Partea a doua: Trascău
Partea a treia: Vinerea
Partea a patra: Retezat
Partea a cincea: Timișoara și plecarea
Concediul din România... e tare greu de povestit, dar nu pentru că nu aș avea ce să scriu, ci pentru că nu știu cum să mă organizez. O călătorie revăzînd atîtea locuri și atîția cunoscuți... În ultimele zile mintea nici nu mai putea să judece, tot corpul era un vas în care se turnau impresii non-stop. Toți ne-am întors în Canada epuizați. Pe aeroport m-am agățat de S. și i-am cerut să nu mă mai lase să plec niciodată din Toronto. Dar dă-mi acum două săptămîni de concediu și un bilet de avion și plec imediat!
Memoria unui om e ca o ciorbă care, luată de pe foc, se liniștește treptat pe măsură ce trece timpul. Ori o călătorie ca a noastră e ca și cum ai băga adînc polonicul în oală și i-ai da o rotire zdravănă. Ce stătea cuminte pe fund, iese la suprafață într-un vîrtej care te ia prin surprindere. O răscolire a amintirilor, o stîrnire a impresiilor, o zăpăcire a ceea ce apucase să se liniștească.
Mai mult, se zice că, la fel ca visele, impresiile de călătorie sînt de nepovestit pentru că sînt prea personale. Înseamnă că ceea ce fac aici e un lucru zadarnic pentru că scriu fie pentru alţii, fie pentru mine cel din viitor, deci, în amîndouă cazurile, pentru o altă persoană.
(Ca de obicei, o să pun multe poze, poate chiar prea multe. Nu știu cum să fac echilibristica între a nu plictisi potențialii vizitatori și dorința de a folosi pozele pe post de cîrlige de care să-mi agăț detaliile unor amintiri. Oricum, dacă mi-am petrecut atîta timp migălind pozele în Lightroom, ar fi păcat să le las îngropate pe harddisk, nu?)
Pe drum
Zborul pînă în Germania nu a avut nimic deosebit. Am avut locuri pe rîndul din mijloc așa că nu am văzut nimic pe geam. Singura distracție a fost un bebeluș extrem de cuminte și drăguț care stătea în fund în pătuțul lui și se holba zîmbitor la toți oamenii care treceau pe lîngă el. În lista de filme am descoperit cu bucurie Thermæ Romæ II, continuarea filmului care îmi plăcuse atît de mult acum doi ani încît, în ciuda turbulențelor, ajunsesem să mă rog în gînd ca avionul să nu aterizeze pînă nu se termină filmul. Ăsta de acum nu mi-a plăcut, însă, prea mult și pe la jumătate m-a prins somnul. Bucuros că poate voi reuși, în sfîrșit, isprava care mie niciodată nu-mi iese, aceea de a dormi în avion, am schimbat repede canalul și mi-am pus muzică de Bach, adică ceea ce speram să fie un somnifer încă și mai puternic. Da’ de unde! Căutînd cu orice preț să adorm, am început să mă foiesc, să-mi sucesc gîtul în căutarea poziției optime, să nu știu ce să fac cu mîinile, să mă întind ba pe o parte, ba pe cealaltă, și toate astea în timp ce în urechi îmi sunau tocate și fugi baroce. Pînă la urmă, ofticat la culme, m-am dat bătut și m-am pus să mă uit pentru a mia oară la Easy Rider.
În München ploua. Întotdeauna am prins vreme închisă acolo! Am început cu Café Rischart. Fiind Oktoberfest, găseam peste tot niște pretzeli uriași încît a fost musai să facem încă o poză din categoria “M. cu obiecte neverosimil de mari”.
De aici am trecut in Viktualienmarkt, ne-am zgîit la toate tarabele acelea, am mîncat castraveți murați, am cumpărat rahat turcesc, iar A. a vrut să-mi ia și o sticlă de schnapps de gențiană. S-a răzgîndit cînd s-a prins că nu putem intra cu ea în avion, dar i-am spus s-o cumpere oricum, că o beau toată pînă la plecare. Atunci M. și A. au sărit amîndouă pe mine și a trebuit să cedez. (Motivul principal care m-a făcut, de fapt, să renunț la idee a fost că nu știam ce gust are gențiana și nu prea aveam chef să cheltuim bani ca să aflu.)
Acestea două, Rischart și Viktualienmarkt, le aflasem căutînd pe Internet idei de petrecere a timpului între două zboruri. Ce noroc cu Internetul! - poți să dai aparența unui om rezonabil de priceput chiar și în domenii în care nu te pricepi. Astfel, am ajuns o dată să dau sfaturi despre cultivarea zmeurei…
Cum piața era mai mică decît ne așteptaserăm, în continuare ne-am lăsat ghidați de A, care ne-a dus la o cafea, apoi la Hofbräuhaus, la bere, unde C. ne-a făcut o vizită de 10 minute. După o halbă și o porție de rață cu varză roșie, oboseala m-a răzbit și am adormit cu capul pe masă, dar chelnerul, cu inimă neagră, m-a trezit imediat. În Germania trebuie să fii disciplinat!
