Partea a doua: Trascău
Partea a treia: Vinerea
Partea a patra: Retezat
Partea a cincea: Timișoara și plecarea
Excursia în Retezat a început cu semne proaste. Prin satele de pe Valea Streiului mi-am dat seama că nu aveam carnetul de conducere la mine, în Hațeg am consumat timp, iar în benzinărie n-am mai putut să deschid telefonul pe care mi-l deblocaseră hackerii din Arad. De nevoie, l-am luat pe cel al vinerenilor, care nu era încărcat 100%, deși tare m-a bătut gîndul, văzînd cît timp pierdusem, să amîn excursia cu o zi.
Spre Hațeg. Munții Retezat la orizont
La benzinăria din Hațeg. De la stînga la dreapta: Vîrful Mare, Păpușa, Peleaga, Bucura, Vf. Retezat
Pînă la urmă, am hotărît să mergem mai departe, fie ce-o fi. Vremea era prea frumoasă, aerul prea curat, munții prea aproape.
Pe valea Nucșoarei, spre Cîrnic
Cu toate întîrzierile, dacă îmi aduc bine aminte, cred că am ajuns, totuși, la Cîrnic înainte de prînz. Mi-am aranjat rucsacul și am pornit rapid. După vreo douăzeci pași, m. mă strigă din urmă că mi-am uitat bețele de trekking în portbagaj. Ce să mai zic, alt semn de bun augur!
Plecarea (a doua) din Cîrnic
Cu toate că doream să economisesc timp, n-am îndrăznit s-o iau pe deviația care duce, din drumul forestier, direct la Gențiana, ci am ales să ocolesc pe la Cabana Pietrele. Fusesem o singură dată pe scurtătură și mi se păruse un urcuș prea pieptiș. Cum aveam bagaj greu, mi-am zis că e mai prudent să merg pe traseul pe care îl cunosc mai bine.
Nu știu cum mi-am închipuit că o să găsesc ceva la "cabană" în octombrie. Coborînd printre căsuțe am întîlnit un bărbat cu care n-am schimbat, cu excepția saluturilor obișnuite, nicio vorbă. Mi-am zis că o fi unul dintre turiștii cazați pe acolo, dar trecînd podul și urcînd pînă în locul fostei cabane mi-am dat seama că în afară de un dulău isteric (dar bine legat) nu mai exista nicio altă ființă vie prin preajmă. Chiar și "barul" era închis, așa că planul meu de a face un popas mai lung cădea. Abia atunci am înțeles că domnul acela cu care mă întîlnisem pe malul celălalt era cabanierul (sau cum s-o fi chemînd meseria celui care are grijă de ruinele unei cabane).
Vremea era splendidă, dar n-am stat aici decît zece minute, cît să cobor puțin la vechile jgheaburi de lîngă pod și să mă aprovizionez cu apă proaspătă. Acum, în extrasezon, pe pietrele din jurul lor nu mai erau nici urme lipicioase de săpun, nici pete de pastă de dinți. După atîția ani, încă mai recunoșteam formele acestor jgheaburi eterne ca stîncile, ca munții înșiși. În timp ce-mi umpleam sticlele, amintiri din excursiile trecute îmi reveneau amestecat în minte ca într-un film în care toate scenele se jucau deodată.
Nu mai aveam nimic de făcut pe aici, mi-am luat rucsacul în spate și am pornit, dar chiar cînd urcam panta ce mă scotea din poiana cabanei, am auzit glasurile unor turiști care coborau de pe valea Stînișoarei, iar cîinele a început o nouă serie de lătrături. Eram însă prea departe și îmi era lene să mă întorc să văd cine era. Am intrat în pădure singur.
La Gențiana am ajuns pe la 1 și jumătate. Aici, alt cîine isteric, la fel, legat. Am vorbit puțin cu cabanierul despre vreme și, după ce a aflat că vin de lîngă Cugir, despre Munții Șurianu. Ar fi putut tot atît de bine să mă întrebe despre Munții Măcinului, că la fel de puține lucruri aș fi putut să-i spun. Mi-a mai spus că deocamdată pe munte nu mai e decît un grup de turiști unguri ca la vreo 60 de ani, cazați aici, la Gențiana, care de cîteva zile bîntuie pe toate vîrfurile și crestele.
Nici aici nu am stat mult. Am scos aparatul și am început să fac poze, dar altfel nu aveam chef de pierdut vremea. În octombrie zilele sînt scurte și greul (dar și frumosul!) abia acum începea.
Pe Valea Pietrele
Am ajuns la Lacul Pietrele după 2 ore. Aici m-am întîlnit cu ungurii de care îmi vorbise cabanierul de la Gențiana. Am vrut să-mi umplu sticlele, dar cum îmi era cam silă să iau apă din lac sau din pîrîul văii Pietrele, mi-am adus aminte că la capătul celălalt erau niște izvoare care alimentau lacul. Deși oasele începuseră să mă doară de la efortul depus pînă acum, întrucît altă ocupație oricum nu aveam, am ocolit tot lacul și m-am cocoțat pînă la pîrîiașele acelea.
Soarele începea să slăbească, dar acum nu mai era decît un hop de trecut, urcușul în Curmătura Bucurei. Am sperat întruna că aici voi vedea vreo capră neagră și de aceea m-am oprit de multe ori să cercetez căldarea de sub peretele Bucurei, dar n-am mai avut norocul din anii de demult.
Vf. Bucura II
Urcînd spre Curmătura Bucurei
Căldarea și Valea Pietrele
Căldarea Pietrele cu Lacul Pietrele în dreapta. În stînga, vf. Retezat
Lacul Pietrele
Cît timp am urcat ultima parte a văii Pietrele și apoi pînă în Curmătura Bucurei, am avut mereu impresia că peretele Bucurei și, în general, toate vîrfurile care apăreau pe rînd erau mai înalte și mai abrupte decît mi le aminteam. Cu doi ani înainte, la revederea muntelui, am fost un pic dezamăgit pentru că vîrfurile mi s-au părut prea blînde iar locurile prea mici. N-am vrut să scriu lucrul acesta în însemnări pentru că n-am vrut să stric o amintire frumoasă, dar așa a fost. În schimb, anul acesta, același munte mă intimida.
