România 2016

Am plecat din Toronto vineri, 30 septembrie, seara, cu același avion cu care au plecat m&N în iulie. Lufthansa, foarte înghesuit, dureri de genunchi tot timpul zborului. Cînd am intrat în avion și am văzut primii călători deja așezați, cu fețele alb-albăstrii și un aer mîhnit în lumina spectrală mi s-a făcut o milă imensă de ei. Am dat să trec mai departe, dar s-a dovedit că locurile noastre erau chiar în spatele lor.



Sîmbătă, 1 octombrie
München: Andra, Cornel și Fiona
Timișoara: Marius, Michael MT, Gina, Cristina și Nati

Dimineața (adică 1pm ora Münchenului) întîlnire cu A&C&F. Cîteva ore plăcute în München puțin stricate de o durere de burtă care nu m-a lăsat defel. (Pînă la urmă cred că a fost cauzată de ginșii pe care îi purtam. Am vrut ca pe durata călătoriei să simt catifeaua moale la genunchi, dar am ignorat că mă strîngeau la talie.) Apoi aterizarea seara în Timișoara, unde ne aștepta Marius. Odată ce ajungem la ei durerea de burtă dispare.







Duminică, 2 octombrie
Timișoara: Ovidiu
Vinerea: m&N
Cugir: Călin C.

A doua zi, O. mă ia și mă duce la Vinerea în, probabil, singura zi cît de cît frumoasă a concediului. Pe autostradă, după ieșirea din Timișoara, pe dreapta, un copac frumos, bun de fotografiat, dar nu avem cum să oprim.

Cum vremea a fost aproape tot timpul proastă, n-am prea intrat în rolul turistului sau al fotografului, ci am stat povestind cu oameni sau amintindu-mi amintiri. Cînd sînt în Toronto și mă gîndesc la lucruri și locuri din România, dar în special din Vinerea, acestea capătă în mintea mea o calitate oaecum mitică. Obiectele văzute cu mintea se încarcă de amintiri, de sens, dar mai ales de fior. Ori cînd ajung la Vinerea și ajung să le văd cu ochii și să le pipăi cu degetele, calitatea mitică dispare în cea mai mare măsură. Lucrurile îmi redevin imediat familiare. Este ca și cum trec brusc dintr-o piele în alta. Și nu faptul că mă regăsesc pe mine însumi cel vechi, cu gesturile lui de acum douăzeci de ani mă miră atît de mult, cît faptul că transformarea se face atît de repede.

În ziua în care am ajuns la Vinerea O. mi-a făcut program să mă întîlnesc cu C. și exact de lucrul acesta aveam groază, ca alții să-mi facă programul. Bun, întîlnirea a fost plăcută, are o casă faină vizavi de Furnica. Are acvariu cu pești faini și șemineu cu lemne reale, casă de burghez înstărit. Plus nevastă și vreo trei copii dinamoviști înrăiți. Ne-am uitat la fotbal, Steaua — U Craiova sau așa ceva. Cînd îl auzi cu cîtă convingere vorbește, îți vine și ție să ții cu Dinamo.







Luni, 3 octombrie
Cugir: Mihai V.
Vinerea: Fac drumul de întoarcere pe jos.

A doua zi am avut întîlnire cu M.V. care iarăși s-a lamentat cu privire la soarta șahului în Cugir și care aproape m-a convins să joc la loto. (Atît de tare m-a convins încît acum, în timp ce scriam propoziția de mai sus, m-am întrerupt și aproape că mi-am făcut cont online la olg.ca!)

De la Cugir m-am întors la Vinerea pe jos, ca în tinerețe, asta în ciuda vremii de ploaie. Dar spre deosebire de acele vremuri, circulația pe șosea e mult mai intensă și cum nu prea mai există potecă pe marginea drumului, ci bălării pînă în asfalt, întreprinderea are un anumit grad de pericol. Am trecut pe lîngă casa lui O. fără să recunosc cu precizie care e, apoi am trecut foarte repede pe lîngă cea care ar fi putut fi a noastră. De ce am trecut așa iute? De ce nu m-am oprit măcar cîteva secunde ca să spionez nu atît clădirea în sine, care nu e deloc cea din planurile lui Puiu Pătrașcu, ci grădina din spatele ei și împrejurimile?

Apoi, cum le-am tot povestit altora, de cînd am intrat în sat și pînă am ajuns acasă mi-a fost tot timpul frică, de cîte ori vedeam cîte un moș, ca acesta să nu se dovedească a fi vreun fost coleg de Generală pe care să nu-l mai recunosc.







Marți, 4 octombrie
Cugir: Mihai V.
Vinerea: Miha







Miercuri, 5 octombrie
Vinerea: Dna B.
Cincu: Nela, Mircel și 5 copii
Voila: Mirela, doi băieți și două fete. Astfel, mi-am văzut toți nepoții cu excepția celui cu care voi dormi sub același acoperiș timp de două nopți la rînd.
Brașov: T. Mărioara, Sorana, Adi și Adela







Joi, 6 octombrie
Brașov: plimbare și poze prin centru







Vineri, 7 octombrie
Transfăgărășan, Bîlea Lac, Șaua Capra







Sîmbătă, 8 octombrie
Retezat: Cîrnic–Cabana Pietrele–Refugiul Gențiana







Duminică, 9 octombrie
Retezat: Gențiana–Lacul Pietrele–Curmătura Bucurei–Gențiana







Luni, 10 octombrie
Retezat: Gențiana–Cîrnic







Marți, 11 octombrie
Vinerea: Fănică I.
Deva: Mariana







Miercuri, 12 octombrie
Vinerea: grătar







Joi, 13 octombrie
Timișoara: Ovidiu, Cornelia, Darian, / Bob Dylan a primit premiul Nobel / Marius, Michael MT și Nati







Vineri, 14 octombrie
Timișoara: Piața Operei și Piața Unirii
Timișoara: vizităm atelierul unui artist (Vlad C.)
Timișoara: pre-revedere cu colegii într-un bar







Sîmbătă, 15 octombrie
Timișoara: revederea
Timișoara: Adi, Florin și Horațiu
Timișoara: Miha lui Ovidiu







Duminică, 16 octombrie
Timișoara: în casă la Cornelia







Luni, 17 octombrie
Timișoara–München–Toronto





În timpul Revederii nu m-am putut abține să n-o compar cu cea de la 20 de ani și am avut senzația că în cei 5-6 ani scurși, am trecut de punctul de maxim. Ce mai încoace și încolo, adevărul e că niciunul dintre noi nu arăta la fel de bine ca atunci. Atunci arătam împliniți, ba chiar mai bine decît în tinerețe cînd arătam ca niște pui de găină pricăjiți, dar acum primele semne ale trecerii timpului începeau să se arate. Nu degeaba M. a zis că Revederea avusese aerul unui priveghi. Dacă după 20 de ani încă mai aveam cumva senzația că sîntem legați de tinerețe, acum această legătură mie îmi părea ruptă.

"Now I've gotta get used to not living next door to Alice".