Partea a doua: Trascău
Partea a treia: Vinerea
Partea a patra: Retezat
Partea a cincea: Timișoara și plecarea
La Timișoara am avut program non-stop, am mers în multe locuri, am întîlnit multă lume și am fost tot timpul zăpăcit. De aceea, nici nu știu ce să scriu. Toate sînt amestecate. Am vrut să înghesui prea multe bucurii și plăceri într-o perioadă prea scurtă - nebunie! Abia în ultima zi am găsit cu M. un răgaz de o jumătate de oră (mai precis, 25 min.) doar pentru noi, să facem ce vrem. (Asta, de altfel, e destul de tipic pentru felul în care ne ducem viața...)
Dintre toate pățaniile, întîlnirea cu D.S. a fost cea mai ciudată. Dacă n-aș fi avut martori aș crede chiar că totul a fost o nălucire. Mergeam pe Gheorghe Lazăr înspre Piața Unirii cu capul în jos, fără să mă uit în jur și după ce persoana care venea din față trece de mine, mi se pare că un glas slab mă strigă scurt din urmă: “Uuu!”. De obicei nu mă întorc la astfel de zgomote, dar de data asta curiozitatea a fost mai tare decît lenea. Era D. Ceea ce e însă curios e că și data trecută m-am întîlnit cu ea, la fel de întîmplător, deși, tot așa, am stat în Timi' foarte puțin, ba mai mult, G.U., care trăiește acolo, nu s-a întîlnit niciodată cu ea în toți acești patru ani!
Alt lucru de notat a fost că am găsit la Iulius Mall o sticlă de Negru de Purcari, o minunăție! Scump, dar merită toți banii.
La cina de la C. mi s-a confirmat teoria pe care am inventat-o cu ocazia Revederii din 2010, și anume că în mijlocul foștilor colegi întinerești. Dar paradoxal, cînd mă uit la pozele pe care le-am făcut acolo și văd ce bine arătăm toți, în loc de bucurie, mă cuprinde depresia.
La întoarcere a fost pentru prima oară că am prins vreme frumoasă în München. Dar am ajuns prea tîrziu și am plecat dimineața devreme. Am apucat doar să ne îndopăm cu gustoasele mezeluri nemțești.
În timpul zborului peste Atlantic, am avut noroc de o priveliște minunată asupra albeții Groenlandei. Cum soarele era în față, iar lumina orbitoare, am pus filtrul ND pe lentilă. Un filtru ieftin și aproape inutilizabil, dar care acum, poate datorită unui fericit defect de fabricație, a descompus reflecția fiordurilor groenlandeze în culorile curcubeului. M-a făcut să-mi amintesc de o frază din cel mai frumos capitol de literatură scris de un scriitor român:
“Razele piezișe daureau viu burhaiul, destrămau tortul brumelor în toate fețele curcubeului și erau, la fel niciodată, împurpurări grele în asfințit, apoase străvezimi viorii și sure în serile lungi de vară, feerica strălucire a zorilor boreale deasupra nămețirilor de ghețari.”
Visînd la concediile viitoare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu