3 ianuarie 2019

Yucatán 2018 - Partea a doua

A treia zi

Prima zi în întregime pe insulă am început-o, ca și pe precedenta, foarte devreme. N-am avut somn și m-am întins pe patul de pe terasă uitîndu-mă la constelații cum se roteau încet pe cer. Orion pe vreme de vară! Iar cînd plictiseala m-a ajuns și am dat să intru înapoi în cameră, am văzut că negrul nopții se transforma în gri și atunci am rămas pe loc să văd cum e cînd se naște o nouă zi.

Cam la o sută de metri de țărm se află un lanț de bancuri de nisip unde apa e atît de mică încît ajunge doar pînă la glezne. Acolo e locul de promenadă al insulei, turiști trecînd în stînga și în dreapta spre destinații neclare, cărînd rucsăcei, genți de plajă și oprindu-se din cînd în cînd să facă vreo poză. Văzuți de departe, ai zice că oamenii aceia umblă pe apă.



Pe acolo am mers și noi spre sat, am făcut cunoștință cu atmosfera colorată a locului și am avut prînzul la Viva Zapata. (Că tot povesteam de globalizare, la restaurant am folosit exact același tip de cuțite Made in Brasil ca cele pe care le avem acasă!) După amiază, pe drumul de întoarcere, un mic diavol de mare a nimerit zăpăcit între noi și ne-a speriat. Ne-am petrecut restul după-amiezii pe șezlongurile de pe plajă bînd mezcal, citind, fotografiind iguane și studiind ceilalți turiști. Seara ne-am întors în sat și am avut cina la El Chapulim. Un pește nemaipomenit de bun, unul dintre cei mai buni pe care i-am mîncat vreodată, se topea literalmente în gură.













A patra zi

Din nou m-am sculat devreme (în vacanță minutele sînt prețioase!) și m-am plimbat prin apă uitîndu-mă după pești. Cei mai interesanți sînt tot pisicile de mare. Pe lîngă cele rombice de culoarea nisipului și cele negre cu două coarne (diavolii de mare), am mai văzut una tot rombică, dar de culoare mai închisă și mare de tot, chiar dacă foarte aproape de mal, și apoi două specii cu corp și cap rotunjite. Am mai văzut și un pește foarte ciudat, cu corp aproape paralelipipedic, pictat în alb negru cu un model ca meandrele de rîu și care avea rînduri de țepi albi pe spate.

Pe pietrele de pe mal se plimbă iguane, iar cu raccoonii care apar seara la restaurant ne-am obișnuit.

Foarte interesante sînt păsările, egrete albe și gri, cormorani, un fel de pescăruși care în spaniolă se cheamă pagaza real, dar mai ales pelicanii (cred că pînă acum nici nu văzusem pelicani pe viu). Vrînd să fotografiez o egretă, mi-am pierdut echilibrul într-o groapă de nisip și am căzut în apă omorînd aparatul. Păcat, pentru că mai tîrziu un cormoran a aterizat pe vîrful unui stîlp și și-a coborît aripile îndoite la 90 de grade rămînînd înțepenit într-o postură de pasăre pictată pe un blazon medieval.


















Ultima poză pe care am făcut-o cu aparatul înainte de catastrofă

După micul dejun am pornit amîndoi la plimbare pe bancul de nisip pînă am ajuns la un stîlp indicator care marca începutul rezervației Yum Balam și care interzicea accesul mai departe. Am rămas acolo, pe insula de nisip cu altitudine maximă 2 cm și ne-am bălăcit în apă. Liniște, pace, corpul relaxat legănat de valurile leneșe, pe deasupra, avioanele în direcția Cancún, spre vest, niște nori senzaționali. La un moment dat trei afrodite mexicane mi-au cerut să le fac o poză și cred că am nimerit una faină în contralumină în care siluetele lor combinate cu umbrele pe nisip alcătuiau o compoziție interesantă, dar după ce au verificat poza m-au rugat să le fac una și din partea cealaltă pentru că în prima nu li se vedeau fețele. Apoi M. a auzit-o pe una din ele spunînd ceva de genul “Ăsta face poze ca mama.”

La întoarcere, fiind mai puțini oameni după care să ne orientăm, am greșit puțin traseul la trecerea de pe un banc de nisip pe celălalt și am nimerit în apă mai adîncă unde am mai văzut doi diavoli de mare (sau pe același de două ori).





Prînzul l-am avut la hotel, un guacamole ușor, iar cina în sat, la El Crustáceo Kascarudo, dincolo de centru, la mama dracului, în colțul unui teren de fotbal. În schimb, “crustaceul” a fost o surpriză foarte plăcută, liniște și atmosferă faină, chiar dacă ajunseserăm poate prea devreme. În plus, am avut, în sfîrșit, ocazia să facem conversație cu alți turiști, o pereche anglo-neozeelandeză cam de vîrsta noastră.



A cincea zi

De dimineață a început să bată vîntul. Apa e caldă, dar aerul ceva mai rece. N-am făcut nicio expediție lungă, ci doar o plimbare de-a lungul bancului de nisip unde am găsit un crab care și-a crăcănat cleștii amenințător.



La amiază, conform rezervării, a trebuit să schimbăm camera. Cea nouă este din seria celor vechi, dar pare făcută mai cu grijă decît cea de dinainte, care era nouă. Nu are șopîrlă pe tavan și nici pat pe balcon, dar are hamac și același tip ciudat de duș.







Prînzul în sat, la o cerveteca din centru unde am mîncat sushi și am băut bere Tenebrosa cu ienupăr.



Apoi ne-am plimbat haihui pe străzi și pe plajă,


Frizeria









am avut un cocteil la un restaurant new-age-ist, Luuma, cu statuia lui Buddha pe o latură a curții, iar cina la o pizzerie, Roots, unde ca aperitiv la mezcal am mîncat greieri și furnici prăjite și am dat bani unui grup de copii care cîntau colinde de Crăciun, dar îmbrăcați în haine de plajă.



A șasea zi

La trezire am văzut cu uimire că peste noapte marea se retrăsese mult și nu din cauza refluxului. În timpul primei plimbări, la ora la care majoritatea turiștilor încă dormeau, m-am întîlnit cu un localnic cu o mustață ca a lui Țiriac care culegea melci de mare ca să-i vîndă restaurantelor pentru ceviche cu 800 de pesos (40 dolari americani) kilogramul și care mi-a explicat, din ce spaniolă am priceput, că marea a scăzut din cauza unui curent rece de nord și o să o țină așa vreo două-trei zile. Nu prea înțelegeam cum reușește acel curent să țină departe de mal un întreg ocean, dar fenomenul mi-a confirmat că, în ciuda aparențelor, aici totul e în mișcare și plin de viață, într-o transformare continuă; nimic nu e static și plictisitor.

După micul dejun am plecat amîndoi pe bancul de nisip, acum plajă în toată regula, spre frontiera rezervației Yum Balam, dar n-am mers pînă la capăt pentru că soarele, care ieri fusese acoperit de nori, a început să bată iarăși tare și ne-a fost frică de arsuri. Oricum, nu era de făcut baie pentru că din cauza acelui curent și a nispului apa era tulbure, aproape maro. Distracția principală a fost să ne uităm la cei care făceau kite-surfing și să aruncăm înapoi în apă animalele eșuate pe nisip, melci și stele de mare. Cu ocazia asta am remarcat că dacă găsești ceva în nisip care seamănă a plantă, piatră sau lemn, atunci acel ceva e un animal.



După plimbare am stat puțin la barul hotelului (havana club și margarita) după care am pornit spre sat mai devreme ca de obicei, pe la 4, pentru că restaurantul pe care voiam să-l încercăm închidea la 6(!!!). După masă am sfătuit-o pe chelneriță/proprietăreasă sa-și schimbe acoperișul, nu pentru că e prea scund, cum se temea ea, ci pentru că e făcut din azbest și nu e bun pentru sănătate. Nu știu cît a priceput și crezut sau cît a vrut să creadă din ce i-am spus, mai ales că, din ce spunea, abia îl pusese de patru luni.



Apoi ne-am dus pe debarcader să vedem apusul soarelui, iar la căderea întunericului am mîncat de la tarabele din centru marquesitas (clătite umplute cu un amestec de brînză de burduf și Nutella) și churros,



apoi ne-am uitat la unii făcînd exerciții fizice pe terenul de baschet din parc, apoi, pentru că nu ne înduram să ne întoarcem la hotel, am intrat într-un restaurant foarte colorat, în chip potrivit numit Colibri (oficial, “Cantina la isla del Colibri”), unde am băut tequila și am întîlnit o pereche de francezi care, lucru rar în zilele noastre, scriau vederi și i-am întrebat de unde le cumpăraseră, ceea ce ne-a făcut să mai descoperim un colț interesant, cu magazine ceva mai luxoase de la care M. și-a cumpărat o pereche de pantaloni de vară foarte faini cu doar 760 de pesos, iar eu vederi, dintre care una am și trimis-o la Vinerea, să vedem dacă o să ajungă*), lucru de care m-a asigurat cu o simplă mișcare a capului, fără să scoată o vorbă, farmacistul, care vindea și timbre și îndeplinea și rolul de factor poștal, ca la noi la Shoppers Drugmart.


*)A ajuns în jur de 15 aprilie, deci după mai bine de patru luni.



A șaptea zi

De dimineață marea a fost tot mică, dar apa mai limpede și am pornit în plimbare pe bancul de nisip spre rezervație, dar n-am ajuns pînă la indicator, ci ne-am abătut spre țărm, spre gura unui braț de mare care tăia insula dintr-o parte în cealaltă. Un loc pustiu, foarte interesant, cu aspect virgin, la granița junglei, plin de păsări, “trilobiți” (Limulus polyphemus) eșuați (am văzut unii agățați chiar și în ramurile copăceilor de pe mal) și mici globuri gelatinoase înfipte în nisip care, cred, se cheamă agrișe de mare.





Pe drumul de întoarcere am dat de un grup de diavoli de mare care înotau grupați în formă de V, ca cocorii.





Mi-am dat seama că ne petreceam timpul în două lumi destul de distincte, care, odată ce intrai în ele, te captivau fără scăpare. Prima, lumea de dimineață, cea naturală, a mării cu peștii și păsările ei. Ce am scris aici e cel mult 50% din ce e de povestit. Restul îl reprezintă o mulțime de senzații pe care nu mă pricep a le descrie. E lumea detaliilor, a formelor undelor, nisipului, algelor, aripilor și gîturilor de păsări, lumea culorilor apei, cerului, nispului, lumea vietăților din apă, de o ciudățenie deosebită. A doua lume e lumea de seară, lumea satului, plină și ea de culori, dar de culori din alt spectru, o lume cu mai multe fețe, ca un caleidoscop, o lume foarte greu de înțeles. E un amestec de specific local, al vechiului sat de pescari luptînd pentru supraviețuire, combinat cu primele semne ale turismului la scară industrială interesat numai de profit, combinat cu obiceiuri, bucătărie și mici afaceri de artizanat mexicane, combinat cu localuri new-age-iste, hippioate, yoghiste și ecologiste mai catolice decît Papa... Așa cum simțul estetic nu se poate preda prin cărți, ci se educă pieziș, prin vizite la muzeu, tot așa am renunțat, pînă la urmă, să încerc să pricep cu mintea această lume pestriță și m-am mulțumit pasiv să mă las pătruns de ea sperînd că poate voi avea norocul să devin mai înțelegător, în ambele sensuri ale cuvîntului.

*
*      *



Încep să fiu tot mai convins că am dreptate cînd am scris despre cele două lumi diferite, cea a mării și cea a satului. Cînd sîntem la hotel, adică în lumea mării, îmi este foarte ușor să mă lipsesc de cea a satului. Dar seara, cînd sîntem acolo, sîntem fascinați pe deplin de universul locului. În seara asta, după ce ne-am uitat la apus de la hotelul nostru, am pornit spre sat să cinăm la același El Crustáceo Kascarudo, restaurantul de marți. În parc am greșit direcția cu 90 de grade și am ajuns pînă în partea cealaltă a insulei, pe tărmul de sud, de unde se ia vaporașul spre Chiquilá. Ne-am încurcat pe străzi și am ajuns în satul profund, printre case sărăcăcioase alternînd cu terenuri virane care semănau cu un început de junglă și cu construcții de beton de două-trei etaje, viitoarele hoteluri scumpe. Cu ocazia asta am avut ocazia să vedem și cum arată interioarele unor case. Una avea la intrare o instalație kitschoasă de lumini roz de Crăciun închipuind o stea cu coadă și care se continua pe peretele celălalt unde încadra o icoană a Fecioarei. Prin ușa deschisă vedeam sufrageria în mijlocul căreia se afla o masă mare de lemn sculptat cu tăblia de sticlă și înconjurată de scaune frumoase — un mobilier pentru care în Toronto ți s-ar cere mii de dolari —, iar într-un colț al acestei sufragerii, trîntit pe jos, un sac spart de ciment. Și drept în mijlocul ușii care dădea din antreu în sufragerie, un cățel chihuahua lătrînd obraznic și simpatic. Altei case i se vedea din stradă direct dormitorul-sufragerie: un pat mare în care dormea probabil toată familia, deasupra căruia erau întinse sfori de rufe. De fapt, văzuserăm mai multe astfel de case care erau o combinație de locuință și prăvălie, cum cred că fusese și căsuța noastră de la Vinerea odată. În camera de la stradă se vindeau artizanat și tot felul de mărunțișuri frumos colorate, iar după o simplă ușă începea dormitorul.

Pînă la urmă am ajuns la restaurant, atenți pe unde călcam, trecînd pe lîngă curți pustii pline cu moloz, bălți și palmieri de după care nu te-ar fi mirat să-ți sară în spate un jaguar. De data asta am comandat specialitatea locală, pizza de languste, dar ne amețiserăm prea tare la aperitiv cu mezcal de la casa ca să o putem aprecia cum trebuie.

Atmosfera a fost foarte faină, localul plin, umbrele lungi ale frunzelor de palmier se proiectau frumos pe foliile de plastic care alcătuiau pereții, la desert aveau Xtabentún, iar pe balustrada de lemn zăcea o broască.



După cină ne-am îndreptat spre centru, pe drumul corect de data asta, iar într-una din prăvăliile de suveniruri l-am descoperit cu uimire, în chip de vînzător, chiar pe recepționerul de la hotelul nostru!



În centru am dat peste un spectacol de dansuri maya pe scena din parc. Printre spectatori, fetițe de-ale locului, avînd în mîini un fel de sorcove de Crăciun făcute din frunze de palmier, dar avînd ele însele trăsături maya de ai fi zis că profilul lor a coborît de pe basoreliefurile de la Chichén Itzá.





A opta zi

Ultima zi plină pe insulă. De dimineață, de cum am deschis ochii, am ieșit imediat la plimbare pe bancul de nisip. Devreme fiind, nu cred că am întîlnit mai mult de cinci oameni. Am mers mult, dar la un moment dat n-am mai dat atenție pelicanilor care plonjau după pești și nici diavolilor de mare care își fîlfîiau pe sub valuri aripile lor negre, ci mi-am plecat ochii în nisip și am început să mă gîndesc cît se poate de serios și în detaliu cum ar fi dacă ne-am vinde casa și ne-am muta aici definitiv.



Apoi m-am întors la hotel, am avut micul dejun și am reluat amîndoi plimbarea. Țin minte că am plecat la 10:20, dar nu mai țin minte cît ne-a luat (deci nu folosește la nimic că știu ora plecării). Am ajuns pînă la granița rezervației, dar cum astăzi nu era niciun paznic acolo, lumea ignora interdicția și mergea mai departe, mult. Eram și noi curioși să continuăm, dar deja soarele ardea prea tare și m-am mulțumit să intru puțin în apă să mă răcoresc și să fac pluta ca să simt iarăși senzația de zero-gravity.



După amiaza ne-am petrecut-o la barul hotelului, la bazin și întinși pe canapelele de pe plajă în așteptarea apusului.

Seara am plecat spre sat. Spuneam mai devreme că existau două lumi diferite, cea a mării și cea a satului. Dar interesantă era și tranziția dintre aceste lumi, care ea însăși avea un caracter aparte pe care ajunseserăm cu timpul să-l recunoaștem. Cum hotelul nostru era penultimul din șir (și ultimul simpatic), drumul era lung. Începeam aproape de apă și treceam prin dreptul celorlalte hoteluri, cu “obiectivele de pe traseu”: piratul, pomul de Crăciun, Club de playa Mantarraya, cele trei “Lady Godiva” (prima blondă, următoarea brunetă, ultima negresă), parii cu hamace în apă și apoi curba lină care ne îndepărta pe nesimțite de mare. În dreapta un teren viran cu palmieri și agave mici, ca o grădină, apoi Mawimbi și Casa Las Tortugas, artistice, dar înghesuite, prea fancy ca să fie și practice (ca în cazul caselor lui Gaudí), treceam de Luuma cu a ei statuie de pe alt continent și dintr-o dată ne trezeam între case, magazine și restaurante colorate, lumea satului.









În seara asta am repetat cina la pizzeria Roots. M. a fost tentată de o mică tocaniță de porc de la tarabele din jurul parcului și aș fi însoțit-o în aventură, dar pînă la urmă nu și-a putut aduna destul curaj. La Roots am fost serviți de aceeași venezolana de cu două seri înainte, iar la mezcal am primit greierii și furnicile obișnuite. La urma urmelor, dacă închideai ochii puteai foarte bine să-ți imaginezi că ronțăiai bucățele de paie uscate, era același lucru.

Spre deosebire de seara de dinainte, în local erau aproape numai tineri și, ca să înviorez atmosfera, am încercat și de data asta să merg în echilibru pe funie. N-am încercat decît de două ori pentru că la masa din față am observat un tip căruia i se citea clar pe față dorința de a mă vedea căzînd grămadă și nu am vrut să-i dau satisfacție. Oricum, M. a remarcat corect că în materie de distracție, tinerii sînt mai nesărați decît bătrînii.

Nu mult după aceasta (poate așteptaseră răbdători în umbră să-mi termin echilibristica înainte de a ocupa ei prim-planul), au apărut aceiași dansatori maya pe care îi văzuserăm cu o seară înainte în parc. Cupa lor cu fum aromatic și isprăvile lor pirotehnice mi-au făcut poftă să-mi aprind aici ultimul trabuc.

După ce am ieșit de la Roots, i-am regăsit pe dansatori iarăși în parc, pe drumul spre Colibri și, deși mai văzuserăm spectacolul de două ori, dansurile lor nu ne plictisiseră încă și nu ne-a lăsat inima să trecem mai departe pînă nu au terminat. La Colibri era aproape ora închiderii și eram singurii clienți la mesele colorate. Acum știam ce tequila au în stoc și nu am mai pățit ca data trecută cînd, cerîndu-i proprietarului de pe meniul pe care ni-l pusese el însuși în față o Espolòn și o Cimarron, l-am pus în încurcătură și i-am făcut pe cei de-ai casei să-și transmită consternați în încăperile din fund, ca un ecou tot mai slab, comanda noastră: “Espolòn y Cimarron“, “Espolòn y Cimarron“...

(Scriind astea, încă simt mirosul mezcalului, al trabucului, al fumului de la spectacolul maya, al respirației proprietarului de la Colibri...)

La sfîrșit, după ce i-am dat revedere în decembrie viitor, ne-a întrebat de unde sîntem și după ce i-am răspuns, ne-a spus că știe că la noi e zăpadă și frig și ne-a urat Crăciun fericit, iar la ieșire auzeam din camerele din fund, ca un ecou tot mai slab, “Canadá“, “Canadá“...









Ultima zi

Ne-am sculat devreme să vedem răsăritul, sperînd că e un fel de apus în oglindă, dar văzut de la hotelul nostru soarele răsărea nu din mare, ci de deasupra pădurii și nu s-a petrecut nimic interesant. Dar în timpul micului dejun razele lui au ajuns în zona bancului de nisip și deși îmi propusesem să mă port ca un adult și să mă abțin, n-am rezistat și am mai intrat o dată, de adio, între pești și pelicani.

*
*      *



*
*      *

După aterizarea în Toronto, conducînd spre casă în noapte pe 401, înainte de Yorkdale, ne-am întrebat în gînd amîndoi, deodată, oare cum i s-ar părea unui holboxeño peisajul autostrăzii cu șapte benzi pe sens pline de mașini curgînd ordonat, cu luminile orașului întinzîndu-se pînă la orizont?...

*
*      *

Pentru o viață mai simplă, mai naivă, mai relaxată, mai colorată. Ducem o viață prea cerebrală, dar totodată vulgară, luîndu-ne prea mult în serios, scremîndu-ne să scoatem un strop de înțelepciune, istețime sau frumusețe din piatra seacă a unei plictiseli generale.

*
*      *

Turiștii pe aeroportul din Cancún. Spălați, bărbieriți, aranjați, îmbrăcați cu grijă în haine curate, pregătiți deja pentru destinație, semănînd prea mult cu oamenii pe care îi văd toată ziua la serviciu, purtînd deja primele semne de rat race — și nu doar americanii, ci și europenii.

*
*      *

“— ¿Qué día es?
— Es hoy. Mi día favorito.”
Pe insulă am trăit în prezent pur, în Astăzi. Te culci seara mulțumit și fără grija zilei de mîine. Ai supraviețuit. Ce-o fi mai departe, întîmplă-se ce s-o întîmpla, nu e problema mea! Acasă, cu preocupările pentru serviciu, bani, sănătate, carieră, treburi administrative, planificări, programări și alte chestii inumane de genul ăsta, uităm de Astăzi și trăim doar în Mîine, într-un Mîine utopic unde ne închipuim că ne așteaptă fericirea.




2 ianuarie 2019

Yucatán 2018 - Partea întîi

Prima zi

Trezirea la 2 am. Mi-a fost atît de somn încît gîndul că începe vacanța aproape că nu a reușit să mă scoale din pat. La aeroport, îngrijorare că nu o să primesc loc în avion și o să trebuiască să zbor cu următorul. Ca să vezi cum lucrează mintea omului: mă gîndesc că în acel caz avantajul ar fi că sînt mai mici șansele ca F să-și piardă amîndoi părinții deodată. Pînă la urmă îmi aud numele rostit la megafon (ce onoare!) și primesc loc, ba chiar mai bine decît sperasem, pentru că era în dreptul ieșirii de urgență și puteam să-mi întind picioarele în voie. Ultima dată cînd am avut norocul ăsta a fost în 2008 de la Reykjavík la Oslo, deci se întîmplă o dată pe decadă. Stewardesa ne-a arătat cum trebuie să deschidem ușa în caz de catastrofă, dar manevrarea manetelor părea atît de complicată încît i-am spus că trebuie să facem un antrenament temeinic pentru a învăța procedeul.

Neavînd nicio carte la mine, pe toată durata zborului — patru ore — mi-am recitat în cap, deși mișcînd buzele ca un călător îngrozit care spune rugăciuni să nu cadă avionul, de mai multe ori povestea princesei Mădălina din Levantul. Am ajuns la nouă recitări de la cap la coadă, plus multe altele pe bucăți, în funcție de versul care se nimerea să-mi vină în minte cînd mă trezeam din cucuială.



Eram pe rîndul din stînga, așa că vedeam ce se petrece spre răsărit. Prima lumină care a anunțat noua zi a fost un portocaliu glorios contrastînd cu întunericul nopții. Apoi cînd ne apropiam de aterizare și am coborît sub pătura compactă de nori și era lumină, a apărut oceanul, nu albastru, ci de un alb strălucitor peste care plutea o turmă de nori de joasă altitudine, ca niște oi zburătoare lăsîndu-și umbra pe pajiștea de argint de sub ele. Iar la orizont, alți nori, mai înalți, ca niște munți albi ieșind dintr-un cazan cu aburi.

În avion a fost frig aproape tot timpul, atît de frig încît la aterizare dîrdîiam din tot corpul și nu de frică. La apropierea de aeroport am reușit să văd pe fereastra din dreapta pentru cîteva secunde plaja și hotelurile albe și înalte din Cancún, dar pe partea noastră nu se vedea decît orașul obișnuit, cu casele și șoselele lui, iar mai încolo pădurile nesfîrșite ale Yucatánului, unde — îmi imaginam — poate se mai află ruinele unor orașe maya încă nedescoperite.

La aterizare, trăgînd cu urechea la discuțiile stewardeselor, am aflat că în avion, printre turiștii obișnuiți, se aflau și grupuri de nuntași care au făcut această călătorie pentru a celebra nunta la Cancún. Numai în avionul nostru erau patru astfel de grupuri. Obiceiul se numește “destination wedding” și e prima oară cînd aflam de așa ceva. Nu mai sînt în pas cu vremurile...

Cancún, în partea neturistică, foarte asemănător, dacă făceai abstracție de vegetație, cu un oraș românesc de câmpie pe timp de vară. Aceleași blocuri, case și magazine, aceeași neorînduială, aceleași fețe de oameni plictisiți.

Drumul neașteptat de anost de două ore cu autobuzul pînă în Valladolid. Niciun peisaj, doar pădure în stînga și dreapta, și nici aceea interesantă. Senzație de claustrofobie. Valladolid, foarte pitoresc, dînd impresia de lume diferită, ne-a înviorat subit. Străzile, prea înguste ca să poată trece două mașini, intersecțiile, dirijate de polițiști, trotuarele, accidentate, cam ca la Vinerea, chiar dacă fără gropi. Chiar și fațadele caselor erau ca la Vinerea, cu ziduri înalte care nu lăsau să se vadă nimic din ce se întîmplă în curți. Așa era și hotelul nostru, o simplă ușă încuiată și cu ferestruică de lemn cu gratii, la care nu răspundea nimeni. Dar după ce am reușit să intrăm, o minune! Antreul răcoros, decorat în stil mexican, cu obiecte religioase, poze de familie îngălbenite, tot felul de chestii din lemn, fier forjat sau ceramică, iar într-un colț, un brad de Crăciun, complet nelalocul lui pe căldura asta. Mese în curte, palmieri și alte plante tropicale, un bazin de înot. Curtea, mărginită de un zid înalt pe o parte, iar pe cealaltă, de șirul de camere pentru oaspeți. La ora asta nu eram decît noi în hotel.







Mă dezbrac și intru în bazin, apoi ies să mă usuc pe șezlong. Pe zid, o veveriță gri, cam jigărită, a cărei existență în clima tropicală mă surprinde. După o vreme, în curte apare un grup de patru turiști tineri, dintre care o fată vorbește cu recepționista într-o spaniolă bună. Primesc o cameră la două uși de a noastră și mă uit curios la ei cum se aranjează. Apoi mă ridic și intru în camera noastră ca să-i șoptesc lui M. să aibă grijă ce vorbește, că respectivii sînt români.

Planul inițial era ca după ce ne găsim hotelul, să ne ducem la ruinele maya de la Ek' Balam, la vreo 25 de km de aici, dar după ce ne consultăm cu recepționista ne dăm seama că asta ne-ar lua tot restul zilei, ori la venire orașul ni se păruse atît de colorat încît era păcat să nu ne plimbăm pe străzile lui. Centrul orașului era foarte aproape de hotelul nostru, un parc pătrat pe o latură a căruia se afla o catedrală. Printre oameni treceau alene și cîțiva militari cu puști automate, să se asigure că totul e OK, probabil! De fapt vedeam soldați și polițiști în destule locuri, încît ne-am obișnuit pînă la urmă. Am străbătut parcul într-o parte și cealaltă, încercînd să ne pătrundem de atmosfera caldă și colorată a tropicelor și apoi, cum nu aveam nimic de citit în vacanță, am intrat într-o librărie. M. și-a luat o brățară de piele, iar eu două cărți subțiri și ușoare, potrivite cu bagajele noastre mici.



Apoi am avut cina în restaurantul hotelului El Mesón del Marqués, lipit de o latură a centrului.







După cină am nimerit, tot în centru, la un spectacol de dansuri și obiceiuri maya. Denumirea anunțată oficial era de festival mayașo-siberian, dar nu am stat pînă la sfîrșit, ca să vedem dacă și siberienii vor da o reprezentație. Au început cu niște incantații în limba maya, apoi tot felul de dansuri și jocuri cu focul, apoi o scurtă repriză de “juego de pelota”, apoi alte dansuri. Foarte impresionant. Apoi, o nouă serie de dansuri și obiceiuri, de data aceasta, din epoca post-columbiană.













După aceasta am plecat spre hotel să ne culcăm, dar nu înainte de a intra într-un magazin de pe colț să ne cumpărăm cîteva xocolatle. Cred că am fost ultimii clienți.

La hotel, în curte, pe șezlongurile de la marginea bazinului ședeau cei patru români. M-am așezat și eu la o masă și am început să-mi notez în jurnal, dar după ce M. a venit lîngă mine nu am mai rezistat să țin secretul și m-am mirat cu voce tare “Care e probabilitatea să dai de niște compatrioți în inima Yucatánului?!” Așa am aflat că erau din Oradea, că veniseră dinspre Mérida, trecuseră în dimineața aceea pe la Chichén Itzá și se îndreptau spre Tulum. Planuri faine, cred că aveau mașina proprie. N-am povestit prea mult pentru că își făceau socoteli cu banii și ori de cîte ori aud discutîndu-se despre bani mă stresez.

A doua zi

A doua zi am început-o devreme, pe la 4 dimineața. N-am avut somn și am ieșit la bazinul din curte unde am petrecut ceva timp pe șezlong ascultînd o muzică tare venind din vecini (era noaptea de sîmbătă spre duminică) și urmărind zborul unui liliac care se învîrtea printre palmieri.



Apoi, la 6:30 (7:30 în Toronto, dar asta aveam să o aflăm abia după amiază) deșteptarea și micul dejun. Curtea era pustie, eram primii care ne sculaserăm. Mesele erau rezervate cu numele oaspeților și am spionat ca să aflu cum se chema fata din Oradea care vorbise cu recepționista. (Uneori sînt mai curios decît o muiere...)



La 7:30, taximetristul comandat cu o zi înainte, Jaime Martín, ne aștepta punctual să ne ducă la Chichén Itzá (1000 + 300 pesos). Pe drum am avut chef de povestit și cum, din fericire, nu știa prea bine engleză (“căprioara” era “Bambi”), ne-am putut exersa bruma de spaniolă vorbind despre Toronto, baseball, ferma și familia lui... Pe drum, cîteva sate, în absolut, poate sărace, dar pentru turist, pitorești. Dar chiar și acest pitoresc era corupt pe ici și colo de uniformitatea globalizării, cea care mai demult mi-a dat ocazia să cumpăr, la diferență de nici două luni, exact același ceas deșteptător Made in China și la Slănic Moldova și la Toronto. Așa și aici, în satele din Yucatán vedeam din loc în loc, ca în România rurală, magazine cu firme scrise cu urîtul font Arial bold italic vînzînd aceleași lopeți, stropitori și alte produse de gospodărie. Plus construcții de beton fără un scop clar începute doar pe sfert și abandonate.



Șoseaua era dreaptă, iar în stînga și în dreapta numai pădure care limita priveliștea, ca și în ziua de dinainte, pe drumul din Cancún. Ținînd la obsesia mea că poate mai există pe undeva ruine maya nedescoperite, l-am întrebat pe Jaime ce se întîmplă dacă o iei așa prin pădure la nimereală?, ce găsești?, doar “selva y selva y selva...”? Am aflat adevărul prozaic că nu, din păcate există destule sate și drumuri normale. Am băgat de seamă și că, în ciuda șesului și a vegetației de junglă, piatra era abundentă. Zidurile gospodăriilor erau făcute din bolovani colțuroși, peste tot erau “muchas rocas”. Atunci nu te mai mirai de unde au găsit constructorii de la Chichén Itzá materiale.

Ajunși acolo nu am luat ghid pentru că prețul pe care ni l-au oferit a fost dublu față de cel pe care orădenii îmi spuseseră, cu o seară înainte, că au reușit să găsească. Apoi am găsit și o rațiune pentru acest eșec — “Vrem să simțim surpriza pe care au trăit-o primii exploratori cînd au dat de ruine.” — dar chiar cred că pînă la urmă a fost bine pentru că așa am mers în ritmul nostru, ne-am abătut liberi de la traseu, am fost cu ochii tot după detalii ascunse (și astfel am văzut patru iguane), am făcut poze în voie, am lenevit sau ne-am zorit cum ne-a venit cheful, ne-am tîrguit cu negustorii de artizanat sau am tăcut și contemplat. Dar cînd ne nimeream lîngă un grup de turiști mai trăgeam cu urechea și am ajuns să ne mirăm ce profesioniști buni sînt acești ghizi. Localnici cu aspect de mayași (scunzi, negricioși, cu fețe lătărețe, capuri tronconice, fără barbă, cu buze răsfrînte, nasuri mari și gîturi scurte) dînd tot felul de informații într-o engleză perfectă sau în germană, italiană sau chiar rusă...

*
*      *



Am stat la Chichén Itzá cam trei ore și jumătate și am mai fi stat încă pe atît! Erau atîtea de văzut! Am ajuns chiar cînd se deschideau porțile, la 8:30 și nu era multă lume. Am început plimbarea plimbîndu-ne în jurul piramidei lui Kukulcan, luminată frumos de soarele de dimineață și pe deasupra căreia zbura din cînd în cînd cîte un vultur. Era înconjurată de benzi elastice care opreau apropierea publicului și care vibrau interesant ori de cîte ori bătea cîte o rafală de vînt. Apoi am înconjurat platforma lui Venus, scundă, dar plină de basoreliefuri și capete de animale în toate colțurile. Am plecat apoi spre Cenote Sagrado, oprindu-ne și pe la tarabele cu suveniruri. Nu am vrut să ne încărcăm bagajele, dar erau destule lucruri frumoase care ne-au tentat.


El Castillo


Kukulcan












Plataforma de Venus



Ajunși la cenote, cel mai mult mi-a plăcut liniștea din jur și faptul că nu era ultra-amenajat.




Cenote sagrado

Dar aici M. și-a dat seama că timpul fuge mai repede decît credeam. Am trecut în grabă pe lîngă zidul cu cranii și am intrat pe terenul jocului cu mingea, ascultînd ce spuneau ghizii și încercînd să descîlcim figurile de pe basoreliefurile complicate. De-acolo am trecut pe lîngă Templul Războinicilor (aici am văzut primele iguane) și ne-am abătut la Cenote Xtoloc.


Tzompantli




Templo de los Jaguares




El Gran Juego de Pelota


Plataforma de las Águilas




Templo de los Guerreros

Am terminat cu obiectivele din zona de sud și am fost obligați să trecem repede pe lîngă niște piramide și construcții interesante, care meritau mai multă atenție. Cînd ne-am alocat cele trei ore pentru vizitare m-am luat după comentarii de pe Internet, dar acum îmi este limpede că ai nevoie de mult mai mult timp. Am terminat cu El Caracol (observatorul astronomic extraterestru din filmul lui von Däniken) și Las Monjas, poate locul care ne-a plăcut cel mai mult.






Chinchanchob










El Osario


El Caracol


Conjunto de Las Monjas






La Iglesia


Las Monjas

Las Monjas a fost ultimul obiectiv vizitat. La ieșire, în fața WC-urilor, era expusă macaraua cu care Thompson a dragat cenotele sacru. Jaime ne aștepta așa cum ne promisese și zîmbind ușurat văzîndu-ne apărînd, cu o jumătate de oră întîrziere față de ora planificată — dar erau atîtea de văzut și, cum aveam să-i explic, trei ore nu erau suficiente! Pe drumul de întoarcere am mai vorbit de una alta. Așa am aflat că în Mexic, pe lîngă o amendă mare, mai faci și trei zile de pușcărie dacă conduci băut. Cum șoseaua trecea pe lîngă închisoarea din Valladolid, ne-a arătat la niște tarabe de pe marginea drumului hamace de vînzare fabricate de către deținuți. Atunci i-am spus că poate acesta este motivul pentru care pedeapsa pentru șofatul cu alcool este atît de aspră: creșterea producției de hamace. Apropo de România, ne-a spus că a văzut la televizor o nuntă de țigani, la care m-am simțit dator să-i explic că los gitanos nu sînt majoritatea populației, ci doar partea ei mai colorată și mai interesantă (“... cam ca mayașii pe aici”, cum îmi tot stătea pe limbă să zic), iar M. l-a învățat cum se zice “Cum te cheamă?” în românește.

Prînzul l-am avut într-un restaurant foarte plăcut, liniștit și umbros, o recomandare pe care ne-a făcut-o Jaime în chip de cadou de despărțire, la doi pași de hotelul nostru, Zací, la marginea unui cenote cu apă curată în care se putea înota.


Cenote Zací

După ce am terminat prînzul, am dat o fugă pînă la un magazin de spirtoase să cumpăr o sticlă de mezcal pentru zilele pe care urma să le petrecem pe insulă. Pe stradă am umblat cu o scobitoare în colțul gurii pentru că așa îmi închipuiam că arăt mai de-al locului. Din motivul ăsta nici nu-mi mai răsesem barba de o săptămînă și ne lăsaserăm verighetele acasă.



La 2:30 am plecat, punctual, din Valladolid pe aceaași autostradă dreaptă și plicticoasă pe care veniserăm din Cancún. Singurele evenimente au fost un filtru de armată cu soldați cu mitraliere în vehicule blindate (“Droguri”, ne-a lămurit, laconic, șoferul, cu un amestec de jenă și plictis) și două opriri, una în Kantunilkín să cumpărăm apă de băut, alta în Solferino, ca să se intereseze M. de o excursie în rezervația-junglă Nativa. Cît timp M. cerea informații, eu am rămas în mașină și m-am uitat la oamenii care se plimbau plictisiți prin parc, iar cînd ne-am reluat drumul l-am întrebat pe șofer dacă și pe aici se întîmplă ca la Vinerea, că toți tinerii vor să plece în marile orașe. A răspuns instantaneu că da, și aici se petrece exact același fenomen. Marile orașe, aceste găuri negre ale căror forță de atracție crește proporțional cu dimensiunile lor...

Din Chiquilá pînă pe insulă cu un vaporaș. Eram vreo cinci-șase cupluri de turiști nou veniți plus încă tot pe atîția oameni cu aspect localnic. Ne-am așezat toți pe puntea de sus să ne bucurăm ochii cu priveliștea largă. Un drum de jumătate de oră, nici prea lung ca să te plictisești, nici prea scurt ca să nu apuci să-ți tragi răsuflarea. Sus pe cer planau niște păsări negre, cu coada despicată, ca la rîndunici, dar mult mai mari și cu aripi răsfrînte, foarte interesante.







Pînă am debarcat, soarele apusese așa că atunci cînd ne-am întîlnit cu Iolanda, șoferița care urma să ne ducă la hotel, era deja întuneric. După nume, mi-o închipuisem pe Iolanda înaltă, blondă, atletică, dar era “una chica gordita” scundă și veselă. Taxiul era, de fapt, o mașinuță de golf pentru că pe insulă nu sînt permise mașinile normale și camioanele. Prima impresie pe care mi-a făcut-o locul a fost de Coasta de Azur combinată cu Vinerea. Turiști eleganți în costume de baie plimbîndu-se pe lîngă mici magazine luminate frumos, printre noroaie și cîini. În zilele care au urmat, confuzia s-a adîncit și mai tare.

În prima seară eram prea obosiți pentru ca, după ce ne-am primit camera, să ne întoarcem în sat deși ni se spusese că era la doar 10 minute de mers pe jos (în realitate, 25 de minute), așa că am avut cina la hotel, la niște mese pe malul mării, unde a apărut la un moment un raccoon care cerșea de mîncare ridicîndu-se în două labe printre scaune și primind cuminte pe spate scărpinăturile unor meseni. După cină mi-am muiat picioarele în mare la lumina lanternei pînă cînd am văzut trecîndu-mi pe lîngă glezne o pisică de mare de culoarea nisipului.

Alt animal cu care a trebuit să facem cunoștință în prima seară a fost o șopîrlă care umbla pe tavanul dormitorului.