După berărie am ajuns într-o piață largă, frumoasă și nu prea populată, unde am avut, în tihnă, încă o cafea. Ploaia se oprise. Aici, la aer și liniște, m-am simțit cel mai bine.
Din al doilea zbor îmi amintesc de o imagine grozavă de după decolarea din München, cu niște nori înalți în lumina fantastică a Lunii. Iar la aterizare, nici Timișoara nu arăta rău în noapte, cu Catedrala și Piața Operei…
Sosirea
La Arad vizităm neamurile. Și încercăm să ne punem cartele românești în telefoane. Descoperim că sînt blocate, dar că hackerii locali le pot debloca fără probleme. Fata care ne-a vîndut cartelele ne spune că putem găsi un service care să ni le deblocheze dacă mergem cu tramvaiul o stație. M. întreabă dacă nu putem merge pe jos, în loc să luăm tramvaiul. “Ba puteți, dar tot pînă la prima stație trebuie să mergeți.”
În ziua următoare O. mă ia și plecăm spre Vinerea. Îmi pare rău, o fi Banatul fruncea, dar șoseaua devine bună abia de la Păuliș încolo, cînd ne apropiem de Ardeal.
Lipova
Lipova
Trebuie să cumpăr de undeva butelie de gaz pentru Retezat. În Deva încercăm la un magazin pescăresc. Nu au butelie. Cînd să ieșim, un client intră și cere boabe de porumb pentru momeală. Vînzătorul îl întreabă de care dorește: cu aromă de căpșuni, de vanilie, de piersici sau de…? Mi se pare că n-am auzit bine sau că nu mai știu românește; chiar atît de mofturoși să fie peștii?!
Ajung la Vinerea, dar nu mai reușesc să-mi amintesc cum mi-am petrecut restul zilei. Probabil am despachetat, am inspectat casa, m-am uitat la poze de demult și am mîncat.
A doua zi, O. mă ia la Cugir unde are întîlnire cu Turbo și DanH. Pe Turbo nu-l mai văzusem de la terminarea facultății decît acum 4 ani, cîteva ore, la Revedere. E din Sibiu, trăiește în München, dar soarta face ca reîntîlnirea noastră să fie taman la barul TicTac din Micro! Una din pățaniile suprarealiste ale acestui concediu! După ce ne despărțim de Turbo, ne plimbăm pe “Bulevard” făcînd de mai multe ori traseul pînă la Prichindel și înapoi, în timp ce DanH ne povestește de-ale lui și ne lămurește Afacerea Microsoft.
După amiază urc pe dealul de la carieră cu gînd să fac poze satului la apus. Încerc și spre vest, către valea Mureșului și Uroi, dar aerul nu e destul de limpede.
Stîna aceea a cărei apariție m-a supărat acum doi ani e tot acolo. De fapt, încă înainte să ajung pe creasta dealului, gunoaiele de lîngă potecă mă lămuriseră că n-are rost să-mi fac speranțe deșarte. Așa că nu mai încerc să trec pădurea spre Vaidei, ci rămîn în vîrful dealului, mă întind pe iarbă și vorbesc la telefon cu M. Vreau să mai stau puțin, să vad cum se aprind luminile în sat.
Se lasă seara. Cobor cîțiva zeci de metri din vîrf și îmi pregătesc trepiedul, cam orbește. Nu crezusem că voi sta atît de tîrziu și nu mi-am luat lanternă. Și atunci, de după gardul viilor, apare o bufniță în zbor și începe să se rotească deasupra mea la înălțime mică. N-am cum să-i fac poză, e prea întuneric și se mișcă prea repede. Un pic mă sperie apariția aceasta. Strig la ea și dau din mîini căutînd s-o gonesc, dar degeaba. Bine că nu mă vede cineva! După un timp, bufnița dispare după deal și atunci îmi pare un pic rău că aventura s-a terminat. Dar nu trece mult timp și se întoarce, iar dinspre vii mai apare una. Acum amîndouă fac cercuri în jurul meu. Fir-ar să fie, dacă n-ar zbura atît de jos… Pînă la urmă dispar amîndouă.
Fac cîteva poze spre Cugir și apoi mă întorc spre Vinerea. A trebuit să se facă noapte de-a binelea pentru ca în sat să se aprindă luminile.
Din întîmplare îmi mai arunc o dată ochii spre Cugir și – minune mare – undeva în oraș se văd focuri de artificii! Ciudățenii peste ciudățenii!
E timpul să plec, dar deja e întuneric beznă. Noroc că am telefonul cu mine și, la lumina lui, găsesc drumul. La o adică, am și trepiedul să mă apăr dacă apare ceva pentru că locul pare pustiu și înfricoșător. Dar după ce trec de carieră și ajung pe drumul forestier, din spate, dinspre pădure încep să bubuie manele! Lîngă carieră s-au construit niște case și, fiind sîmbătă seara, proprietarii s-or fi gîndit să tragă un chef pe cinste în sînul naturii.
Continuare: Partea a doua