Urcușul pînă în curmătură mi-a luat mult, peste o oră, pentru că bagajul era greu și m-am oprit de multe ori pentru poze. Dar o dată ce ajungi sus, priveliștea care îți apare în fața ochilor merită toate eforturile de pe lume. Urci îndelung, cu greutate, pe un teren pietros și abrupt, mereu în umbra vîrfului Bucura și dintr-o dată ți se deschide poarta înspre un alt univers. Lumina te inundă, orizonturile se lungesc, iar lacul de cobalt al Bucurei strălucește la picioarele tale.
Lacul Bucura
Şaua Plaiul Mic şi, dincolo de ea, Vîrful Piule din Retezatul Mic
Bineînţeles, nu am ratat ocazia de a suna acasă. De la data excursiei precedente am mai citit pe Internet şi mi s-a confirmat observaţia de acum doi ani că aici, în Curmătura Bucurei, este singurul loc unde există semnal de telefon mobil. Mai mult, locul a primit şi o poreclă, “cabina telefonică”.
După ce am dat asigurările că totul este OK şi nu mi-e foame, am început coborîrea spre lac. Am văzut că Bucurelul nu mai era, ca data trecută, secat, dar nici acum nu m-am oprit pe malul lui. Poate eram prea obosit, dar acum, cînd sînt la mii de kilometri depărtare de acel loc, regret că nu i-am dat mai multă atenţie. Nici măcar o poză n-am putut să fac?! Începe să mă enerveze indiferenţa aceasta pe care o am în ultima vreme pentru detalii, pentru lucrurile mici sau subtile. Prea văd lucrurile din exterior sau numai cu coada ochiului. Parcă îmi creşte o scoarţă pe organele de simţit lumea.
Deși, dacă mă gîndesc mai bine, nu e întotdeauna dezavantajos...
M-am abătut, totuşi, cîţiva paşi pentru a arunca o privire de salut lacului Ana, care, sclipind în lumina de atunci a soarelui de amiază, a fost cea mai frumoasă amintire a excursiei de acum doi ani. Acum însă, în umbra înserării, era cu totul altceva. Nu-mi venea să cred că acea oglindă de aur de la picioarele Slăveiului putuse să se transforme în această pată neagră, urîtă ca gura Iadului, care pîndea tăcută în fundul căldării de piatră.
Cînd am ajuns pe malul lacului Bucura am văzut că eram singur. M-am întrebat dacă se va repeta experienţa de acum doi ani. Muntele era, totuşi, populat, dovadă grupul cu care mă întîlnisem la Tăul Pietrele. Şi, într-adevăr, pe cînd îmi mîncam cu gura uscată şniţelul uriaş de la Vinerea primit cadou la Cîrnic, am văzut doi turişti apărînd pe malul celălalt. Veneau încet pentru că se opreau mereu să facă poze, dar tot m-au prins în timpul mesei. Cum şi în seara următoare aveau să ajungă la lac tot pe cînd aveam cina, au ajuns să se refere la mine ca “domnul care mănîncă tot timpul”. A fost pur şi simplu ghinion, pentru că chiar nu am mîncat prea mult la munte. Pîinea pe care am avut-o în bagaj am dus-o înapoi neatinsă. Doar ceaiuri am băut în prostie ca să mă rehidratez și să nu mă prindă frigul.
Ziceau că sînt braşoveni, dar, deşi erau de generaţii diferite, nu păreau rude. Erau obişnuiţi cu muntele, dar cel mai tînăr nu părea familiar cu Retezatul. Pe cînd soarele cobora tot mai tare şi înroşea faţa vestică a Pelegii a mai apărut un grup de doi sau trei turişti (nu mai ţin bine minte). Ba mai mult, după ce s-a făcut întuneric de tot, au mai sosit, coborînd de pe Peleaga la lumina lanternelor, doi băieţi şi o fată.
*
* *
* *
Prima imagine cu care a început a doua zi nu a fost o surpriză; o știam de acum doi ani, cînd am răs-fotografiat-o: crestele Slăveiului şi Judelui luminîndu-se treptat de razele soarelui de dimineață. Mi-am pregătit bagajul cît am putut de repede. Învățînd din experiența anterioară, aveam cu mine un rucsac mic și foarte ușor, de fotograf. De mîncare nu mi-am luat decît o tablă de ciocolată, în schimb mi-am umplut sticlele de apă. Nici haine nu am luat altceva decît o pufoaică foarte ușoară și călduroasă și, din exces de prudență, fîșul de ploaie, deși vremea era excelentă.
Văzîndu-mă pregătit, brașovenii m-au întrebat ce intenții am și cînd au aflat că urc pe Peleaga, mi-au spus că și ei tot pe Peleaga vor să urce și că pleacă în 5 minute. “O să te ajungem pe drum sau pe vîrf” mi-au zis. “Ciuciu!” le-am răspuns în gînd și am pornit cu toată viteza. Aveam în minte un traseu lung și nu aveam timp de pierdut.
Pînă în vîrf erau două variante, cea lungă, pînă în Curmătura Bucurei și apoi pe creastă, traversînd Custura Bucurei și cea scurtă, dar mai abruptă, pe care n-am fost niciodată: urcuș direct pe fața Pelegii pînă în creastă, în apropierea vîrfului. Încă de la Vinerea am ales a doua variantă, mai mult din curiozitate.
De pe malul Bucurei cărarea urcă la început destul de tare urmînd firul izvorului care e singura sursă “oficială” de apă potabilă din zonă. Panta, ca un fel de bot de morenă, se potolește însă curînd, iar poteca intră printr-o mică vale, mărginită de movile stîncoase. Treci mereu de pe o parte pe cealaltă a pîrîului, acum leneș, ocolind meandrele late, ochiurile de apă și zonele mlăștinoase, cu iarbă grasă.
În ciuda umbrei și răcorii de dimineață, mi-a plăcut acest traseu. “Va să zică asta e Valea Berbecilor, de care citisem!”, mi-am zis. Nu mă așteptasem ca fața vestică a Pelegii să ascundă o asemenea varietate de relief.
Cărarea urca totuși, din ce în ce mai tare, iar panta începea iar să se încline. Traversînd pe partea dreaptă, i-am văzut și pe cei doi brașoveni sub mine. Înainte de plecare mi-au spus că ei se vor abate la un moment dat de pe poteca marcată pentru că există un fel de scurtătură care te scoate în stînga vîrfului, lîngă Colții Pelegii. M-am uitat peste tot, încercînd să ghicesc pe unde o fi scurtătura aceea, dar n-am descoperit-o.
De aici încolo terenul devenea abrupt cu adevărat, dar poteca urca în serpentine largi astfel că nu trebuia să faci efort mare. În schimb, trebuia să fii mereu atent pe unde calci pentru că erau porțiuni unde un pas greșit putea să provoace o alunecare foarte urîtă, de zeci de metri. La urcuș nu era chiar atît de periculos, dar mă gîndeam că la coborîre, unde îți lași toată greutatea corpului pe talpă, este suficient să nimerești pe niște pietricele instabile și să te duci pînă în vale. M-am gîndit la cei trei care în seara de dinainte coborîseră pe aici pe întuneric și mi-am mai adus aminte și că citisem despre un accident fatal care se întîmplase acum cîteva ierni. Într-adevăr, pe zăpadă și gheață, zona devine o ruletă rusească. M-am hotărît ca la întoarcere să evit traseul ăsta.
Cum nu aveam timp de pierdut și, în plus, ambiționat să ajung pe vîrf înaintea celor doi, am mers destul de repede. Eram aproape sus. Nu a trecut mult și am văzut de aproape stîncile de pe creastă cu conturul luminat de strălucirea razelor de soare din partea cealaltă. Mai aveam cîțiva pași și panta se îmblînzise de tot. Chiar acolo, erau cîteva lespezi acoperite cu o peliculă subțire de gheață. Am călcat pe una. Era atît de alunecoasă încît am ținut să repet mișcarea de vreo cinci-șase ori pentru că nu-mi venea să cred că bocancii mei de nădejde, cu care mersesem atîta timp pe munte, sînt complet nefolositori pe gheață. Chestia asta mi-a băgat o asemenea frică în oase încît în tot restul excursiei am evitat aproape patologic orice petic de zăpadă, iar anul acesta erau destule și peste tot.
Aici pe creastă, peisajul care se deschidea în fața ochilor era o minunăție. Înspre sud, totul era acoperit de o mare compactă de nori de un alb orbitor care începea de la orizont și venea pînă la limia Retezatului Mic. Chiar la întîlnirea cu muntele, pătura de nori se prăbușea ca o cascadă, ca și cum ar fi vrut să intre sub pămînt. Spre est, Parîngul răsărea ca o insulă, limpede și foarte aproape.
Deși de aici nu vedeam vîrful propriu-zis, am estimat că o să fiu pe Peleaga în cîteva minute și astfel, tot drumul, de la plecarea de la lac pînă pe vîrf urma să-mi ia mai puțin de o oră, deși pe indicatorul de jos durata traseului era dată ca 1½-2 ore. De aceea m-am grăbit mai departe și nu am făcut poze aici, deși știam că momentul magic nu va dura mult, iar căldura soarelui risca să ardă pătura de nori.
Drumul a fost însă mai lung decît am sperat. A fost un urcuș greu, pe stînci, și trebuia să am grijă pe unde calc, dar cînd am ajuns pe vîrf, eram singur.
Vf. Custura
Munții Parîng
Vf. Păpușa
Șaua Plaiul Mic cu Tăurile Păpușii
Căldarea Bucurei
Valea Rea și Țara Hațegului
După plecarea de pe vîrf, cîțiva pași mai jos, la întîlnirea cu traseul de creastă, m-am întîlnit cu brașovenii. Am mai povestit, am admirat împreună minunăția dinspre sud-est, pe direcția Parîngului, după care ne-am văzut fiecare de drum: ei să urce ultimii metri, eu să cobor în căldarea Văii Rele.
Creasta spre Păpușa. În dreapta, jos, Tăul Ghimpele. În stînga, în spate, Vf. Mare, iar în dreapta, la orizont, Munții Parîng.
Pînă în Șaua Pelegii am mers bine în ciuda pantei mari, dar după ce am părăsit creasta și, la umbra Păpușii, am început coborîrea în căldare, am intrat într-o porțiune cu bolovani mari, dintre care unii erau acoperiți cu o pojghiță de gheață. Aici am pierdut marcajul în mod constant și răutatea terenului m-a enervat foarte tare. Suduiam întruna în gînd (în românește) pentru că îmi dădeam seama că foloseam mai mult timp decît îmi planificasem. Am ieșit din grohotiș prea sus, la marginea superioară a căldării, într-o zonă mlăștinoasă. Făcusem aproape o oră din vîrf pînă aici!
Colții Pelegii din coborîrea spre Șaua Pelegii
În căldarea Văii Rele
Deși de sus căldarea părea un loc plat, plăcut și prietenos, nu prea era așa. M-am plimbat întruna printre lacuri, traversînd pîrîiașele și avînd grijă să nu-mi sucesc glezna în gropile mascate de smocurile mari de iarbă, căutînd îndelung un loc bun de popas. Am făcut poza pentru care am venit și apoi m-am întins într-o rînă, mîncînd ciocolată și bînd ultimele picături de apă.
Vf. Peleaga din căldarea Văii Rele
Dar nu spre însorita Peleagă mă uitam cu curiozitate, ci la impunătoarea față nordică a Păpușii, înnegrită de umbră și stînci abrupte, printre care coborau petece albe de zăpadă. Eclipsată, în atlase, în înălțime de Peleaga și aflată mai departe de centrul masivului, la periferia celor mai populare trasee turistice, mi se părea că Păpușa are o soartă nedreaptă. “Ce-ar fi dacă,” mă tot întrebam, “în urma unor măsurători precise de ultimă oră, s-ar corecta diferența de numai un metru dintre cele două vîrfuri, și s-ar descoperi că, de fapt, nu Peleaga, ci Păpușa e cel mai înalt vîrf din Retezat?!” De altfel, de aici, din locul în care ședeam, nu părea complet aiurea să-ți închipui că Păpușa poate fi considerat “Everestul” acestor munți. Dominant, abrupt și greu de urcat, și încă și mai greu de fotografiat, ce îți puteai dori mai mult?!
Vf. Păpușa
Nu aveam, totuși, chef să zăbovesc prea mult pe aici pentru că aveam în plan un drum pe care îl estimasem la 11-12 ore, ceea ce, în octombrie, era întreaga lungime a unei zile. În plus, nici nu aveam un ceas bun, pentru că ora mi-o luam de pe telefonul vinerenilor de pe a cărui ecran minuscul era aproape imposibil de citit fără ochelari. În plus, telefonul era setat pe ora Germaniei așa că de fiecare dată cînd mă uitam la ceas trebuia să adaug o oră, dar cînd, la sfîrșitul unei etape voiam să fac diferența, nu mai țineam minte dacă ora de start fusese cea pe care o văzusem pe ecran sau cea pe care o calculasem în minte. Așa că, adunînd toate aceste dificultăți, puteam considera că, practic, nu aveam ceas deloc.
Planul era ca de aici să trec la Galeșul, de acolo să urc pe Vîrful Mare, iar de acolo să mă întorc “acasă” prin Porțile Închise - Păpușa - Peleaga - Custura Bucurei. Am pornit la drum în urcuș spre “Șaua Andra”, care desparte căldarea Văii Rele de căldarea Galeșului. (I-am dat numele ăsta pentru că singura dată cînd am trecut pe aici a fost tare demult, cu Andra și bunicul - venind din sens invers - pe o vreme foarte frumoasă și caldă și șaua aceasta m-a mirat prin blîndețea reliefului ei. Mi-am zis atunci că acesta e singurul loc din Retezat care seamănă cu dealurile de la Vinerea. Dar nu blîndețea ei m-a făcut să o numesc așa, ci faptul că atunci, pe una din pantele de coborîre în Valea Rea, am mișcat un bolovan care a luat-o la vale direct spre Andra, care habar n-avea de ce se întîmplă în spate. Speriat, n-am mai putut scoate niciun sunet de avertizare și am rămas uitîndu-mă prostit cum bolovanul s-a izbit de o stîncă la numai o fracțiune de secundă după ce piciorul ei trecuse chiar prin fața acelei stînci.)
De fapt, oficial, se cheamă Șaua Valea Rea.
Căldarea Văii Rele și Vf. Peleaga. În dreapta, în spate, vf. Bucura
Pe la jumătatea urcușului i-am văzut jos în căldare pe cei doi brașoveni, care urmau același traseu ca și mine. Ei, însă, își făceau popasul pe malul lacului celui mai mare și aflat cel mai sus în căldare. Adică nici nu știu dacă era un popas propriu-zis pentru că din locul meu îi vedeam umblînd încoace și încolo de-a lungul malului lacului...
Cam pe aici mi-a venit un pic de minte la cap și m-a făcut să-mi dau seama de două lucruri. Primul era că nu aș fi putut realiza planul inițial. Era prea tîrziu și o coborîre la Galeșul și apoi o urcare pe Vîrful Mare m-ar fi epuizat. Și asta nu era decît începutul, pentru că de acolo urma să trec prin Porțile Închise și apoi mai aveam de urcat pe cele două cele mai înalte vîrfuri ale masivului. Imposibil! Al doilea lucru era legat de primul. Dacă renunțam la planul inițial, atunci trebuia să mă întorc numai pe creastă, ori eu îmi băusem toată apa în timpul popasului de la lac. Așa că primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă abat din cărare pînă la un pîrîu care cobora ascuns sub pietre de pe o pantă a Păpușii și să-mi umplu sticlele. Apoi mi-am continuat urcușul pînă în Șaua Andra ca să mă mai gîndesc. Odată ajuns aici, mi s-a deschis întreaga panoramă a crestelor care înconjurau căldarea Galeșului, iar Vîrful Mare era hăt departe! Era limpede că nu pot ajunge acolo azi.
Zănoagele Galeșului
Trebuia acum să inventez un traseu de întoarcere. Să cobor în imensa căldare a Galeșului și, renunțînd la Vf. Mare, să urc direct în Porțile Închise mi se părea, chiar și așa, prea lung. Să mă întorc pe unde venisem era o idee extrem de bleagă. N-am călătorit din Canada doar pentru Valea Rea! Așa că m-am uitat mai bine la coama pietroasă care pleca din șa spre dreapta și m-am hotărît să urc pe ea pînă în creastă, iar de acolo să urc pe Păpușa etc.
Urcușul n-a fost super greu. Mai rău era că locul îmi era necunoscut și nemarcat și nu știam dacă ideea mea era rezonabilă sau mă va duce într-un impas. Din loc în loc parcă vedeam, totuși, momîi, dar atît de mici încît nu eram sigur că fuseseră făcute de mînă omenească, iar nu de vreun accident al naturii. Uneori mă abăteam în stînga să mai arunc o privire în abruptul căldării Galeșului și imensitatea scobiturii mă încuraja că am făcut bine că am renunțat la drumul pe acolo. De partea cealaltă a căldării, Vîrful Mare își ridica impunător spinarea solzoasă de dinozaur de piatră.
Vîrful Mare
Ajungînd în creasta principală, culmea pe care urcam se termina cu un vîrf ascuțit, marcat de o piramidă uriașă clădită de oameni. Cine s-o fi ostenit să construiască așa ceva și încă pe un vîrf pe care majoritatea hărților nici nu-l pomenesc?!
Apropiindu-mă de vîrf, am văzut cu mirare că brașovenii veneau în urma mea. În loc să meargă mai departe spre Galeșul, în Șaua Andra o luaseră la dreapta și acum urcau și ei pe lespezi de pietre încoace.
Aici peisajul era deosebit. Mai întîi, superba mare de nori înspre sud, pe care o văzusem prima oară azi-dimineață de pe Peleaga. La picioare, căldarea Tăului Adînc și deasupra, culmea Custura-Gruniu-Văcarea. În stînga, creasta spre Vîrful Mare, iar în spate, Valea Rea cu priveliște pînă în Depresiunea Hațegului. În dreapta, creasta principală cu urcușul pe Păpușa.
Popas
Căldarea Văii Rele. De la stînga la dreapta: Vîrful Peleaga (cu Colții Pelegii), Vf. Bucura, Vf. Retezat
Tăurile Văii Rele
Lacul Galeșu și Vîrful Mare
Creasta principală spre Vf. Mare
Căldarea Tăului Adînc
Era atît de frumos încît am ținut să-i aștept pe brașoveni să admirăm împreună. Odată ajunși și ei aici, mi-au arătat niște creste care ieșeau dintre nori foarte departe, în stînga Parîngului și au spus că aceia sînt Munții Făgăraș. Iar și mai departe, cel mai tînăr dintre ei bănuia, în ciuda scepticismului celuilalt, că se văd Bucegii. Mai știi! Iar “insula” care se vedea în dreapta Parîngului, parțial acoperită, spuneau că e Buila-Vînturarița.
După o vreme, mi-au spus că ei au de gînd să meargă puțin în partea opusă, să vadă și Tăul Țapului. M-au chemat și pe mine, au insistat chiar, dar uitîndu-mă la cît aveam de mers pînă acolo m-a apucat lenea și am refuzat invitația. Faptul că nu m-am dus cu ei e marele regret din excursia asta. Vezi, de-aia e bine să mai mergi împreună cu cineva, ca să te ferească să faci asemenea prostii!
Spre Tăul Țapului
După ce ei au plecat, mi-am întors ochii spre Păpușa, uitîndu-mă lung la urcușul care mă aștepta.
Vf. Păpușa
Din locul în care mă aflam, nu vedeam urme de cărare pe creasta abruptă, deși știam că numai pe acolo poate fi drumul. A trebuit mai întîi să cobor pe bolovani pînă într-o șa ierboasă, unde am dat de marcaj. Apoi am început urcușul propriu-zis pe vîrf. Trebuia mers cu grijă pentru că poteca traversa buza abruptului căldării Tăului Adînc. Sub razele amiezii, apa lacului se făcuse transparentă pînă la fund și de aici, de sus, nu mi se părea defel adînc. Poate că numele îi fusese dat de vreun cioban ironic.
Dacă Păpușa ar fi să fie Everestul Retezatului, atunci ar trebui să existe și un Hillary step pe creasta finală. Și exista! O stîncă pe care era montat un cablu. Citisem de chestia asta, deci nu era o surpriză. La poalele stîncii creasta era atît de strîmtă încît o puteai încăleca, cu un picior într-un horn care cobora spre Tăul Adînc, cu altul în prăpastia dinspre Valea Rea. Aici mi-am băgat în rucsac tot ceea ce m-ar fi putut încurca la cățărat, chiar și ochelarii de soare și pălăria. Bețele de trekking le-am băgat în buzunarul din dreapta și le-am asigurat cu cureaua de prins trepiedul. Ce noroc că uitasem s-o las la Bucura! Apoi, ținîndu-mă cu disperare de cablu, mi-am ridicat cu mare efort fundul gras pînă deasupra stîncii. N-am vrut nici să mă uit în jos, nici să mă întreb ce s-ar întîmpla dacă ar ceda cablul.
În continuare, poteca rămînea foarte abruptă, ca o scară, așa că mi-am lăsat accesoriile mai departe în rucsac ca să mă pot ajuta de mîini. Cum panta era înclinată spre stînga, iar bețele erau în buzunarul din dreapta, atunci cînd, ajungînd la o treaptă mai înaltă, am făcut hopul în sus, bețele s-au lovit de un bolovan de deasupra și m-au împins cu putere în partea opusă. Mi-am refăcut echilibrul în ultima clipă, prinzîndu-mă de un smoc de iarbă. Și exact de așa ceva mă temusem atunci cînd fixasem bețele pe rucsac și-mi dădusem seama că ar fi trebuit să le pun în buzunarul dinspre vale, acolo unde nu exista riscul să se împiedice de ceva!
Din fericire peisajul era splendid și ca să scap de acrofobie era destul să-mi duc aparatul foto la ochi și să mă uit prin obiectiv.
De aici nu mai era mult pînă pe vîrf și am ajuns pe Păpușa sub un cer superb, cum numai pe munți găsești.
Vf. Păpușa
Spre nord: Valea Rea și Țara Hațegului
Vîrful Mare
Spre est: Căldarea Tăului Adînc, Valea Rîului Bărbat și culmea Vf. Mării - Gruniu - Văcarea. La orizont Munții Parîng
Munții Șureanu. Departe la orizont, Munții Făgăraș?
Spre sud: Retezatul mic (cu Piule și Piatra Iorgovanului) și Muntele Oslea
Muntele Oslea
Piatra Iorgovanului
Șaua Plaiul Mic cu Tăurile Păpușii
Tăul Peleguța
Spre vest: Peleaga și Retezatul
După ce am făcut poze în toate direcțiile, am început coborîrea în Șaua Pelegii. Acum nu mă mai grăbeam. Mă uitam întruna la Peleaga, care de aici părea înaltă ca un turn. În timp ce coboram pe lespezile de piatră am căutat mereu un unghi potrivit din care să fac a doua poză pentru care venisem, dar nu știu dacă l-am găsit. La un moment dat am văzut urcînd tacticoasă dinspre Tăul Ghimpele o capră neagră. Era foarte departe, iar eu coboram încet, așa că a ajuns cu mult înaintea mea în șa și apoi a dispărut înspre Valea Rea.
Vf. Peleaga
Tăul Ghimpele (Peleaga)
Șaua Pelegii
Odată ajuns în șa, am început, fără să mă opresc, urcușul de care mă temeam că o să mi se pară obositor. Dar am redus viteza și am urcat în stilul în care urca bunicul, cu pași mici și răbdători, evitînd mișcările abrupte în sus. Mi-am impus să merg mărunt și să evit să cîștig mai mult de 10 cm altitudine per pas. E un stil încet, dar foarte odihnitor, care te scutește de nevoia de a face pauze. Așa am ajuns fără probleme pe vîrf.
Colții Pelegii
Custura Păpușii, între vîrfurile Păpușa și Custura
Tăul Ghimpele
De aici am urmat planul pe care mi-l stabilisem de dimineață, acela de a mă întoarce la Bucura nu pe Valea Berbecilor, ci pe drumul de creastă, peste Custura Bucurei pînă în Curmătură. Ajungînd la ruptura din dreptul Colților Pelegii, am văzut ca poteca era acoperită de un petec de zăpadă înghețată. Aducîndu-mi aminte că am pomenit acest loc în parodia pe care am scris-o acum doi ani, m-a prins o frică superstițioasă că muntele de-abia așteaptă să se răzbune pentru acea blasfemie, așa că n-am riscat să calc pe porțiunea alunecoasă, ci m-am întors și am coborît stînca prin partea cealaltă.
După aceea, drumul nu mai punea probleme. Lumina soarelui care se apropia de apus se reflecta în toate pîraiele care coborau de pe Peleaga în Bucura, transformînd acea vale într-o rețea de sclipiri. Odată ajuns în șaua dintre Peleaga și Custura Bucurei, am făcut o pauză nu atît pentru că eram obosit, ci pentru că peisajul era prea frumos. Curiozitatea m-a făcut să-mi arunc ochii și în partea cealaltă, în căldarea Pietrele, sperînd să văd vreo capră. Așa am descoperit Tăurile Pietricelele, de care tot auzisem și citisem, dar fără să pricep unde ar fi putut să se afle!
Tăurile Pietricelele
M-am cam chinuit la traversarea Custurii Bucurei, mai ales la coborîre. Știam că drumul e greu, deci nu era o surpriză, dar acum, la sfîrșit de drum, parcă începea să mă supere greutatea rucsacului. Cum n-aveam aproape nimic altceva drept bagaj, am început să-mi îndrept toate gîndurile negre înspre aparatul de fotografiat, să-l compar cu mult mai ușoarele aparate cu film și să mă întreb de ce sînt atît de prost încît să accept să car în spate acest mic computer. Pe de altă parte îmi dădeam seama că, în sinea mea, toate aceste acrobații care îmi cereau să-mi folosesc mîinile și să mă întind la extrem îmi provocau plăcerea de a regăsi gesturi din vremea jocurilor copilăriei. Creierul îmi spunea să fiu serios și nervos, dar inima îmi șoptea că ceea ce trăiesc e foarte mișto!
La “cabina telefonică” am ajuns cam la aceeași oră ca ieri și am profitat să sun acasă că totul e OK. După care am coborît la Bucura și am început programul de seară.
Veneau și mai mulți turiști ca ieri, iar unul dintre ei era foarte sociabil. Umbla și el singur pe munți și în ziua aceea urcase de la Rîușor, pe la Ștevia peste vîrful Retezat, iar în căldarea Șteviei... văzuse un urs! Am povestit multe, printre altele, mi-a explicat motivul pentru care caprele negre s-au împuținat (Fără a intra în detalii, acest motiv e omul, firește) și mi-a spus că are pagină de Facebook. Am făcut schimb de nume și m-a întrebat din ce oraș sînt, ca să știe să mă deosebească pe Facebook. I-am spus că acolo mi-am dat o adresă falsă, din Groenlanda. Atunci și el mi-a spus că nici numele lui de pe Facebook nu e cel adevărat, lucru care m-a liniștit, pentru că fusesem gata-gata să-l anunț că are același nume cu cățelul nostru de la Vinerea. (De atunci m-am mai uitat din cînd în cînd pe contul lui - între altele, are și poze cu ursul acela - și tipul e cu adevărat admirabil. Merge aproape în fiecare lună, indiferent de anotimp. Un adevărat om de munte!)
*
* *
* *
În dimineața următoare am deschis ochii, m-am uitat la ceas și nu mi-a luat decît zece secunde ca să mă decid ca, înainte să pornesc spre casă, să dau o fugă pînă pe Judele. Vezi, de-aia e bine să mergi singur, ca să poți lua astfel de hotărîri rapide!
M-am echipat în viteză, mi-am pregătit rucsacul cel mic și am pornit imediat, aproape fugind, înainte ca soarele să lumineze creasta Slăveiului. Am trecut pe lîngă Bucurelul fără să respir și am luat-o cît am putut de repede în sus, spre Tăul Porții. După ce am urcat o morenă, am dat de o baltă lungă de vreo douăzeci de metri și lată cam de zece. Eu cred că aceasta este Tăul Pușa de care scrie Nae Popescu în ghidul său. Nici aici nu am stat, dar după ce am trecut de tău, m-am întors să-l mai văd o dată și frumusețea priveliștii m-a oprit în loc. În umbra adîncă a dimineții, oglinda apei reflecta aurora care se ivea peste Piciorul Pelegii într-un minunat joc de contraste.
Tăul Pușa (?)
După încă o pantă scurtă, am ajuns pe malul Tăului Porții. Aici, o liniște și o puritate ireale. Turnul Judelui luminat de razele dimineții se reflecta în oglinda lacului. Aducîndu-mi aminte de o teorie pe care o am, și anume că nu te poți lăuda că ai ajuns la un lac dacă nu-ți bagi degetele în apa lui, și cum eram înfierbîntat de drum, m-am aplecat să-mi răcoresc obrajii. Cînd colo, în apă, drept în fața mea, o șosetă groasă, înnegrită de vreme!
Am pescuit șoseta cu un băț și tot cu bățul i-am dat drumul într-o crăpătură adîncă sub un bolovan, împingînd-o cît mai departe, ca și cum mi-ar fi fost frică să nu iasă cumva la suprafață prin mijloace proprii.
Tot timpul pe care îl cîștigasem pînă aici l-am pierdut făcînd poze. Nu mă puteam desprinde de acest loc.
Pînă la urmă a trebuit să plec, dar, ca și acum doi ani, m-am canonit tare mult pe scurta porțiune plină de bolovani dintre Tăul Porții și Tăul Agățat. Cine, doamne, poate face drumul ăsta în numai 5 minute, așa cum scrie în ghiduri?!
După Tăul Agățat cărarea urcă pe o pantă abruptă și îți trebuie multă atenție. O singură dată mai fusesem pe aici, cu mai bine de un sfert de secol înainte (!!!) și amintirile acestui urcuș greu îmi reveneau treptat în minte. Am ajuns în Șaua Judelui gîfîind și cu rotițele curajului zdruncinate serios.
Vîrful Judele. În spate, vîrful Retezat
Tăurile Iezilor
Am găsit căzută în iarbă săgeata stîlpului de marcaj pe care scria că mai sînt 30 de minute pînă în vîrf. Citind asta, aproape că mi s-a făcut rău. Cum poate să dureze atîta, cînd vîrful se vede la o aruncătură de băț?! M-am uitat la traseul aproape orizontal către vîrf, care de aici părea destul de periculos. Ca și pe ultima porțiune a urcușului pe Păpușa, mi-am pus în rucsac toate accesoriile care mă puteau încurca (că am renunțat la bețe a fost o greșeală, dar acum nu mai contează) și am pornit. Dar nu fac decît cîțiva pași și un gînd păcătos îmi răsare în minte: “Dacă cad și mă duc la vale și-mi rup piciorul, cine știe că mă aflu aici?...” Așa cum corpul meu ar fi rămas prins în fund de prăpastie, tot așa gîndul ăsta s-a înțepenit în crevasele minții și nu a mai plecat de acolo. Vezi, de-aia e bine să nu mergi singur, ca să fii ferit de asemenea idei!
M-am întors din drum.
Revenit în Șaua Judele, m-am mulțumit să mai încerc cîteva poze (proaste) în jur, după care am pornit înapoi. Soarele era tot mai sus și magia de azi dimineață de la Tăurile Porții și al Pușei dispăruse. Abia cînd am ajuns pe ultima pantă deasupra Bucurei m-am oprit și numai pentru a-mi scurta pantalonii. Ajuns la refugiu, am descoperit că toți turiștii plecaseră deja pe traseele lor, în afară de domnul cel simpatic și meseriaș, care era atît de bun încît nu avea nevoie să pornească devreme, ca muritorii de rînd. Chiar și după ce a plecat, l-am văzut pe malul celălalt al Bucurei mergînd tacticos ca pe bulevard, de parcă avea tot timpul din lume.
Rămas singur, am avut un mic dejun scurt și apoi mi-am făcut bagajul cel mare. Era soare și cald și m-am uitat lung la singura problemă pe care o aveam de rezolvat în acea zi: urcușul în Curmătura Bucurei. Mi-am umplut sticlele cu apă, mi-am plănuit punctele de popas după care, greoi ca un bou, răbdător ca un măgar și bătut de soare ca un dromader am pornit la drum.
La apropierea de curmătură am avut surpriza plăcută să-i văd, coborînd din stînga, de pe Bucura, pe brașoveni. I-am așteptat și am mai schimbat cîteva vorbe. Am discutat mai mult despre aparatele de fotografiat și am profitat de ocazie ca să-mi vărs cu voce tare năduful care mă cuprinsese în după-amiaza de ieri. Ei aveau de gînd să treacă la Tăurile Pietricelele, așa că mare parte din coborîrea în Căldarea Pietrele am făcut-o împreună.
Vîrful Bucura
Valea Pietrele
Pe la jumătatea coborîrii, brașovenii, care o luaseră un pic înainte, s-au întîlnit cu doi-trei inși care urcau de jos. Cum încă nu-mi pierdusem speranța să mai văd o capră neagră pe aici, mi-a fost tare ciudă pe conversația lor foarte zgomotoasă. Cei care urcau le arătau brașovenilor niște aparate cu care pot ține legătura pe munte și se lăudau că au recepție pînă la Budapesta. Dar după cît de tare vorbea respectivul nu cred că avea, de fapt, nevoie de acele aparate pentru a-și face vocea auzită pînă la Budapesta.
De aici încolo am continuat singur. Doream să ajung cît mai repede pentru ca întîlnirea cu vinerenii să fie cît mai jos, să nu fie nevoiți să treacă cu mașina prin porțiunea foarte rea a drumului forestier chiar de dinainte de apropierea de pădurea de la Cîrnic. Eu speram chiar să trec de viaduct și să ne întîlnim în Nucșoara...
Lacul Pietrele
Pîrîul Pietrele născîndu-se din Lacul Pietrele
După ce am trecut de Lacul Pietrele am început să merg foarte repede și chiar la prima morenă de sub lac am întîlnit doi tipi uriași, mai întîi pe unul, apoi, la ceva distanță, și pe celălalt, cu niște rucsaci imenși urcînd încet. Abia după o lungă vreme după ce ne-am salutat mi-a picat fisa că cei doi nu erau români.
Mai jos, după Bordul Tomii, printre jnepeni și bolovani, am întîlnit un alt grup, niște elevi pieptănați foarte îngrijit și mirosind a deodorant. În spate veneau profesorul și soția lui, oameni demni de toată lauda pentru ideea și curajul de a-i aduce pe copii aici. Aveau cu ei și un cățel minuscul și i-am întrebat cum se descurcă pe pietroaiele acelea bietul animal cu piciorușele lui scurte și atunci, punînd întrebarea asta, am avut o senzație de déjà vu.
Apropiindu-mă de primii brazi, m-am întors să arunc o ultimă privire înălțimilor și, de aici, deși mă despărțisem de locurile acelea de mai puțin de o oră, creasta Bucurei părea a fi de pe altă lume. Nu-mi venea să cred că numai adineaori fusesem acolo!
Valea Pietrele și vîrful Bucura II
Ajungînd în poienile din apropierea Gențianei, am dat de un fluture care zbura foarte jos, drept în față, ca și cum voia să-mi arate drumul. Se oprea pe potecă și, cînd mă apropiam, o lua iarăși înainte, într-un zbor scurt, așteptîndu-mă să-l ajung. Și tot așa. La un moment dat, făcînd o oprire mai lungă m-am trezit într-un univers plin de toate culorile posibile. Iarba galbenă, brazii verzi, cerul albastru, florile albastre și roșii, păsărelele și insectele, pietrele de pe fundul pîraielor, colorate în toate nuanțele de maro, totul era ca într-un caleidoscop. Mi-am pus în minte ca data viitoare cînd mai vin pe aici să-mi aduc un aparat foarte bun și să-mi rezerv o zi numai pentru poze prin aceste locuri feerice.
La Gențiana m-au întîmpinat lătrăturile sălbatice ale dulăului de alaltăieri. Întinse pe o bancă, dormitînd la soare lîngă resturile unui mic dejun, două fete din grupul copiilor cu care mă întîlnisem mai devreme. Mi-am dat jos rucsacul și m-am dus pînă la pîrîu să mă primenesc. Intram în civilizație.
După ce m-am spălat și mi-am schimbat hainele, a apărut și cabanierul. La coborîre aveam de gînd s-o iau direct spre drumul forestier, fără să mai ocolesc pe la Cabana Pietrele, și nu știam unde este bifurcația, iar din ce am discutat cu fetele acelea nu am priceput mare lucru. I-am povestit pe unde am umblat și mi-a lămurit ce văzusem de parcă fusese cu mine ieri pe Păpușa. Printre altele, de la el am aflat că acea creastă care ieșea dintre nori în spatele Retezatului Mic era Muntele Oslea.
Am mai lăudat împreună timpul frumos, mi-a descris toate grupurile de turiști care se găseau în acel moment pe munte, care pe ce văi se află, mi-a spus că elevii sînt din Timișoara, iar străinii întîlniți sub Lacul Pietrele erau sirieni. Ei, asta din urmă mi se pare mai greu de crezut. Pe arăbeți îi știu mai pirpirii, ori ăia erau înalți și foarte bine făcuți.
De aici am continuat prin pădure, pe scurtătura care duce direct în drumul forestier spre Cîrnic. În afară de multele pauze pentru poze, nu m-am mai oprit decît după ce am ajuns în drum, pentru a-mi goli bocancii de acele de brad care se adunaseră din pădure.
Aproape de Cîrnic
La Cîrnic am descoperit cu bucurie că vinerenii încă nu ajunseseră, dar înainte să plec mai departe, am vrut să-mi cumpăr ceva de băut.
- Ce vreți, Cola sau Pepsi?
- Pepsi, ca în vremurile de demult.
- A, da!... :)
În timp ce-mi beam Pepsiul, am discutat un pic cu doamnele ce țineau bufetul și care curățau niște ciuperci, despre alegerile prezidențiale care se apropiau. Le-am spus să-și ia gîndul pentru că în finală vor ajunge (cei care au și ajuns). “Atunci măcar...” “Bine ar fi, da' nu cred...”
Lîngă noi stătea tolănit pe iarbă un dulău enorm și atunci le-am întrebat pe acele femei dacă pe drum nu voi avea probleme cu cîinii. Mi-au spus că mai jos au niște tăietori de lemne cîțiva cîini, dar că ele cred că dacă îmi văd de treabă n-o să-mi facă nimic.
Astfel am pornit mai departe, îngrozit de cîini aproape la fel de tare ca de rezultatul alegerilor. Am trecut cu succes de muncitorii forestieri, iar chiar cînd la o curbă de mai jos am văzut încă un cîine, singuratic, din față a apărut micuța mașină cu echipajul salvator.
În timp ce coboram cu mașina spre Nucșoara, chiar înainte de viaduct, m-am mai întors o dată spre munți și am avut plăcuta surpriză să văd, deasupra culmilor, jumătatea de sus a feței nordice a Păpușii, ca ieri, neagră în umbră și pătată de albul peticelor de zăpadă, o ultimă imagine asupra universului miraculos al munților, atît de departe de lumea noastră cea searbădă încît e mai mare diferența dintre Căldarea Bucurei și Nucșoara decît cea dintre Nucșoara și Toronto.
Continuare: Partea a cincea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu