Partea întîia - San Francisco
Partea a doua - Sonora Pass
Partea a treia - Mount Dana
Partea a patra - Treasure Lakes
Partea a cincea - Sequoia
Partea a șasea - Yosemite Valley
Partea a șaptea - Acasă
Pentru ultima zi de vacanţă ne-am făcut planul să nu mergem direct în San Francisco pe drumul cel mai scurt, cel pe care îl aleseserăm la venire, ci - ţinînd cont că M voia să găsim o plajă pe ţărmul Pacificului de unde să vedem oceanul propriu-zis, nu doar bucata de golf de sub Golden Gate Bridge - am hotărît să atingem oceanul în zona golfului Monterey și de acolo să mergem de-a lungul coastei spre nord, pe Highway 1, pînă în San Francisco.
Am mai zăbovit puţin la magazinul din Curry Village să ne luăm suveniruri din Yosemite, după care am pornit direct spre vest, pe Highway 140. În Merced, în vale, am schimbat direcţia spre sud ca să trecem în Highway 152. Străbăteam o zonă agricolă, cu cîmpuri cît vezi cu ochii, cu căldură, uscăciune, tractoare și combine și, cum ţinta noastră era marea, acest drum mi-a adus dintr-o dată în amintire vacanţele în care mergeam cu mașina la mare cînd, după aerul tare al Văii Prahovei, ajungeam în Bărăgan și Dobrogea și știam că nu mai aveam mult pînă la Eforie. Era ca și cum, la distanţă de o generaţie, preluam ștafeta de la N și îmi venea mie rîndul să-mi duc familia la mare.
Prînzul l-am avut aici, într-un orășel din San Joaquin Valley, la un McDonald's. Se zice că mîncarea de la McDonald's e la fel în toată lumea pentru că se folosește peste tot aceeași reţetă, dar eu nu cred asta: hamburgerii de aici erau mult mai gustoși și zemoși decît cei din Oakville. Ori poate în vacanță pofta e mai mare?...
De aici am început să urcăm iar pentru că ne apropiam de masivul de dealuri înalte Diablo Range care, de-a lungul coastei, desparte continentul de ţărmul Pacificului. Dupa ce am lăsat în stînga lacul San Luis Reservoir, am dat, ca și la plecarea din San Francisco, de moriștile unor centrale electrice eoliene. Era puzderie de ele pe versanţii dealurilor. Cum fiecare morișcă avea trei braţe și cum moriștile erau destul de apropiate una de alta, să se folosească tot spaţiul disponibil, văzut de departe, cîmpul de moriști arăta ca o reţea de hexagoane, ca un fagure al unor albine gigantice.
Cum mergeam așa, am început să simțim în mașină un miros tare de usturoi. Am crezut mai întîi că e de la camionul din faţă, care poate transporta usturoi, dar mirosul a persistat și după ce am scăpat de camion. Și am ajuns în Gilroy, cel mai mare oraș din locurile acelea, unde am făcut o scurtă pauză și unde, în parcare, n-am mai rezistat și am întrebat-o pe o doamnă care părea de-a locului care-i treaba cu mirosul de usturoi. Mi-a explicat că aici sînt culturi mari de usturoi și că Gilroy e "capitala usturoiului".
Din Gilroy nu mai aveam mult. Am ieșit cu grijă din oraș pentru că era sfîrșitul orelor de curs și străzile erau pline de copii. De aici drumul mai urca puţin și trecea printr-o pădure cu vegetaţie abundentă și aspect tropical. Deși regăseam și aici serpentinele caracteristice ale Californiei, munţii rămăsesera mult în urmă, nu doar pe hartă, ci și în gînd. Așteptam cu nerăbdare și emoție momentul în care perdeaua pădurii se va da brusc la o parte, iar în faţă ni se va deschide albastrul nemărginit al oceanului.
Dar cînd am început sa coborîm pantele de vest de pe Diablo Range și, în sfîrșit, am ieșit din pădure, în fața ochilor nu aveam decît o cîmpie întinsă, iar mai departe, o ceaţă care ascundea orizontul...
Așa am ajuns în Santa Cruz, unde, dupa rătăcirile de rigoare, am găsit direcţia spre Highway 1 și am luat-o spre nord. Abia după ce am ieșit din oraș (apropo, făcînd ordine prin garaj am descoperit că firma care a fabricat casca de schior a lui F e din Santa Cruz, California și mă tot întreb care o fi legătura între Santa Cruz și schi?!), am zărit oceanul. Mai întîi nu se vedea mare lucru pentru că eram la nivelul mării, dar mai încolo relieful devenea mai accidentat și, în timp ce șoseaua urca și cobora niște dealuri care nu se mai terminau, în stînga priveliștea oceanului ne însoţea credincioasă. Tot socoteam unde și cînd ar fi cel mai bine să ne oprim: acum sau cînd vom ajunge mai aproape de San Francisco? Dar cînd am văzut, prinsă între doua dealuri, o plajă aproape pustie și un refugiu de parcare, am lăsat naibii socotelile și am tras brusc pe dreapta.
Ne-am schimbat pe marginea drumului, între ușile deschise ale mașinii, în scurtele momente în care nu trecea nimic pe șosea. Apoi am traversat și am intrat pe nisip! Era cam răcoare, iar un semn de pe plajă ne anunţa să avem grijă la următoarele pericole: valuri care cresc brusc, curenţi de adîncime, rechini. Ha! Nouă ne trebuia doar să ne băgăm tălpile în apă, sa ne lăudam că am intrat în Pacific.
Iar după ce am ieșit din apă și am luat-o la fugă să mă încălzesc - atunci, în acea fugă dementă în care-i strigam lui M că "Vin rechinii!", am simțit ce e libertatea. Pentru prima oară după mult timp mi-am dat seama că nu simţeam nicio opreliște, nicio constrîngere, niciun obstacol: în oraș te lovești de oameni, la munte te împiedici de pietroaie, pe șosea aștepţi la semafor, la fotbal îţi fură mingea adversarul, acasă cazi pe scari - peste tot numai piedici, frîne, hăţuri! Dar aici fugeam mîncînd pămîntul și simţeam că în secundele acelea de extaz mi-aș fi dat bucuros toate rezervele de energie pe care le mai aveam pentru tot restul vieţii.
Nu mai ţin minte cum ne-am schimbat, dar știu sigur că mai departe nu am condus cu chiloţii de baie uzi. Era frig ca la Marea Neagră, deci nu puteam rămîne în costumele de baie. De acolo, pe măsură ce ne apropiam de San Francisco, ceaţa se îngroșa tot mai mult peste ocean, iar soarele lumina tot mai palid. Ne felicitam că am oprit la plaja aceea, pentru că se facea tot mai urît și nu cred că am mai fi avut chef să intrăm în apă.
Într-un loc am vazut niște tipi făcînd wind-surfing. Unul dintre ei, într-un costum negru de sus pînă jos, cu un fizic foarte arătos deși cred că mai bătrîn decît mine, bronzat mai mult de vînt decît de soare, a ieșit la mal și, în timp ce el discuta cu un prieten, eu nu-mi puteam dezlipi ochii fascinaţi de lăboaiele lui uriașe, cu care călca pe pietre ca pe un covor de puf și cu care cred că nu avea nicio problemă în dirijarea planșei de surfing.
Am mai făcut opriri pentru că, în ciuda ceţii din ce în ce mai dese care acoperea oceanul, am fi putut să-l privim la nesfîrșit.
Iar aceasta e ultima poză pe care am făcut-o în vacanţă:
Încă nu se lăsase seara cînd am intrat în San Francisco, dar pînă am găsit hotelul (Ce pînă am găsit hotelul?! Mai întîi a trebuit să-i aflăm adresa pentru că fusesem atît de bezmetic că nu mi-a dat prin cap să mi-o notez, de parcă toată lumea din marele oraș ar fi trebuit să știe unde e...) s-a făcut întuneric. Hotelul era modest, iar restaurantul era o jale, dar pentru noi, care de o săptamînă și jumătate dormiserăm numai pe pămînt și nu mai văzuserăm un duș normal, era suficient.
* * *
Dimineaţa am plecat direct la aeroport. La scurt timp de la decolare zburam tocmai peste Yosemite și Kings Canyon
iar cînd am ajuns în partea cealaltă a munţilor am avut norocul să mai vedem o dată dragul de Mono Lake:
Mai departe, era America. Nu știu ce am văzut, dar am văzut astea:
Ba a mai fost ceva: cînd eram deasupra Nevadei am văzut, sub avionul nostru și zburînd în sens opus cu o viteză mult mai mare, un cilindru argintiu!
Ultima chestie pe care am înregistrat-o e acest clip; am văzut că urma să intrăm în nori și am vrut să filmez cum începe avionul să se zgîlțîie:
Era noapte cînd am ajuns în Newark, iar în Buffalo era și mai noapte. Dupa ce ne-am regăsit mașina am mai pierdut cred că vreo oră în Buffalo mergînd aiurea, ca un fluture sub bec, fără să mă pot hotărî ce voiam mai mult: o stație de benzină sau Peace Bridge, care să ne treacă în Canada. Oricum, important e că pînă la urmă am ajuns în paturile noastre de acasă. Cred că era 2 noaptea.
* * *
În ultimele zile de vacanţă m-am tot întrebat care e momentul care marchează sfîrșitul călătoriei noastre? Să zic că e cînd plecăm din Yosemite? Dar mai aveam de ajuns în San Francisco. Să fi spus că e atunci cînd ajungem în San Francisco? Dar mai aveam de zburat pînă în Buffalo. Să fie în Buffalo? Mai aveam de ajuns acasă. Se termină cînd ajungem acasă? Dar mai am de pus pozele pe Internet și de povestit celor care n-au fost cum a fost. Așa că pînă la urmă am început să cred că nicio călătorie nu are sfîrșit, că ne trăim toata viaţa într-o călătorie continuă, trecînd prin mai multe staţii fără să putem spune vreodată că am ajuns cu adevărat la capăt.





