Partea a doua: Trascău
Partea a treia: Vinerea
Partea a patra: Retezat
Partea a cincea: Timișoara și plecarea
Aici nu prea am ce povesti. Într-una din zile am fost la pădure, unde am trecut alternativ de la încîntarea pe care mi-o provoca minunăția copacilor și a luminii la enervarea cauzată de gunoaiele aruncate pretutindeni, cu o sîrguință demnă de invidiat. Cred că oriunde te-ai fi aflat în pădure, nu ai fi putut desena pe pămînt un cerc cu diametrul mai mare de zece metri care să nu aibă în interiorul lui o asemenea mostră a smintirii omenești.
În altă zi am fost la Cugir cu O. și ne-am întîlnit cu C.C. (intrînd pentru prima oară pe poarta fabricii pe care intra Ceaușescu!). Apropo, întîlnirile acestea cu foști colegi și cunoscuți sînt destul de traumatizante pentru că la despărțire îți vine să-ți spui - cu mult temei, de altfel - că niciodată n-o să mai revezi persoana respectivă. (De la o vreme, "niciodată" e cuvîntul care îmi vine cel mai des în minte cînd merg în concediu.) Apoi, la următorul concediu se nimerește să-ți găsești colegul aproape neschimbat și atunci ți se pare ca și cum a înviat din morți. Astfel că vacanțele în România sînt o serie de astfel de despărțiri definitive, dintre care unele sînt apoi, în mod aleatoriu, dezmințite. Cei care trăiesc în România nu-și dau seama atît de bine de trecerea timpului pentru că pentru ei timpul curge continuu, pe nesimțite, dar pentru mine curge cu sincope (și chiar cu reveniri, în cazul întîlnirilor neprevăzute), în pași de cîte doi-trei ani.
În altă zi m-am plimbat pe la rîu. Data trecută băgasem de seamă că malurile, pe acolo pe unde ne jucam cînd eram mici, fuseseră îndiguite și, după cum zicea o tăblie pusă pe pod, acea îmbunătățire se făcuse cu “bani europeni”. O fi bine, nu știu, dar știu că acum am simțit satisfacția unei mici răzbunări văzînd că natura nu s-a dat bătută, iar digurile au fost invadate de buruieni.
Am și avut de lucru: să împachetez cărțile pe care urma să le trimit prin poștă, și astfel am ajuns în două zile consecutive în Alba Iulia. În prima am făcut o vizită în Cetatea restaurată, care poate că o fi arătînd bine, dar mie mi se pare prea "turistic". Istoria transformată în afacere! (În plus, citisem mai demult un articol al unui istoric care spunea că restaurarea asta ar fi distrus urmele castrului legiunii a XIII-a...) Mi-a părut rău, totuși, că n-am apucat să ne plimbăm mai în tihnă pe acolo.
La Alba Iulia. “Trei urechi la trei măgari”
Continuare: Partea a patra
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu