Prima zi
Trezirea la 2 am. Mi-a fost atît de somn încît gîndul că începe vacanța aproape că nu a reușit să mă scoale din pat. La aeroport, îngrijorare că nu o să primesc loc în avion și o să trebuiască să zbor cu următorul. Ca să vezi cum lucrează mintea omului: mă gîndesc că în acel caz avantajul ar fi că sînt mai mici șansele ca F să-și piardă amîndoi părinții deodată. Pînă la urmă îmi aud numele rostit la megafon (ce onoare!) și primesc loc, ba chiar mai bine decît sperasem, pentru că era în dreptul ieșirii de urgență și puteam să-mi întind picioarele în voie. Ultima dată cînd am avut norocul ăsta a fost în 2008 de la Reykjavík la Oslo, deci se întîmplă o dată pe decadă. Stewardesa ne-a arătat cum trebuie să deschidem ușa în caz de catastrofă, dar manevrarea manetelor părea atît de complicată încît i-am spus că trebuie să facem un antrenament temeinic pentru a învăța procedeul.Neavînd nicio carte la mine, pe toată durata zborului — patru ore — mi-am recitat în cap, deși mișcînd buzele ca un călător îngrozit care spune rugăciuni să nu cadă avionul, de mai multe ori povestea princesei Mădălina din Levantul. Am ajuns la nouă recitări de la cap la coadă, plus multe altele pe bucăți, în funcție de versul care se nimerea să-mi vină în minte cînd mă trezeam din cucuială.
Eram pe rîndul din stînga, așa că vedeam ce se petrece spre răsărit. Prima lumină care a anunțat noua zi a fost un portocaliu glorios contrastînd cu întunericul nopții. Apoi cînd ne apropiam de aterizare și am coborît sub pătura compactă de nori și era lumină, a apărut oceanul, nu albastru, ci de un alb strălucitor peste care plutea o turmă de nori de joasă altitudine, ca niște oi zburătoare lăsîndu-și umbra pe pajiștea de argint de sub ele. Iar la orizont, alți nori, mai înalți, ca niște munți albi ieșind dintr-un cazan cu aburi.
În avion a fost frig aproape tot timpul, atît de frig încît la aterizare dîrdîiam din tot corpul și nu de frică. La apropierea de aeroport am reușit să văd pe fereastra din dreapta pentru cîteva secunde plaja și hotelurile albe și înalte din Cancún, dar pe partea noastră nu se vedea decît orașul obișnuit, cu casele și șoselele lui, iar mai încolo pădurile nesfîrșite ale Yucatánului, unde — îmi imaginam — poate se mai află ruinele unor orașe maya încă nedescoperite.
La aterizare, trăgînd cu urechea la discuțiile stewardeselor, am aflat că în avion, printre turiștii obișnuiți, se aflau și grupuri de nuntași care au făcut această călătorie pentru a celebra nunta la Cancún. Numai în avionul nostru erau patru astfel de grupuri. Obiceiul se numește “destination wedding” și e prima oară cînd aflam de așa ceva. Nu mai sînt în pas cu vremurile...
Cancún, în partea neturistică, foarte asemănător, dacă făceai abstracție de vegetație, cu un oraș românesc de câmpie pe timp de vară. Aceleași blocuri, case și magazine, aceeași neorînduială, aceleași fețe de oameni plictisiți.
Drumul neașteptat de anost de două ore cu autobuzul pînă în Valladolid. Niciun peisaj, doar pădure în stînga și dreapta, și nici aceea interesantă. Senzație de claustrofobie. Valladolid, foarte pitoresc, dînd impresia de lume diferită, ne-a înviorat subit. Străzile, prea înguste ca să poată trece două mașini, intersecțiile, dirijate de polițiști, trotuarele, accidentate, cam ca la Vinerea, chiar dacă fără gropi. Chiar și fațadele caselor erau ca la Vinerea, cu ziduri înalte care nu lăsau să se vadă nimic din ce se întîmplă în curți. Așa era și hotelul nostru, o simplă ușă încuiată și cu ferestruică de lemn cu gratii, la care nu răspundea nimeni. Dar după ce am reușit să intrăm, o minune! Antreul răcoros, decorat în stil mexican, cu obiecte religioase, poze de familie îngălbenite, tot felul de chestii din lemn, fier forjat sau ceramică, iar într-un colț, un brad de Crăciun, complet nelalocul lui pe căldura asta. Mese în curte, palmieri și alte plante tropicale, un bazin de înot. Curtea, mărginită de un zid înalt pe o parte, iar pe cealaltă, de șirul de camere pentru oaspeți. La ora asta nu eram decît noi în hotel.
Mă dezbrac și intru în bazin, apoi ies să mă usuc pe șezlong. Pe zid, o veveriță gri, cam jigărită, a cărei existență în clima tropicală mă surprinde. După o vreme, în curte apare un grup de patru turiști tineri, dintre care o fată vorbește cu recepționista într-o spaniolă bună. Primesc o cameră la două uși de a noastră și mă uit curios la ei cum se aranjează. Apoi mă ridic și intru în camera noastră ca să-i șoptesc lui M. să aibă grijă ce vorbește, că respectivii sînt români.
Planul inițial era ca după ce ne găsim hotelul, să ne ducem la ruinele maya de la Ek' Balam, la vreo 25 de km de aici, dar după ce ne consultăm cu recepționista ne dăm seama că asta ne-ar lua tot restul zilei, ori la venire orașul ni se păruse atît de colorat încît era păcat să nu ne plimbăm pe străzile lui. Centrul orașului era foarte aproape de hotelul nostru, un parc pătrat pe o latură a căruia se afla o catedrală. Printre oameni treceau alene și cîțiva militari cu puști automate, să se asigure că totul e OK, probabil! De fapt vedeam soldați și polițiști în destule locuri, încît ne-am obișnuit pînă la urmă. Am străbătut parcul într-o parte și cealaltă, încercînd să ne pătrundem de atmosfera caldă și colorată a tropicelor și apoi, cum nu aveam nimic de citit în vacanță, am intrat într-o librărie. M. și-a luat o brățară de piele, iar eu două cărți subțiri și ușoare, potrivite cu bagajele noastre mici.
Apoi am avut cina în restaurantul hotelului El Mesón del Marqués, lipit de o latură a centrului.
După cină am nimerit, tot în centru, la un spectacol de dansuri și obiceiuri maya. Denumirea anunțată oficial era de festival mayașo-siberian, dar nu am stat pînă la sfîrșit, ca să vedem dacă și siberienii vor da o reprezentație. Au început cu niște incantații în limba maya, apoi tot felul de dansuri și jocuri cu focul, apoi o scurtă repriză de “juego de pelota”, apoi alte dansuri. Foarte impresionant. Apoi, o nouă serie de dansuri și obiceiuri, de data aceasta, din epoca post-columbiană.
După aceasta am plecat spre hotel să ne culcăm, dar nu înainte de a intra într-un magazin de pe colț să ne cumpărăm cîteva xocolatle. Cred că am fost ultimii clienți.
La hotel, în curte, pe șezlongurile de la marginea bazinului ședeau cei patru români. M-am așezat și eu la o masă și am început să-mi notez în jurnal, dar după ce M. a venit lîngă mine nu am mai rezistat să țin secretul și m-am mirat cu voce tare “Care e probabilitatea să dai de niște compatrioți în inima Yucatánului?!” Așa am aflat că erau din Oradea, că veniseră dinspre Mérida, trecuseră în dimineața aceea pe la Chichén Itzá și se îndreptau spre Tulum. Planuri faine, cred că aveau mașina proprie. N-am povestit prea mult pentru că își făceau socoteli cu banii și ori de cîte ori aud discutîndu-se despre bani mă stresez.
A doua zi
A doua zi am început-o devreme, pe la 4 dimineața. N-am avut somn și am ieșit la bazinul din curte unde am petrecut ceva timp pe șezlong ascultînd o muzică tare venind din vecini (era noaptea de sîmbătă spre duminică) și urmărind zborul unui liliac care se învîrtea printre palmieri.
Apoi, la 6:30 (7:30 în Toronto, dar asta aveam să o aflăm abia după amiază) deșteptarea și micul dejun. Curtea era pustie, eram primii care ne sculaserăm. Mesele erau rezervate cu numele oaspeților și am spionat ca să aflu cum se chema fata din Oradea care vorbise cu recepționista. (Uneori sînt mai curios decît o muiere...)
La 7:30, taximetristul comandat cu o zi înainte, Jaime Martín, ne aștepta punctual să ne ducă la Chichén Itzá (1000 + 300 pesos). Pe drum am avut chef de povestit și cum, din fericire, nu știa prea bine engleză (“căprioara” era “Bambi”), ne-am putut exersa bruma de spaniolă vorbind despre Toronto, baseball, ferma și familia lui... Pe drum, cîteva sate, în absolut, poate sărace, dar pentru turist, pitorești. Dar chiar și acest pitoresc era corupt pe ici și colo de uniformitatea globalizării, cea care mai demult mi-a dat ocazia să cumpăr, la diferență de nici două luni, exact același ceas deșteptător Made in China și la Slănic Moldova și la Toronto. Așa și aici, în satele din Yucatán vedeam din loc în loc, ca în România rurală, magazine cu firme scrise cu urîtul font Arial bold italic vînzînd aceleași lopeți, stropitori și alte produse de gospodărie. Plus construcții de beton fără un scop clar începute doar pe sfert și abandonate.
Șoseaua era dreaptă, iar în stînga și în dreapta numai pădure care limita priveliștea, ca și în ziua de dinainte, pe drumul din Cancún. Ținînd la obsesia mea că poate mai există pe undeva ruine maya nedescoperite, l-am întrebat pe Jaime ce se întîmplă dacă o iei așa prin pădure la nimereală?, ce găsești?, doar “selva y selva y selva...”? Am aflat adevărul prozaic că nu, din păcate există destule sate și drumuri normale. Am băgat de seamă și că, în ciuda șesului și a vegetației de junglă, piatra era abundentă. Zidurile gospodăriilor erau făcute din bolovani colțuroși, peste tot erau “muchas rocas”. Atunci nu te mai mirai de unde au găsit constructorii de la Chichén Itzá materiale.
Ajunși acolo nu am luat ghid pentru că prețul pe care ni l-au oferit a fost dublu față de cel pe care orădenii îmi spuseseră, cu o seară înainte, că au reușit să găsească. Apoi am găsit și o rațiune pentru acest eșec — “Vrem să simțim surpriza pe care au trăit-o primii exploratori cînd au dat de ruine.” — dar chiar cred că pînă la urmă a fost bine pentru că așa am mers în ritmul nostru, ne-am abătut liberi de la traseu, am fost cu ochii tot după detalii ascunse (și astfel am văzut patru iguane), am făcut poze în voie, am lenevit sau ne-am zorit cum ne-a venit cheful, ne-am tîrguit cu negustorii de artizanat sau am tăcut și contemplat. Dar cînd ne nimeream lîngă un grup de turiști mai trăgeam cu urechea și am ajuns să ne mirăm ce profesioniști buni sînt acești ghizi. Localnici cu aspect de mayași (scunzi, negricioși, cu fețe lătărețe, capuri tronconice, fără barbă, cu buze răsfrînte, nasuri mari și gîturi scurte) dînd tot felul de informații într-o engleză perfectă sau în germană, italiană sau chiar rusă...
*
* *
* *
Am stat la Chichén Itzá cam trei ore și jumătate și am mai fi stat încă pe atît! Erau atîtea de văzut! Am ajuns chiar cînd se deschideau porțile, la 8:30 și nu era multă lume. Am început plimbarea plimbîndu-ne în jurul piramidei lui Kukulcan, luminată frumos de soarele de dimineață și pe deasupra căreia zbura din cînd în cînd cîte un vultur. Era înconjurată de benzi elastice care opreau apropierea publicului și care vibrau interesant ori de cîte ori bătea cîte o rafală de vînt. Apoi am înconjurat platforma lui Venus, scundă, dar plină de basoreliefuri și capete de animale în toate colțurile. Am plecat apoi spre Cenote Sagrado, oprindu-ne și pe la tarabele cu suveniruri. Nu am vrut să ne încărcăm bagajele, dar erau destule lucruri frumoase care ne-au tentat.
El Castillo
Kukulcan
Plataforma de Venus
Ajunși la cenote, cel mai mult mi-a plăcut liniștea din jur și faptul că nu era ultra-amenajat.
Cenote sagrado
Dar aici M. și-a dat seama că timpul fuge mai repede decît credeam. Am trecut în grabă pe lîngă zidul cu cranii și am intrat pe terenul jocului cu mingea, ascultînd ce spuneau ghizii și încercînd să descîlcim figurile de pe basoreliefurile complicate. De-acolo am trecut pe lîngă Templul Războinicilor (aici am văzut primele iguane) și ne-am abătut la Cenote Xtoloc.
Tzompantli
Templo de los Jaguares
El Gran Juego de Pelota
Plataforma de las Águilas
Templo de los Guerreros
Am terminat cu obiectivele din zona de sud și am fost obligați să trecem repede pe lîngă niște piramide și construcții interesante, care meritau mai multă atenție. Cînd ne-am alocat cele trei ore pentru vizitare m-am luat după comentarii de pe Internet, dar acum îmi este limpede că ai nevoie de mult mai mult timp. Am terminat cu El Caracol (observatorul astronomic extraterestru din filmul lui von Däniken) și Las Monjas, poate locul care ne-a plăcut cel mai mult.
Chinchanchob
El Osario
El Caracol
Conjunto de Las Monjas
La Iglesia
Las Monjas
Las Monjas a fost ultimul obiectiv vizitat. La ieșire, în fața WC-urilor, era expusă macaraua cu care Thompson a dragat cenotele sacru. Jaime ne aștepta așa cum ne promisese și zîmbind ușurat văzîndu-ne apărînd, cu o jumătate de oră întîrziere față de ora planificată — dar erau atîtea de văzut și, cum aveam să-i explic, trei ore nu erau suficiente! Pe drumul de întoarcere am mai vorbit de una alta. Așa am aflat că în Mexic, pe lîngă o amendă mare, mai faci și trei zile de pușcărie dacă conduci băut. Cum șoseaua trecea pe lîngă închisoarea din Valladolid, ne-a arătat la niște tarabe de pe marginea drumului hamace de vînzare fabricate de către deținuți. Atunci i-am spus că poate acesta este motivul pentru care pedeapsa pentru șofatul cu alcool este atît de aspră: creșterea producției de hamace. Apropo de România, ne-a spus că a văzut la televizor o nuntă de țigani, la care m-am simțit dator să-i explic că los gitanos nu sînt majoritatea populației, ci doar partea ei mai colorată și mai interesantă (“... cam ca mayașii pe aici”, cum îmi tot stătea pe limbă să zic), iar M. l-a învățat cum se zice “Cum te cheamă?” în românește.
Prînzul l-am avut într-un restaurant foarte plăcut, liniștit și umbros, o recomandare pe care ne-a făcut-o Jaime în chip de cadou de despărțire, la doi pași de hotelul nostru, Zací, la marginea unui cenote cu apă curată în care se putea înota.
Cenote Zací
După ce am terminat prînzul, am dat o fugă pînă la un magazin de spirtoase să cumpăr o sticlă de mezcal pentru zilele pe care urma să le petrecem pe insulă. Pe stradă am umblat cu o scobitoare în colțul gurii pentru că așa îmi închipuiam că arăt mai de-al locului. Din motivul ăsta nici nu-mi mai răsesem barba de o săptămînă și ne lăsaserăm verighetele acasă.
La 2:30 am plecat, punctual, din Valladolid pe aceaași autostradă dreaptă și plicticoasă pe care veniserăm din Cancún. Singurele evenimente au fost un filtru de armată cu soldați cu mitraliere în vehicule blindate (“Droguri”, ne-a lămurit, laconic, șoferul, cu un amestec de jenă și plictis) și două opriri, una în Kantunilkín să cumpărăm apă de băut, alta în Solferino, ca să se intereseze M. de o excursie în rezervația-junglă Nativa. Cît timp M. cerea informații, eu am rămas în mașină și m-am uitat la oamenii care se plimbau plictisiți prin parc, iar cînd ne-am reluat drumul l-am întrebat pe șofer dacă și pe aici se întîmplă ca la Vinerea, că toți tinerii vor să plece în marile orașe. A răspuns instantaneu că da, și aici se petrece exact același fenomen. Marile orașe, aceste găuri negre ale căror forță de atracție crește proporțional cu dimensiunile lor...
Din Chiquilá pînă pe insulă cu un vaporaș. Eram vreo cinci-șase cupluri de turiști nou veniți plus încă tot pe atîția oameni cu aspect localnic. Ne-am așezat toți pe puntea de sus să ne bucurăm ochii cu priveliștea largă. Un drum de jumătate de oră, nici prea lung ca să te plictisești, nici prea scurt ca să nu apuci să-ți tragi răsuflarea. Sus pe cer planau niște păsări negre, cu coada despicată, ca la rîndunici, dar mult mai mari și cu aripi răsfrînte, foarte interesante.
Pînă am debarcat, soarele apusese așa că atunci cînd ne-am întîlnit cu Iolanda, șoferița care urma să ne ducă la hotel, era deja întuneric. După nume, mi-o închipuisem pe Iolanda înaltă, blondă, atletică, dar era “una chica gordita” scundă și veselă. Taxiul era, de fapt, o mașinuță de golf pentru că pe insulă nu sînt permise mașinile normale și camioanele. Prima impresie pe care mi-a făcut-o locul a fost de Coasta de Azur combinată cu Vinerea. Turiști eleganți în costume de baie plimbîndu-se pe lîngă mici magazine luminate frumos, printre noroaie și cîini. În zilele care au urmat, confuzia s-a adîncit și mai tare.
În prima seară eram prea obosiți pentru ca, după ce ne-am primit camera, să ne întoarcem în sat deși ni se spusese că era la doar 10 minute de mers pe jos (în realitate, 25 de minute), așa că am avut cina la hotel, la niște mese pe malul mării, unde a apărut la un moment un raccoon care cerșea de mîncare ridicîndu-se în două labe printre scaune și primind cuminte pe spate scărpinăturile unor meseni. După cină mi-am muiat picioarele în mare la lumina lanternei pînă cînd am văzut trecîndu-mi pe lîngă glezne o pisică de mare de culoarea nisipului.
Alt animal cu care a trebuit să facem cunoștință în prima seară a fost o șopîrlă care umbla pe tavanul dormitorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu