4 septembrie 2022

Retezat 2021 - A doua zi: Lacul Bucura

Joi

Nu am nicio amintire din felul în care a trecut noaptea. Cortul era nou și eram curios să văd dacă mă va apăra de frig, dar dacă nu țin minte nimic înseamnă că s-a descurcat bine.

Cum s-a făcut dimineață, am început să împachetez. La un moment dat l-am văzut și pe ocupantul cortului verde ieșind și ducîndu-se în pădure. Am desfăcut pînza cortului și am întins-o pe o zonă mai ierboasă unde bătea o slabă rază de soare ca să se usuce. Cînd m-am uitat iar înspre cortul verde, acesta dispăruse! În timp ce eu mă chinuiam anchilozat să desfășor o pînză de cort, tipul acela își strînsese toată tabăra și plecase deja, fără să facă niciun zgomot și fără să ocupe jumătate de poiană!

Ținînd cont de învățăturile din ziua precedentă, am ales să urc pe Valea Pietrele pentru că greutatea rucsacului făcea imposibil un traseu pe Lolaia. La Gențiana am ajuns în timp bun, dar cabaniera de acolo de cum m-a văzut m-a întrebat dacă sînt obosit, ceea ce însemna că arătam destul de distrus. I-am cerut un ceai și - mare prostie - un Pepsi foarte gazos, pe care l-am băut cu mare greutate. În afară de cabanieră și doi bărbați care meștereau ceva la generator, mai erau doar doi turiști, o pereche tînără. Toți promiteau că vremea se va îndrepta. E adevărat că ceața nu era la fel de groasă ca în ziua de dinainte, dar semne de evoluție nu se vedeau.

Am pornit singur, dar după vreo jumătate de oră, la un popas, m-au ajuns din urmă cei doi tineri, purtînd un rucsac ușor, de tură. Mă cam enervează cînd alții mă depășesc și am pornit după ei, ținînd ritmul lor deși, cu rucsacul meu criminal făceam eforturi mari. Pe porțiunile proaste, cu pietroaie și noroi, fata mergea cu multe ezitări și mă apropiam de ei, dar cînd poteca se îndrepta, se distanțau iarăși. La Bordul Tomii n-am mai rezistat și m-am oprit pentru popas și acolo i-am pierdut. M-aș fi oprit oricum, chiar dacă n-aș fi fost obosit, pentru că e un loc care îmi place și pe care doream să-l gust pe îndelete. Am gustat și apa din pîrîul Pietrele cu ocazia asta, dar ca și cea de ieri, din pîrîul paralel de pe Valea Rea, nu gusta grozav.

În afară de pauzele mult prea lungi, timpul de mers era decent și, cum aveam timp din plin, mi-am propus să nu mă zgîrcesc cu popasurile. Am trecut de Lacul Pietrele fără să mă opresc și apoi, tot fără pauză, am străbătut porțiunea de apropiere de începutul urcușului spre Curmătura Bucurei. Aici însă au început să mă lase puterile și oboseala mi-a intrat în tot corpul. Mai mult decît picioarele, mă durea spatele și aproape că nu mai aveam putere ca la sfîrșitul vreunui popas să-mi pun rucsacul pe umeri, iar la fiecare astfel de operație chingile rucsacului se agățau de cureaua ceasului de mînă și îmi opreau mișcarea, lucru care mă enerva din ce în ce mai mult. Din cauza asta ajunsesem să nu-mi mai dau jos rucsacul din spate la popasuri, ci să mă odihnesc în picioare, sprijinit cu fundul de vreo stîncă mai înaltă. La un moment dat m-a bătut gîndul că o să mor de inimă aici. Ceața era de nepătruns și habar nu aveam cît mai am pînă sus. Părea că drumul nu se mai sfîrșește. Țineam minte dintr-una din excursiile de demult că panta trebuia să devină foarte înclinată chiar înainte de sfîrșit. Ori, deși mă chinuia rău, nu puteam să spun că panta era prea înclinată, ceea ce, conform raționamentului de mai sus, însemna că mai am mult de mers, lucru grozav de deprimant.

Și totuși, după încă o serpentină, mi s-a părut că deslușesc prin ceață conturul negru al crestei. Nu mai păreau să fie pînă acolo decît cîteva zeci de metri pe care, cumva, le-am străbătut.

Aici, o mică bucurie. Deși cerul era acoperit, căldarea Bucurei era clară. Arăta ca o cameră uriașă și primitoare, chiar dacă avea pereți compacți de nori și ceață. Lacul era negru (nu de albastrul acela splendid din zilele frumoase), iar Bucurelul era complet secat.

Era 3 fără un sfert după-amiaza. De la Pietrele pînă aici făcusem patru ore și jumătate, cu două pauze mari de jumătate de oră la Gențiana și Bordu' Tomii. Am vorbit la telefon și am trimis un mesaj pe WhatsApp: "Sint in Curmatura Bucurei. Foarte fericit ca am scapat de cea mai grea portiune. :)"

Am stat și aici o jumătate de oră. Vîrful Bucura de abia se vedea, iar Retezatul și Peleaga erau invizibile. În schimb, înspre sud aerul era clar și creasta Retezatului Mic se vedea bine ieșind dintre niște nori albi și joși.

De data aceasta am ținut să mă opresc și la Bucurel. Am intrat pînă în mijlocul lui, acolo unde mi se părea că trebuie să fie cel mai adînc și unde, printre pietre, se deslușeau petece de noroi și împiedicîndu-te să consideri lacul complet uscat. Tot acolo am descoperit o oală mare și verde, pe jumătate ruginită. N-am avut curajul să spun nimănui chestia asta și o scriu doar aici, în secret, pentru că e prea de tot și poate fi doar un semn de pre-senilitate, dar am impresia că demult, acum zeci de ani, eu am văzut oala asta plutind în largul apei.

Am făcut și niște selfie-uri și acum, revăzîndu-le, sînt mirat de mutra mea zîmbăreață care contrasta cu oboseala cumplită pe care, îmi aduc bine aminte, o simțeam.

Apoi m-am grăbit să ajung pe malul cu camping, la locurile de cort din alveolele de piatră care îmi făceau poftă ori de cîte ori mă uitam la poza făcută acolo în 2012. Zona era pustie, puteam să-mi aleg orice loc îmi doream, așa că am pierdut foarte mult timp pînă să aleg unul. În primul rînd, îmi doream un loc drept, moale, ferit de vînt și nu prea apropiat nici de toaleta publică, nici de lac. Tot bîntuind așa am descoperit că într-un colț al campingului se afla, totuși, un cort. Era același cort verde de astă-noapte, de la Pietrele! La un moment dat, ocupantul lui a ieșit afară, dar nu am schimbat nicio vorbă, ci doar ne-am salutat din cap.

Pînă la urmă am găsit o alveolă care să mă mulțumească, dar după ce am montat cortul (l-am așezat cu dichis, alegînd unghiul care se alinia perfect cu direcția vîntului ce bătea dinspre lac verificînd că rafalele umflă pînza cortului în mod egal și în stînga și în dreapta) am observat că o balegă imensă de cal strica priveliștea pe care ocupanții ar fi avut-o deschizînd ușa cortului dimineața. Atunci am găsit o piatră lungă și subțire pe post de mătură și una mare și plată pe post de făraș și m-am pus pe curățat. Aveam timp berechet.

La un moment dat, prin ceața care se lăsa, au apărut și cei doi tineri de la Gențiana cu care mă întîlnisem pe Valea Pietrele. Fuseseră pe Peleaga. Băiatul m-a întrebat dacă nu mi-e frică singur și l-am întrebat de se să-mi fie frică și mi-a răspuns că de stafii și auzind răspunsul lui ridicol mi-a mai trecut supărarea că de dimineață mă depășiseră.

Cu cît se apropia seara, cu atît ceața se lăsa mai jos. Mi-am petrecut restul după-amiezii aranjîndu-mi tabăra, spălînd rufele și pregătind cina. Înainte să plec în vacanță mă uitasem la un curs de outdoors pe Great Courses și am învățat cîteva ponturi despre cum să te organizezi cînd faci excursii mai lungi de o zi-două și încercam să urmez chestiile acelea.

Apropo de cină, lipită de alveola principală care înconjura cortul, exista o alveolă mai mică, un fel de anexă construită parcă anume pentru a servi de bucătărie. Deși din Hațeg mi-am cumpărat și o butelie de gaz mare, m-am hotărît să o folosesc deocamadată pe cea mică, cumpărată din Alba Iulia, să văd cît ține. Dacă-mi amintesc bine, m-a ținut cam șase zile. La sfîrșit am fost nevoit să folosesc și din cea mare, dar numai un pic. Am lăsat-o aproape plină în refugiu, s-o folosească și alții.

Pe la sfîrșitul cinei, după ce s-a lăsat întunericul, a apărut dintre pietrele care alcătuiau zidul alveolei un șoarece extrem de insistent. Cît timp mă aflam în "bucătărie", se ascundea, dar era destul să fac doi pași mai încolo ca să apară cu ochii lui mici sclipind în lumina lanternei și să mișune printre pungile de mîncare.

M-am culcat pe la 8 seara pentru că efectiv nu mai era nimic de făcut și era frig și întuneric beznă.

Timpi:
C. Pietrele 10:15 - Gențiana 11:00
Gențiana 11:30 - Bordu' Tomii 12:30
Bordu' Tomii 1:00 - L. Pietrele 1:25 - Curm. Bucurei 2:45
Curm. Bucurei 3:15 - L. Bucura 4:00
Podul peste Valea Pietrele, la scurt timp după ieșirea din pădure deasupra de Gențiana


Unul din multele popasuri din urcușul în Curmătura Bucurei


Urcînd spre Curmătura Bucurei


În sfîrșit, conturul crestei apare prin ceață. Nu mai este mult


Căldarea Bucurei


Din Curmătura Bucurei, vîrfurile Bucura și Bucura II


Vîrful Retezat ascuns în nori, ca tot ce era la nord de creasta principală


Custura Bucurei


Crestele Retezatului Mic


Lacul Bucurelul


Pe fundul Bucurelului


Locul unde Bucurelul era cel mai adînc


Vîrful Peleaga


La Lacul Bucura


"Bucătăria"


Se lasă noaptea la Lacul Bucura

Retezat 2021 - Prima zi: Valea Rea

Retezat - octombrie 2021

Rucsacul îmi era făcut în mare parte (mai aveam de pus un pic de mîncare și să caut o butelie de gaz mai mare), zilele de concediu îmi erau aranjate (șapte la număr), lista cu ce vreau să văd era compilată de mult (Taurile Pietricelele, Vf. Judele, Porțile Închise, Vf. Mare și Lacul Peleguța), dar planul pe zile nu era făcut. Nu știam, de fapt, cînd o să plec și nu știam cu precizie nici componența echipei. Cu două zile înainte de începerea concediului, am trimis următorul mesaj pe WhatsApp:

"Sa recapitulez planul meu.
Ziua 1 (joi): acasa -> Cîrnic -> Cab. Pietrele.// Cab. Pietrele -> Vf. Retezat -> Cab. Pietrele.
Ziua 2: Cab. Pietrele -> V. Rea -> Saua pietricelele -> Taurile Pietricelele -> V. Pietrele -> Cab. Pietrele.
Ziua 3: Cab. Pietrele -> L. Bucura.// L. Bucura -> Vf. Judele (optional) -> lacurile Florica, Viorica etc. -> L. Bucura.
Ziua 4: L. Bucura -> Vf. Peleaga -> … -> Saua Vf. Mare -> Vf. Mare (optional) -> Saua Vf. Mare -> Portile Închise -> Vf. Papusa -> Vf. Peleaga -> L. Bucura.
Ziua 5: L. Bucura -> Vf. Peleaga -> L. Peleguta -> Vf. Peleaga-> L. Bucura.
Ziua 6: L. Bucura -> acasa."


Asta a fost luni, dar marți am trimis un alt mesaj în care scriam (deși se anunțase vreme proastă) că voi pleca miercuri.


Miercuri

Drumul (cu mașina) îmi era cunoscut de anul trecut, iar de data asta am avut grijă să nu merg ca nebunul pe serpentinele de la zimbri, ca atunci. În benzinăria de la intrarea în Hațeg am întrebat de butelie și mi s-a răspuns să încerc "în piață, la ruși". Am găsit destul de ușor piața (deși pe străduțele acelea am intrat pe sens interzis, dar localnicii s-au dovedit înțelegători pentru că "aveam număr de Alba") și am parcat în același loc unde parcaserăm în 2016, cînd am fost cu M. la Gențiana. Deși nu-mi pusesem mari speranțe, la ruși (cred că era vorba de basarabeni, totuși) chiar am găsit pînă la urmă o butelie de gaz și, entuziasmat de succes, mi-am luat și un ceas de mînă.

În Ohaba de sub Piatră am ratat, bineînțeles, ieșirea spre Sălaș, și a trebuit să fac o întoarcere (cu nervi și drăcuieli interioare) pe drumul acela mult prea circulat. Dar odată intrat pe drumul spre munți nu mi-am mai pierdut vremea cu ruina de la Sălașul Superior, ba chiar și prin Nucșoara am trecut în viteză (deși am remarcat cu coada ochiului clădirea lată de la o bifurcație a șoselei unde, în copilărie, așteptam autobuzul) și nu am oprit decît la ultima curbă înainte de Cîrnic. M-am dat jos din mașină și am făcut cîțiva pași prin pădure, în ceața umedă a dimineții, încercînd să mă pătrund de atmosfera universului tăcut în care intram și m-a izbit asemănarea cu scena din Stalker de la capătul drumului cu drezina cînd Călăuza își părăsește pentru o clipă tovarășii ca să se întindă în iarba înaltă și să se reconecteze cu paradisul regăsit.

La Cîrnic am căutat să intru în vorbă cu cei de-ai casei, mai mult ca să "miros" aerul locului și să mă asigur că totul e în regulă și că mașina va fi în siguranță lăsată atîtea zile în parcare. Cu ocazia asta am primit un sfat bun, care nu mi-ar fi trecut prin minte: să-mi setez telefonul pe "modul avion" pentru a economisi bateria.

De luni, de cînd trimisesem acel mesaj cu programul, am avut timp să-l revizuiesc de mii de ori așa că pentru primele două zile aveam idei noi. În prima zi plănuiam să pun cortul la Pietrele, iar după amiaza să fac o ieșire pe Valea Rea pînă la tăuri și acolo să trec peste creasta Pietrele pe la Tăurile Pietricelele și să mă întorc pe la Bordu' Tomii și Gențiana. Iar a doua zi era rezervată mutării taberei de la Pietrele la Bucura, cu varianta posibilă ca traseul să nu-l fac pe Valea Pietrele, ci pe Lolaia, urcînd pe Retezat și de acolo să repet traseul de anul trecut pînă la Bucura.

Dar n-a fost nevoie să fac decît o sută de pași pentru ca greutatea rucsacului să-mi scoată din minte orice fantezii legate de un urcuș pe Lolaia și Retezat. Pînă la Pietrele am mers destul de ok, dar a trebuit să fac două popasuri de odihnă. Am ajuns după prînz și mi-a luat cam o oră să-mi fac tabăra. Eram singur, iar vremea era urîtă, cu ceață groasă. După ce am pus cortul, nu mi-am mai pierdut vremea cu nicio masă de prînz. Am pornit repede spre Valea Rea și după ce am trecut puntea peste Valea Pietrele m-am trezit la poalele unui bot de munte abrupt, cam ca panta de deasupra Țuțurului Pochii. Fiind plin de energie, am început urcușul în viteză, iar pe la jumătate mi-am amintit și că citisem în ghidul lui Nae Popescu că acest urcuș este cea mai grea parte a traseului, lucru care mi-a ridicat și mai mult moralul: odată ajuns sus, totul trebuia să devină o joacă.

Sus, panta s-a domolit, într-adevăr, dar poteca nu era plată și nici ușoară. Cînd s-a apropiat suficient de firul văii, mi-am umplut sticla cu apă, deși pîrîul nu gusta super grozav. Eram încă în pădure, ceața era tot groasă, iar despre soare uitasem cu totul că există ceea ce făcea ca tot drumul să-l parcurg în semiîntuneric. La un moment dat s-a întîmplat, totuși, un fenomen ciudat și locul s-a luminat brusc. Singura explicație pe care am gasit-o atunci, în afara vreunei feste pe care să mi-o fi jucat nervul optic, era că în jur era plin de uriașe ferigi uscate, iar lumina era dată de albeața frunzelor lor veștede.

Am trecut apoi printr-o poiană lungă și curînd după aceea am ieșit de tot din pădure. În ghid scria că valea e foarte frumoasă, dar eu nu puteam vedea decît la cîțiva zeci de metri, așa că mă mulțumeam să admir gențienele și firul tumultuos al pîrîului. Pe vreme bună, cred că de aici ar fi trebuit să văd deja abruptul nordic al Păpușii.

După o vreme am lăsat în urmă zîmbrii și jnepenii și am simțit că am ieșit în golul alpin. Poteca nu era atît de rea ca, de exemplu, pe valea Pietrele, dar faptul că urcam orbește m-a obosit foarte tare (mai mult psihic: Unde naiba erau lacurile alea? Nu mai apar odată?! Dar unde mă aflu, de fapt; cît mai am pînă la capătul văii?...), iar lipsa de antrenament combinată cu sforțarea entuziastă de pe panta de la început m-au stors de puteri așa că atunci cînd am ajuns să urc mai mult în patru labe o morenă abruptă și pietroasă, profitînd că eram singur, am lăsat deoparte orice jenă și, ca la urcușul final de pe Cirque Peak, nu mi-am mai reținut gemetele de efort.

Ajuns deasupra morenei, m-am pomenit pe un mic platou ierbos și prin ceață am descoperit malul unui lac. Știam că primul lac din căldare este Lacul Mutătorii, dar mai țineam minte și că Nae Popescu scrie că înainte de acesta există un lăculeț fără nume. Refuzam să accept că ceea ce aveam în față era balta anonimă, dar după o scurtă pauză am pornit iar la drum sperînd să dau de următorul lac, ca să fiu sigur că am atins un obiectiv cît de cît decent. La ideea măreață de la început, de a căuta pe ceața asta trecerea peste creasta Pietrele și apoi de a explora tăurile Pietricelele renunțasem de mult, mai ales că era deja tîrziu (aproape 4 după-amiaza); întoarcerea aveam s-o fac pe unde urcasem.

Dar n-am mai urcat decît cîțiva zeci de metri și chiar și aceștia fără elan pentru că oboseala și lenea mi-au băgat mințile în cap și m-au lămurit că un al doilea lac va arăta la fel de bleg ca primul. Am făcut cale întoarsă și mi-am găsit un loc de popas pe malul lui. Era aproape o repetare a unei zile de tare demult cu bunicul, tot în Valea Rea, tot pe ceață deasă, cînd am făcut un popas de prînz și la un moment dat ceața s-a ridicat și ne-a arătat că, fără să ne fi dat seama, ne opriserăm chiar pe malul unui lac.

Iar drumul de înapoiere m-a făcut să-mi amintesc de Cireșarii, vol. I, cînd Tic s-a rătăcit prin pădure și a început să vadă printre copaci tot felul de ființe fantastice. La un moment dat puteam să jur că între brazi văd o vrăjitoare, dar nu m-am speriat pentru că era destul de scundă.

Am ajuns înapoi la Pietrele înainte să se lase întunericul. Cam cu cinci minute înainte de cabană, pe la intersecția din care se desprinde drumul spre lacul Galeș, am auzit o voce în pădure, la vreo 50 de metri în dreapta potecii. Nu m-am mirat prea tare pentru că nu era ciudat să existe și alți turiști în zona cabanei, dar uitîndu-mă mai bine am văzut că zgomotul venea de la un bărbat singur care vorbea la telefon. Așa că m-am oprit și am așteptat să-și termine convorbirea (încrucișîndu-ne pașii, l-am recunoscut pe cabanierul de anul trecut), după care am ocupat eu "cabina telefonică", o stîncă acoperită de mușchi, pe care se putea ședea confortabil, și am început să dau telefoane și WhatsApp-uri. Țin minte că am vorbit și despre lucruri care nu țineau neapărat de planurile de viitor pe munte și că pe toată durata convorbirilor am făcut șanțuri în pămînt cu bocancii și am înfipt, fără să fiu conștient, conuri de brad în mușchiul gros de pe stîncă, ca atunci cînd ești la masa de scris și vorbești la telefon cu cineva și în timpul ăsta desenezi fără să-ți dai seama pisici și avioane.

Revenit în poiana în care îmi montasem cortul, am descoperit că la marginea ei, sub brazi, mai era un cort verde, luminat pe dinăuntru. Pe pînza cortului, vedeam silueta unui tip pregătindu-și culcușul pentru la noapte.

Timpi:
Vinerea 8:20 - Cîrnic 10:20
Cîrnic 11:00 - C. Pietrele 12:30
C. Pietrele 1:30 - L. Mutătorii 4:00
L. Mutătorii 4:15 - C. Pietrele 7:00
De la Cîrnic spre Cabana Pietrele


"Spre Cabana Pietrele 15 min"


Tabăra la Cabana Pietrele


Traversarea Văii Pietrele


Urcușul spre Valea Rea


Valea Rea


Urcînd pe Valea Rea


Pe Valea Rea


Lacul Mutătorii


La întoarcere am avut mai mult chef să admir culorile de toamnă. Mi-a plăcut tare mult albastrul acestor gențiene.


Înainte de reintrarea în pădure


Un monstru plin de mușchi cărînd o masă de piatră în spate


O micuță stafie


Gențiene în pădure, foarte diferite de cele din golul alpin


O stîncă imensă atîrnînd precar deasupra potecii


Înapoi la Cabana Pietrele. Pîrîul Stînișoarei