Partea a doua: Trascău
Partea a treia: Vinerea
Partea a patra: Retezat
Partea a cincea: Timișoara și plecarea
Descoperisem mai demult un blog al unui polonez care a făcut o excursie în România și acolo avea o poză care mi-a plăcut tare mult, de la cetatea din Colțești înspre Piatra Secuiului și poza aceea m-a convins că peisajul e deosebit.
Din Aiud, pe șoseaua 107M, cu cît mergeam mai mult, cu atît locurile se făceau mai frumoase. Am trecut prin Cheile Vălișoarei și nu după mult timp Piatra Secuiului a apărut departe în față, în dreapta.
Cheile Vălișoarei
Piatra Secuiului
Ajunși în Colțești, am văzut marcajul pornind de lîngă Conacul Secuiesc. Cum știam că crucea albastră este cea care duce pe creastă am socotit că de aici trebuie să plec. Spre norocul meu, nu am știut că traseul marcat are două capete, unul aici, celălalt în Rimetea și astfel șansa a făcut să aleg varianta cea mai faină. Mi-am luat rucsacul și am pornit.
Pe măsură ce urcam, panorama se făcea tot mai frumoasă. În spate, satul cu ogoarele bine delimitate, iar dincolo de el, pe un deal, Cetatea Trascăului. Speram să am timp să ajung și acolo.
Colțești
Cetatea Trascăului
Fiindcă plouase în zilele de dinainte, pe ultima poțiune a urcușului, cea mai înclinată, poteca a devenit alunecoasă și grea. Ajungînd în creastă am descoperit că în partea cealaltă, a județului Cluj, în locul pantei line pe care o așteptam, era o rîpă aproape verticală și destul de adîncă. Aici, printre colți de stîncă am făcut primul popas și am dat primele telefoane.
De aici am luat-o spre stînga, de-a lungul crestei, spre punctul cel mai înalt. La început traseul era pietros și abrupt, dar foarte curînd panta s-a calmat, iar bolovanii deveneau din ce în ce mai rari. Acum poteca îngustă mergea aproape orizontal printr-o pajiște cu iarba înaltă pînă la brîu.
Cam pe aici m-am întîlnit cu un grup de turiști care veneau dinspre vîrf, iar din urma mea, dar departe, venea o pereche. Între timp, m și N se plictisiseră în Colțești și se mutaseră în Rimetea de unde cereau informații despre traseu. Nu știu cu cine vorbeau acolo, dar au început să-mi dea telefoane alarmate că poteca spre Rimetea e foarte abruptă și că-mi va distruge genunchii și că cel mai cuminte ar fi să mă întorc pe unde urcasem. La drept vorbind, nu eram total împotriva ideii de a coborî tot pe acolo pentru că mă cam lămurisem cum e peisajul și nu mă așteptam la mult mai mult. Voiam, totuși, să ajung mai întîi în vîrful crestei, să văd ce e și în partea cealaltă.
Pînă la urmă, am ajuns. Pe versanții care coborau spre depresiunea Trascăului, stînci spectaculoase, ca în filmele western. În fundul depresiunii, Rimetea cea albă. În partea cealaltă, în dreapta, neclare în aerul dimineții, dealurile care coborau leneș spre Turda.
De aici, din “vîrf”, se ghicea valea care cobora spre Rimetea și tare mă atrăgea. În timp ce făceam poze, primeam întruna telefoane să nu cobor pe acolo că îmi voi distruge genunchii. Dar cum să fac înapoi lungul și plictisitorul traseu pînă în Colțești acum, cînd lenea mă prinsese de tot și vedeam că de Rimetea mă desparte doar o scurtă coborîre?!
Începînd coborîrea am dat de un grup de turiști care urcau așa că am mai cerut lămuriri, dar oricum, poteca era marcată cu aceeași cruce albastră. Panta era înclinată, e adevărat, și, cum era și ud, alunecările în fund începeau să facă parte din modul de viață. Din fericire, mă aflam încă pe porțiunea ierboasă, așa că nu pățeam nimic. Cum nu-mi luasem bețele de trekking, m-am gîndit la un moment dat să folosesc trepiedul, dar mi-a fost milă de el și, în plus, mi-era că mă vede cineva. Turiștii care urcau deveneau din ce în ce mai numeroși și, înainte să ajung la zona pietroasă mă întîlnesc cu o pereche. Plin de intenții bune, băiatul îmi spune să mă întorc în șa și să cobor pe un alt traseu, peste un vîrf care se vedea spre vest, pentru că dacă cobor pe aici îmi voi distruge genunchii. Iar?! Ajungeam să cred că “distrugerea genunchilor” era expresia favorită a rimetenilor, pe care o foloseau cu o voluptate sadică. Îmi era prea lene să încerc traseul recomandat așa că îi mulțumesc și îi spun că data viitoare pe acolo o să mă duc, dar că acum cobor direct, fie ce-o fi.
Pînă la urmă n-a fost chiar așa de fioros. Altfel n-aș fi apucat să povestesc aceste lucruri. E drept că acolo mi-am făcut toată porția anuală de căzături în fund, dar majoritatea timpului l-am petrecut făcînd poze prin superba vale-canion care cobora direct în sat și răspunzînd la telefon că acușica ajung.
Era soare, era cald, iar stîncile albe ce rămîneau în spate păreau un amfiteatru imens. Întîlneam multe grupuri care veneau din sens invers și mi se făcea milă de ei din cauza urcușului abrupt care îi aștepta. De aceea, cred că traseul pe care, din neștiință, îl alesesem eu era cel mai bun pentru că admirarea peisajului nu era stricată de efortul urcuşului. Unul dintre grupuri aveau cu ei și un cățel și i-am întrebat cum se descurcă prin locurile acestea bietul animal cu piciorușele lui scurte. Mi-au răspuns că “se descurcă, se descurcă”.
Ultimele pante, după ce grohotișul canionului s-a transformat într-o pășune din ce în ce mai blîndă, le-am trecut în fugă, pentru a recupera timpul pierdut. Aici, la marginea satului, pe iarbă, erau parcate mașinile pantofarilor, iar printre ele, cucoane grase făceau plajă.
După ce ne-am reîntîlnit în centrul Rimetei, n-am stat la odihnă decît pînă am băut toată apa minerală și berea pe care o aveam cu noi. Pe traseu mă chinuise o sete atît de mare încît la un moment dat mă gîndisem serios să-mi moi buzele într-un firișor de apă tulbure care curgea pe lîngă potecă.
Ne-am întors în grabă în Colțești pentru că aveam de gînd să merg și la cetate. Era după-amiază deja și nu știam cît timp o să pierdem pe acolo.
Chiar pe drumul spre cetate, niște nesimțiți făceau motocross obligînd turiștii să se dea de-o parte de pe cărare și spărgînd liniștea după-amiezii cu pîrîiturile motoarelor. Au urcat pînă sub ruine și acolo făceau acrobații pe stînci! Mitică pe Suzuki!
Ajuns în vîrful dealului, la cetate, am alergat de colo-colo, printre ceilalți turiști, am făcut poza de pe blogul polonezului, după care am luat-o repede spre casă.
Continuare: Partea a treia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu