Pe aeroportul din Buffalo, asteptind imbarcarea. Avionul pe care trebuie sa-l luam e la sol, dar in New York!!! De acolo ar face cam o ora pina aici..., pina coboara toti, pina urcam noi si bagajele etc..., e clar ca am pierdut B!
In jur, toti oamenii sint conectati la aparate. Toti se uita in jos, la micile ecrane electronice pe care le au in palma sau pe genunchi. In dreapta, un tip joaca Sudoku la telefon. Dincolo de el, altul citeste pe Kindle. Drept in fata, o tipa absorbita si ea de ecranul telefonului, in timp ce pe genunchi tine un iPad. Linga ea, dupa mutrele pe care le face, unul pesemne ca joaca pe telefon un joc foarte captivant. Linga el, o tipa preocupata lucreaza la o tableta si din cind in cind se intrerupe sa-si verifice telefonul. Mai departe, o pereche de chinezi, fiecare cu laptopul pe genunchi. In stinga, o femeie asculta muzica la iPhone. Pe rindul din fata, la fel: laptopuri, telefoane, oameni punind o foaie de ziar intre ei si lume... Toti sint absenti, toti au evadat din lumea asta. Sint singurul care-si ridica ochii si se uita in jur. Ai zice ca sint singurul care-si traieste viata. Dar cum s-o traiesti cind toti din jur au plecat?! Te simti ca ultimul supravietuitor pe Terra.
In sfirsit, ajungem cu vreo 3 ore intirziere.
Rhode Island:
Apoi imediat, din pachetul pregatit de acasa, avem prinzul in masina: un sandwich binevenit. Si pornim la drum fara intirziere!
Dupa vreo ora si jumatate de condus simt ca ma ajunge oboseala. Noroc ca inainte de Bridgeport F, care a mai fost prin imprejurimi, se trezeste. Se apuca sa-mi povesteasca rationamentele lui Toma d'Aquino si Anselm de Canterbury de demonstrare a existentei lui Dumnezeu. Ma inviorez. Si chiar daca discutiile despre Toma si Anselm nu m-ar fi trezit de tot, ar fi facut aceasta povestea studentului de la cursul de calculatoare care nu intelegea de ce adresele tuturor website-urilor incep cu "búbala-búbala-búbala".
Oricum, ne apropiem de New Amsterdam si drumul devine din ce in ce mai complicat, tinindu-mi simturile in alerta. Noroc cu GPS-ul care ne dirijeaza; n-avem harta si chiar si daca am fi avut, ne-am fi ratacit oricum. Cum s-or fi descurcat soferii prin locurile astea inainte de inventarea GPS-ului?!
Constatam cu stupoare ca drumul nu ocoleste imensul oras pe vreo centura miraculoasa, ci o ia direct prin Capitala Lumii. Bine, nu chiar prin Manhattan, dar sintem in New York City! Fara GPS si fara F pe post de copilot nu stiu ce-am fi facut. Nu apuc sa rostesc cu voce tare observatia asta, ca imediat gresesc drumul. Erau doua iesiri apropiate si am luat-o pe cea rea. GPS-ul incepe sa recalculeze ruta. Pe harta de pe ecran soselele apar dese si incurcate, ca taieteii in supa. Trafic haotic. Renunt la bunele maniere in materie de sofat. Pina la urma regasim drumul. Ne apropiem de Verrazano Bridge, in dreapta luminile Manhattan-ului: Met Life Tower, Empire State Building..., ah ce dor mi-e sa mai mergem pe acolo!
Pina la urma ajungem la destinatie fara sa fi facut niciun popas. Pe drum ne propuseseram incontinuu ca la urmatoarea parcare sa oprim pentru o odihna si un hamburger, dar am tot aminat din "urmatoarea" in "urmatoarea" pina ne-am trezit ajunsi fara sa fi oprit deloc. Aproape 5 ore fara pauza. Nici macar pentru ππ.
La hotel, conditii imparatesti: trei plapume, cinci perne..., ca in povestea cu printesa si boaba de mazare. Oare nu e gresit pretul?
O calma si insorita dupa-amiaza de toamna. A fost foarte fain. Ajungem la hotel cu sentimentul lucrului bine facut. E liniste si pace, fac dus, ma imbrac in halat si ma arunc pe pat. Se aprinde televizorul. Ma deranjeaza ca dracu'. De ce?
Ne ducem viata cufundati intr-un mediu alcatuit din relatii. Relatii cu alti oameni sau cu sinele interior. Un dialog inceput, apoi suspendat, dar pe care avem de gind sa-l continuam. Poate un dialog fara cuvinte, dar nu fara miez. Te opresti, iti iei un ragaz contemplind lumea, si astepti continuarea. Si brusc apare televizorul ca un interlocutor nedorit, ca un oaspete nepoftit in camera in care se desfasura dialogul. Ca o fereastra deschisa agresiv spre o lume galagioasa, incompatibila cu mediul in care te aflai inainte. Te duci in vizita la niste prieteni. Povestiti amintiri, discutati, birfiti cunostinte comune. Totul e civilizat si va simtiti bine. Si dintr-o data gazda are ideea sa deschida televizorul. In clipa aceea vizita, povestile, discutiile, birfele inceteaza. Scaunele se intorc inspre ecran. Toti sinteti trasi in universul impus al televizorului, ca niste pesti trasi de gura de cirligul pescarului.
Dupa-amiaza calma de toamna si senzatia de multumire dispare. Le iau locul desene animate, imagini de razboi, un concurs de cultura generala, o secventa din Dirty Dancing, stiri meteo. Schimbi incontinuu canalele, ca si cum ai vrea sa gasesti ceva care sa umple vidul pe care-l simti.
Ne uitam la The 40 Year Old Virgin si Sex Drive, iar in pauzele de reclame citim din Marc Aureliu, Hume si Borges.
A doua zi pornim la drum. Chiar inainte sa intram in Philadelphia oprim la o benzinarie si facem plinul. Cumpar o harta si il intreb pe baiatul de la casa cam ce am putea vizita pe acolo. Apoi il intreb cum ajungem in locurile respective. Ne spune ca nu stie, ca n-a mai fost de multi ani in oras. Ne intreaba de unde sintem si cind afla ca sintem din Canada ne intreaba daca exista indieni pe la noi. Ii spun ca sint de toate. Priveste melancolic in urma noastra. Ah, am uitat sa-i atrag atentia ca la noi iarna e lunga!
In Philadelphia:
(Jake's Pizza)
Dupa o cura de socialism si Philly cheesesteak, pornim mai departe. Ajungem curind la motelul la care avem rezervarea. Arata de parca te-ai astepta ca, deschizind usa camerei, sa dai peste Mayor Quimby cu una din amantele lui, iar noaptea sa primesti vizita aluia cu butelia de aer comprimat.
Ne petrecem dupa-amiaza uitindu-ne la Titanic, iar in pauza scremindu-ne creierii cu idei de eseu. Filmul, lungit de reclame pina la dimensiuni de serial, ne face sa iesim foarte tirziu la cina. Restaurantul de la noi s-a inchis, dar e altul in apropiere. Pe geam, o calugarita gigantica:
Comanda dureaza mult, punindu-ne nervii la incercare. F pare mai calm, dar il expediez inainte. Iau mincarea la pachet si pornesc intr-o fuga disperata dupa el, spre camera. Prindem in ultima clipa noul episod din The Good Wife.
A doua zi, dimineata:
Pornim spre casa multumiti si fara griji. Ne-am atins obiectivele. La prinz, oprim pentru un hamburger. Undeva. Intr-un loc. Nu stim nici macar in ce stat ne aflam. Pennsylvania? New Jersey? New York? Apoi iarasi pe Verrazano Bridge, de data asta la lumina zilei, cu privelistea atitatoare a Manhattan-ului. Atit de aproape...
Predam masina la JFK cu doua minute dupa termenul limita. (Aveam o ora de predare?!) Se pare ca din cauza asta sint taxat in plus. Involuntar, mintea incepe sa socoteasca nenumaratele ocazii in care am fi putut economisi aceste doua minute de intirziere pe drumul de intoarcere.
Aventura se incheie cu promisiunea solemna, dar mereu incalcata, ca aceasta e ultima oara cind mai zbor cu avionul.
