

De aici am pornit inapoi, iesind din Yosemite, dar chiar linga Ellery Lake am mai facut un scurt poapas ca sa aruncam o ultima privire spre locurile de care ne desparteam:


Apoi am reintrat pe Highway 395 si am continuat drumul spre sud, spre noul obiectiv, muntii din Kings Canyon. Am oprit in Bishop unde am luat masa si ne-am aprovizionat. Am cumparat si cuie de cort in locul celor care s-au indoit la Tioga Lake. Era foarte cald, aici ma simteam in sfirsit asa cum imi inchipuiam ca trebuie sa fie in California. Ne coceam pe o banca la marginea soselei principale si ma uitam la oameni, la camioanele mari care treceau intruna, la o pictura murala pe zidul cladirii din fata... Eram ca in filmele cu vestul salbatic, cind seriful sta pe prispa intr-un sezlong si se uita plictisit la ce se mai intimpla pe strada. In ciuda caldurii ma simteam bine si, daca ar fi fost dupa mintea mea, as fi ramas acolo pina se facea seara, sa vad cum se schimba orasul.

Din Bishop am luat un drum secundar spre vest. Aici eram mai la sud de Yosemite, mergeam spre muntii din partea de nord a masivului Kings Canyon. In fata se vedeau muntii, dar in stinga si in dreapta era un peisaj desertic. Nu era iarba, era doar pamint uscat din care ieseau smocuri de plante. Daca am fi avut timp, as fi vrut sa ma dau jos din masina si sa merg asa, de unul singur, vreo jumatate de ora prin locurile acelea pentru ca sint sigur ca as fi dat de ceva reptile interesante.


Aici este un videoclip cu panorama care incepe cu Owens Valley si se termina inspre munti:

Aici muntii erau mai inghesuiti si mai fragmentati decit in Yosemite. Chiar si crestele erau mai abrupte si mai zdrentuite, in timp ce in Yosemite unele virfuri erau rotunjite si aratau ca un monolit urias spalat de apa. Am incercat mai intii un camping care cred ca se chema Willow Camp. Slava Domnului, H, care conducea in fata, n-a oprit nici cit sa aruncam o scurta privire: locul era prea inghesuit si neatragator. Urmatoarea incercare a fost la Lake Sabrina. Si aici locul era inghesuit intre doi versanti apropiati, dar macar prin mijlocul campingului curgea un rîulet cu apa limpede si nisip foarte fain pe fund. Nu ne-am oprit nici aici prea mult si am vrut sa vedem cum e a treia optiune, North Lake. Drumul pina acolo era iarasi prin serpentine strinse, fara parapet, iar in jos se deschideau vai abrupte, fara fund. In timp ce conduceam concentrat si ma rugam sa nu ma apuce ameteala, F, entuziasmat, tot imi striga sa ma uit in jos, in vai, ca sint foarte frumoase!

Campingul asta era mai sus decit Lake Sabrina, intr-o padure de brazi. Am pus la vot unde sa stam. H si cu mine am fi vrut sa ne intoarcem la Sabrina (cel putin pe mine m-a atras rîuletul acela si faptul ca era mai mult soare), dar ceilalti au vrut sa raminem unde eram. Lui R îi placea padurea si mirosul brazilor. Asa ca ne-am hotarit sa raminem si am gasit o poiana deasupra careia se inalta o creasta care era singurul loc din toata regiunea la care ajungea soarele:

Ne-am pus corturile


si am plecat cu H dupa lemne in padure. Daca tin bine minte, cam pe-acum a inceput sa ma apuce jalea ca va trebui sa ne despartim curind pentru ca noi nu aveam atitea zile de vacanta ca ei si trebuia sa ne gindim la un plan propriu.

Am stat la foc si, ca in serile de dinainte, am povestit tot felul de amintiri. Si abia acum am indraznit, in sfirsit, M si cu mine, sa le spunem si celorlalti ca la campingul de la Tioga Lake era pus un afis in care eram avertizati sa nu atingem rozatoarele pentru ca s-ar putea sa ne imbolnavim de... ciuma!

Aici era mai racoare, dar am stat pina cind toate stelele din Carul Mare au apus in spatele culmii aceleia care se vedea deasupra poienii.

* * *

A doua zi aveam de ales mai multe trasee. Nu eram propriu-zis in parcul Kings Canyon, ci la marginea de nord al lui, intr-o zona numita John Muir Wilderness. Pina la urma ne-am hotarit sa mergem spre sud, catre Treasure Lakes si, eventual, sa urcam pe Hurd Peak. Aici era plin de lacuri cu nume interesante (Chocolate Lakes, Goethe Lake, Thunder and Lightning Lake, Topsy Turvy Lake, Evolution Lake, Blue Heaven Lake, Hell Diver Lakes etc.) ca iti venea sa te duci pe la toate, sa vezi de ce le cheama asa.

Am mers cu masina pina dincolo de Willow Camp (primul camping pe care il avusesem in vedere ieri) si am oprit chiar unde se termina drumul, la South Lake.


De aici nu era mult de urcat ca diferenta de nivel pina la Treasure Lakes. La scurt timp dupa plecare am ajuns la o bifurcatie, unde inca mai puteam sa ne schimbam planul si sa mergem la Chocolate Lakes (unde F zicea, mai in gluma mai in serios, ca ar vrea sa mearga). Ne-am hotarit totusi pentru traseul mai scurt si am continuat cu planul initial. Dar dupa ce cararea a inceput sa coboare mult am inceput sa ma enervez: daca acum coborim atita, inseamna ca ne asteapta un urcus tare. Daca urcusul pe Mt Dana mi s-a parut ca seamana cu o tura pe Peleaga, drumul asta mi se parea ca seamana cu o zi la Galesul. Oricum, eram odihniti si padurea era frumoasa.

Si intr-adevar, urcusul a inceput curind. Era destul de abrupt si mergeam incet si faceam pauze dese. Pina la urma le-am spus lui H & R sa nu ne mai astepte pentru ca daca vor sa urce pe Hurd Peak trebuie sa cistige timp. Si acum imi pare rau ca nu le-am spus mai devreme s-o ia inainte.

Acesta este Hurd Peak:

Brazii se faceau tot mai rari si urcusul a inceput sa se domoleasca.


Din cauza alitudinii, degetele lui M s-au umflat, ba mai tirziu si bratele i s-au umflat usor. Era comic, dar in acelasi timp ma gindeam cu spaima ca daca degetele ni s-au umflat, oare cit de umflati ne-or fi creierii in cap?! (Dar oare nu cumva chiar gindul acela era consecinta umflarii creierelor?...)

Ca peste tot pe unde am umblat, marcaj nu era. R mi-a explicat ca asta e filozofia pe aici, sa nu se lase nicio urma omeneasca in natura. Chiar daca eu nu cred ca o piatra vopsita ar fi un mare dezastru estetic sau ecologic (mai ales ca as putea sa jur ca am vazut in doua-trei locuri cum poteca era completata cu un fel de ciment, o dovada ca mina omului nu era chiar absenta din peisaj), pot sa-mi imaginez si argumentele in favoarea absentei marcajelor: mai intii, hai sa ne imaginam ca intr-o buna zi rasa omeneasca dispare de pe Terra. Atunci ar fi frumos ca planeta sa arate cum era inainte de aparitia oamenilor. In al doilea rind, daca drumul ar fi marcat, ar fi mai multi turisti si natura din apropierea potecii s-ar strica mai rau. In al treilea rind, daca ar fi marcaje pina pe virf, atunci n-ai mai avea senzatia ca mergi pe un drum neexplorat, n-ai mai avea sentimentul de cuceritor, iar satisfactia de a ajunge pe virf ar fi mai mica. In al patrulea rind, cred ca sint atit de multe trasee posibile incit nu are rost sa marchezi unul in favoarea altuia.

Pina la urma am aplicat si cu M metoda "Mount Dana": urcăm 10 metri altitudine fara oprire, dup-aia ne odihnim pina ne vine respiratia. Si asa am ajuns la lacuri:


Spre sud orizontul se oprea la creasta care alcatuia granita nordica a parcului Kings Canyon:




Deasupra noastra era Hurd Peak:


Cit timp am stat la lacuri m-am tot uitat dupa H & R, incercind sa ghicesc ce traseu au ales, dar nu se vedeau nicaieri. Pe harta parea aproape, dar masivitatea virfului si stincile de pe creasta m-au convins ca numai printr-un miracol ar putea ajunge pina sus la timp.

Colac peste pupaza, cerul s-a inchis si a inceput sa picure usor, incit nu stiam daca sa ne apucam de prinz aici sau sa mai asteptam. Pina la urma ne-am hotarit sa mincam; am mincat spam si o marmelada de caise foarte buna, cum in Canada nu gasim!

Pe la sfirsitul mesei ne auzim strigati de R, de undeva de sus. Ne uitam in toate partile, dar nimic. Abia cind au ajuns linga lacuri i-am vazut. Nu avusesera timp sa urce pina pe virf. S-au oprit sa se odihneasca si ei, dar atunci a inceput sa ploua mai serios, asa ca am pornit inapoi. Asta s-a intimplat pentru ca am deochiat Sierra Nevada in zilele de dinainte; am tot laudat muntii astia ca aici nu trebuie sa-ti faci griji ca te apuca vremea rea. In fine. Tot drumul de inapoiere a plouat, dar nu foarte tare si in plus aveam haine si bocanci foarte buni, ca n-a intrat strop de apa. In schimb, pe vaile paralele cu cea pe care coboram se vedea ca ploua mult mai tare.

Dupa ce am ajuns la masina si ploaia s-a mai potolit, fiindca mai era mult pina sa vina seara, ne-am hotarit sa ne abatem putin si la Lake Sabrina, sa vedem cum e si acolo.


H a venit cu propunerea sa dam o fuga pina in Bishop si sa avem cina acolo. Nu cred ca ar fi fost o idee rea; cel putin am fi ajuns iarasi in desert si ne-am fi incalzit, dar ne era cam lene. Asa ca am admirat privelistea, ne-am uitat dupa pesti si am supt bomboane. Dupa care ne-am intors la cort.

Corturile rezistasera vitejeste la ploaie, mai ales ca din ce spuneau cei care ramasesera peste zi in camping, aici fusese potop. In cort nu intrase nici un strop. Si ma gindesc la excursia facuta cu Cercul de Ecologie in clasa a opta la Geoagiu, cind ne-a plouat toata noaptea si a intrat apa in cort si mi s-a udat sacul incit a trebuit sa-mi petrec restul noptii impreuna cu un alt baiat, amindoi bagati in sacul lui. Iar spre dimineata cum am visat ca de fapt nu plouase deloc si eram in sacul meu uscat si cald...

Pina la urma, in ciuda lemnelor ude, H a reusit sa aprinda focul. Aceea a fost ultima seara pe care o petreceam impreuna. Am stat iarasi la povesti, zgribuliti, pina cind Carul Mare a coborit dupa munti.

* * *

In noaptea aceea pot spune ca mi-a fost frig in cort. Curios e, insa, ca pe masura ce se apropia dimineata, in loc sa mi se faca tot mai frig, de fapt mi se facea mai cald. Pe la 5 dimineata am iesit "afara" si numai ce vad in intuneric pe poteca din poiana "noastra" un grup de turisti alergind in sir indian, in sus, spre munti, intr-o liniste totala, in pantaloni scurti si cu lampi pe frunte!

Dimineata urma sa ne despartim si am incercat sa fac un plan pentru zilele ramase. Era atit de frig ca imi inghetau degetele cu care imi faceam insemnarile pe harta. Si cind ma gindeam ca la numai 20 de minute de condus e desertul fierbinte spre Bishop... Ne-am inteles cu R ca vom tine legatura prin telefon pentru cazul in care ei ne vor ajunge din urma. Desi nu avea nicio logica, eu chiar credeam ca o sa ne mai intilnim cu ei inca o data, inainte sa se termine vacanta.

N-am zabovit pentru ca ne astepta un drum lung. Urma sa coborim spre sud de-a lungul Kings Canyon pina se terminau muntii, apoi sa traversam spre vest, sa urcam spre nord, paralel cu muntii si sa reintram in Sierra Nevada in zona padurilor de Sequoia. Am socotit ca sint cam 6 ore de condus si ar fi fost bine sa ajungem pe lumina ca sa avem timp sa cautam un camping.

Am mai facut totusi citeva opriri scurte sa mai privim o data muntii pe care îi lasam in urma

iar in Bishop am mai intrat o data in magazinul de articole sportive sa ne cumparam si noi aragaz de camping si saltea de cort, dar la ora 12 porneam hotariti spre sud, pe Highway 395.

Continuare: Partea a cincea