California 2009 - Partea a doua: Sonora Pass

Prolog
Partea întîia - San Francisco
Partea a doua - Sonora Pass
Partea a treia - Mount Dana
Partea a patra - Treasure Lakes
Partea a cincea - Sequoia
Partea a şasea - Yosemite Valley
Partea a şaptea - Acasă


Nu ne făcuserăm niciun plan în legătură cu ce voiam să vizităm în Sierra Nevada; ne-am lăsat în grija lui H&R. Sigur, am fi fost curioşi să vedem Half Dome şi sequoia pentru că astea erau, alături de Lake Tahoe, singurele lucruri de care auziserăm, dar pentru noi era bine orice cît timp aveam o vacanţă care să ne relaxeze. Noi nici măcar nu am studiat de curiozitate vreo hartă a locurilor prin care urma să trecem.
Planul lor era să mergem în două parcuri naţionale învecinate: Yosemite şi Kings Canyon/Sequoia. Yosemite se afla în nord şi cel mai interesant de văzut acolo e Yosemite Valley unde sînt pereţi abrupţi enormi şi foarte spectaculoşi. Însă Yosemite Valley este foarte accesibilă, iar pentru a sta în campinguri acolo trebuia să ne fi făcut rezervare cu mult înainte de a şti unde aveam de gind să ne petrecem vacanţa. De aceea H&R au propus să ne stabilim "cartierul general" pe Highway 120, care e o şosea paralelă cu Yosemite Valley puţin mai la nord şi care străbate întregul parc. Acolo erau destule campinguri fără rezervare, iar de-a lungul lui Highway 120 erau multe virfuri interesante de urcat. Urma să ne găsim un camping pe la mijlocul lui 120 şi să urcam pe unul din virfurile din zonă, iar într-una din zile să folosim un drum secundar de acces care trecea din 120 pînă în Valley ca să vedem şi minunăţiile populare de acolo. Partea proastă era că drumul de traversat din 120 în Valley era închis din cauza incendiilor de păduri şi nu ştiam cît va dura închiderea drumului ăstuia, dar, oricum, n-aveam alte idei, aşa că am pornit din San Francisco cu gîndul să ajungem pe Highway 120.
Am plecat pe ceaţă şi vreme închisă, neplăcută, dar deja ştiam că aşa e vremea doar aici, pe malul oceanului, dar mai încolo, spre est, o să apară soarele. Şi aşa a şi fost. După ce am traversat San Francisco Bay pe San Mateo Bridge (lung de peste 11 km, al 25-lea pod ca lungime din lume) şi am scăpat de aglomeraţia din jurul golfului, am început să urcăm Diablo Range, niste munţi mici care izolează ţărmul Pacificului de restul continentului. Aici a aparut soarele şi pe culmile din stînga şi din dreapta era puzderie de turbine eoliene. Pe dealuri nu erau niciun fel de copaci, doar iarbă galbenă, arsă de soare, şi pe aceste suprafeţe ondulate turbinele arătau ca nişte covoare de flori pe un cîmp.
Am coborit în San Joaquin Valley, un şes larg, şi de aici drumul urma să ne ducă direct spre Yosemite. Am oprit în Oakdale să cumpărăm provizii pentru zilele de camping (nu ne-am luat mîncare din San Francisco pentru că ne-am gîndit că poate aici e mai ieftin) şi tot de aici mi-am luat un ceas (cum să merg la munte fără ceas?!) de 8 dolari (care încă merge perfect!), iar R&H au căutat zadarnic butelii pentru aragaz. În orice caz, flendurîndu-ne pe străzi, am greşit drumul şi am pornit din Oakdale spre sud, în loc să mergem spre est. Ne-a luat ceva timp pînă ne-am prins, observînd în ce direcţie cade umbra copacilor de pe marginea drumului(!), şi păţania asta avea să fie doar prima dintr-un şir care se va repeta apoi ori de cite ori aveam să opresc într-un orăşel de cimpie: să nu mai găsesc drumul bun de ieşire.
Şoseaua era dreaptă, era cald şi uscat, pe margini erau ferme de tot felul, iar din loc în loc vedeam palmieri şi chiparoşi (de ăştia chiar sînt mindru că am ghicit ce sînt, chiar dacă nu mai văzusem chiparos pînă atunci. Am aflat de pe Internet că ăstora, aşa înguşti ca în tablourile lui Van Gogh, le zice chiparoşi mediteraneeni).
În fine, soarele era încă sus pe cer cind şoseaua a inceput să urce şi am intrat într-o zonă deluroasă care dacă ar fi înconjurat Vinerea ar fi fost raiul pe pămînt din punct de vedere al jucatului: din loc în loc, din iarba aurie, ieşeau stinci negre ascuţite, care, împreună cu copacii rari ar fi făcut nişte ascunzători perfecte, nişte locuri în care imaginaţia unui copil ar fi creat cele mai grozave aventuri. Am ajuns la o asezare mică şi izolată numită Chinese Camp unde - de necrezut - R&H au găsit butelie pentru aragaz. De aici drumul a devenit tot mai înclinat şi mai întortocheat, cu serpentine foarte scurte, care se cocoţau pe versanţi înalţi şi abrupţi. Nu eram obişnuit cu aşa ceva şi mi-a fost şi un pic frică, dar acest tip de drumuri avea să se dovedească a fi un fel de paradigmă a şoselelor californiene: în toate zilele care au urmat, fie în Yosemite, Sequoia, ori pe malul oceanului, am condus pe astfel de serpentine, de am ajuns sa le duc dorul şi aici, în Toronto.
Şi am ajuns la intrarea în parcul Yosemite. Aici ne aştepta un şoc: nu doar drumul care unea Highway 120 cu Yosemite Valley era închis din cauza incendiilor, dar între timp se închisese însăşi Highway 120, aşa că drumul era blocat de tot; nu puteam merge mai departe. Ne-am sfătuit între noi, i-am mai întrebat pe paznicii parcului şi astfel am aflat că în pădure, la citeva sute de metri, se afla un camping. Fiind după-amiază, obosiţi şi, mai ales, derutaţi, ne-am hotărit să stăm peste noapte acolo şi să vedem dacă nu se deschide drumul pînă a doua zi. E interesant că, datorită faptului că mai înainte le cedasem responsabilitatea traseului lui R&H, eram într-o stare în care nu aveam nicio grijă şi nu simteam nicio responsabilitate nici în legătură cu găsirea unei soluţii de ieşire din chestia în care ne aflam. Nu mă enervasem defel; mă simţeam tare usuratic şi, dacă ar fi fost după mine, ar fi fost OK să mă plimb prin pădure şi să las natura să-mi rezolve problemele.
Ne-am găsit un loc de corturi, ni le-am montat şi am plecat cu H. în pădure după lemne de foc. Nu era frig deloc. Animale nu vedeam decît veveriţe şi o pasăre numită "Steller's jay" (care semăna cu un cardinal albastru), dar trebuia să ferim mîncarea de urs. Apoi, cînd s-a întunecat, am aprins focul şi am povestit. Ne-am amintit de cum mergeam în Retezat şi dormeam în căsuţe, de cît de proaste şi friguroase au devenit căsuţele acelea între timp - tot felul de amintiri de la munte şi alte amintiri din copilărie. Se vedea că lui F. îi plăceau poveştile astea - cred că se simţea cam cum mă simţeam eu cînd eram mic şi ascultam cu gura căscata aventurile oamenilor mari.
Dimineaţa, înainte de plecare, ne-am dus într-un loc pe care-l ochisem în seara de dinainte, cînd am fost după lemne, şi unde văzusem nişte copaci arşi într-un chip interesant şi nişte conuri de brad uriaşe. Aici am mai făcut o poză din categoria "M. cu obiecte neverosimil de mari":

Cuba, 2006:


Toronto, 2010:


Paris, 2011:


München, 2014:

Ne-am oprit iarăşi la barieră să vedem dacă Highway 120 nu se deschisese între timp: nu! Dar norocul a fost că H. a venit cu o idee care la început părea o improvizaţie, dar care pînă la urmă s-a dovedit excelentă: să renunţăm la ideea de a vizita Yosemite Valley şi să traversăm Sierra Nevada ocolind întregul parc Yosemite mai pe la nord, pe o altă şosea, Highway 108 şi să încercam apoi să pătrundem în parc pe 120 din cealaltă parte, dinspre est, cît ne permit incendiile. Mai ales că vîrfurile înalte se aflau dincolo, în partea estică a masivului, iar printre ele era Mount Dana, pe care R. îl ochise ca fiind un vîrf înalt, dar urcabil. Ca să realizam ideea asta ne aştepta un drum de 6 ore cu maşina care ducea printr-o trecătoare, Sonora Pass, la aproape 3000 de metri altitudine. Mie mi se parea ceva chiar interesant, mai ales că nu doar că nu urcasem, dar nici măcar nu văzusem cu ochiul liber un munte mai înalt decît Vf. Moldoveanu, aşa că încă o zi de condus nu mi se părea un lucru tocmai oribil.
Într-adevăr, drumul acela mi-a ramas în amintire ca ceva foarte fain. Mai întîi am coborît iarăşi pantele abrupte pîna la Chinese Camp şi de acolo am luat-o spre nord, pe 108. Am mers o bună bucată prin păduri dese, în timp ce drumul urca mereu. Spre nord era Stanislaus National Forest, iar printre brazi începeau să se vadă, în sfîrşit, munţi mai înalţi, spectaculoşi. Am oprit într-un loc numit Dardanelle, de unde ne-am luat cîte ceva de îmbucat pe drum. Aici sînt R&H la Dardanelle:


R. ne-a spus ca Coca Cola face bine la raul de altitudine asa ca ne-am luat fiecare cite o sticla din care am tot baut de parca ne pregateam sa urcam nu la 3000 de metri, nici pe Everest, ci in Cosmos. (Sau, mai degraba, cred ca am profitat ca facem miscare si ne-am zis ca, daca tot ardem calorii, ne putem permite sa ne lasam prada poftelor pe care ni le interziceam in viata sedentara de la oras.) In orice caz, datorita altitudinii, am observat un fenomen curios: pungile de potato chips pe care le cumparasem la Dardanelle erau umflate ca niste mingi. Fusesera umplute si inchise ermetic la altitudine joasa, iar aici la inaltime aerul din ele, mai dens, le umflase.
Am continuat sa urcam pe un drum din ce in ce mai abrupt si curind am iesit din padure. Am oprit intr-un mic refugiu la poalele unei pante foarte abrupte si am admirat muntii care ne aparusera brusc in fata:




In parcarea asta mirosea tare a ars, dovedind ca masinile care coborau din sensul opus isi intrebuintau serios cauciucurile si frinele. (Pe Wikipedia scrie ca panta ajunge in unele locuri la 26%.)


Am pornit si noi si in curind am traversat Sonora Pass, la aproape 3000 de metri. Peisajul era grozav si imi era cam ciuda ca din cauza grabei nu ne puteam permite opriri mai dese.









De aici a inceput coborirea, pe pante la fel de abrupte, ba poate chiar si mai si. Apoi, mai jos, am ajuns intr-un platou unde se afla un poligon de antrenament montan al infanteriei marine si tocmai cind laudam cu cel mai mare entuziasm calitatea soselelor americane, care sint in perfecta stare chiar si in virful muntilor, iar F. ii explica M. cum a fost drumul nostru cu masina la Brasov, cind din loc in loc trebuia sa oprim pentru a lasa sa treaca pe singura banda existenta masinile din sensul opus, ne pomenim ca trebuie sa oprim pentru ca drumul era in reparatie si nu se putea folosi decit o singura banda! Macar in America te anunta cit ai de asteptat. N-ar fi fost o problema pentru ca urma sa asteptam cel mult 15 minute, iar in jur, intre munti, era o pajiste intinsa si foarte faina, pe care pasteau cai ca in filmele cu cowboy, dar Coca Cola bauta mai inainte isi cerea drepturile. In sfirsit am pornit si am ajuns curind la Bridgeport, primul oras de la marginea de est a muntilor. Aici am mincat de prinz, dupa care am pornit imediat la drum spre sud, pentru a ajunge iarasi in dreptul lui Yosemite. Am ajuns din nou intr-o zona mai inalta, dar de aici mai departe incepea Owens Valley, iar chiar in fata, la picioarele noastre, se intindea lacul Mono:



Aici nu mai eram pe Highway 108, ci pe autostrada 395, mult mai larga si neteda ca pielea, si ne-am dat drumul la vale pe serpentinele largi. Odata, cind eram mic, am coborit in fuga dealul de la cariera, de sus de tot, si nu m-am oprit decit linga terenul de fotbal si am fost foarte entuziasmat cind am vazut ca ceasul arata ca toata isprava nu durase decit un minut si ceva. Aceeasi senzatie de cadere libera am simtit-o si acum, cind din creierii muntilor am ajuns linga Mono Lake intr-o clipita.
Tare as fi vrut sa ne oprim linga lac pentru ca vedeam chiar linga mal niste stinci ciudate, foarte colturoase si interesante. Atunci am crezut ca sint coloane de sare, ca cea in care a fost transformata nevasta lui Lot, dar mai tirziu am citit pe Wikipedia ca stincile acelea erau facute din tufa, o roca sedimentara produsa din precipitarea unor minerale (cred ca prin acelasi fenomen ca intr-un gadget dintr-un Pif de-al lui V., in care puneai nu stiu ce chimicale intr-o solutie si apoi se formau coloane minerale de pe fund pina la suprafata).
Nu a trecut mult timp si am ajuns in Lee Vining, unde era capatul estic al Highway 120. Aici am parasit 395 si am luat-o la dreapta, spre Yosemite, prin Lee Vining Canyon. Valea era uriasa, de-o parte si de alta erau munti inalti, iar fundul vaii nu se vedea din sosea. Urcam iarasi spre 3000 m altitudine. Curind am trecut pe linga un lac mare, apoi ne-am apropiat de un alt lac, iar masina lui H. a parasit soseaua si am intrat intr-un camping pe malul lacului. Lacul se chema Tioga, iar peisajul din jur era splendid. Inca era soare, in ciuda altitudinii nu era frig, iar culmile din jur erau stincoase si interesante, cam ca pe valea Pietrele. Iar drept in fata, peste lac, se ridica Mount Dana, pe care aveam de gind sa urcam a doua zi:

Erau cam 10-15 corturi in tot campingul si ne-am gasit si noi loc.

H&R si-au pus cortul repede si au plecat dupa lemne de foc, in timp ce eu inca ma chinuiam sa fixez cortul nostru luptindu-ma cu terenul pietros si cu lipsa aerului. Au fost citeva rafale de vint care m-au ingrijorat, desi pina la urma am vazut ca m-am speriat degeaba. Oricum, am vrut sa fixez cortul bine, dar pe locul de cort era plin de pietricele incit jumatate din cuie s-au indoit si nu mai puteau fi folosite. Pina la urma am ancorat cortul cu niste bolovani. S-a facut seara, racoare si ne-am asezat la cina:

Continuare: Partea a treia