Chicago 2015

Cîteva poze dintr-o scurtă ieșire de patru zile la începutul lui august. Dar mai întîi, să povestesc o chestie care i s-a întîmplat unui coleg de serviciu, și el, cu copil la facultate. Deci ăsta trebuia să meargă în vizită într-o sîmbătă. Își cumpărase biletele de avion, închiriase apartamentul, făcuse chiar rezervări la restaurant etc. Vineri pe la prînz îl sună nevastă-sa de la serviciu și-i amintește să facă check-in la avion on-line. Asta era pe la 12:30. Găsește tipul pagina de Internet pentru check-in și începe să completeze formularul. Numele călătorilor, numărul pașaportului, data expirării... Data expirării?! Se uită la pașapoarte și nu-i vine să creadă! Îi spune neveste-sii, care mai era la telefon: “ASTEA SÎNT EXPIRATE!!!” Cîteva clipe de tăcere stupefiată... După care nevastă-sa îi spune că trebuie să meargă brusc la toaletă!... (Asta deși — și o știam și eu — tipa își pierdea cumpătul mult mai greu decît el.) Între timp, tipul începe să caute pe Google dacă este posibil să călătorești în SUA cu pașaport expirat. Răspunsurile sînt unanime: un pașaport expirat nu e pașaport deloc. Nevasta vine de la WC și, în ciuda faptului că e deja vineri la prînz, iar funcționarii guvernamentali poate își iau vinere scurtă, se decid să încerce să-și facă pașapoarte. Găsesc pe Internet formularele de cerere și se apucă să le completeze. Durează destul de repede, dar cînd le tipărește, foaia este aproape albă. Imprimanta nu mai avea cerneală! Cu eforturi uriașe, caută să-și păstreze calmul. “Bine, lasă că le completăm acolo!” Își dau întîlnire la un atelier foto de lîngă casa lor. Tipul ajunge acolo devreme, dar își închipuie că ea i-a propus acel loc doar pentru că era ușor de găsit, așa că, în așteptare, își pierde vremea zgîindu-se la aparatele cele scumpe visînd la ziua cînd va avea și el. Într-un tîrziu sosește și nevasta și vorbește cu fotograful să-i facă poză de pașaport. A, deci de-aia trebuiau să se întîlnească aici?! “Păi și eu trebuie să-mi fac poză, că nu mi-am făcut.” Din fericire, fotograful se mișcă repede și le face pozele în cîteva minute, dar e deja spre 2 după amiază. Pornesc apoi spre adresa unde se fac pașapoartele, rugîndu-se ca traficul să nu fie prea aglomerat. Ajung acolo și se așează la coadă. La coadă se apucă să-și completeze formularele. Pe fiecare cerere trebuie menționate două persoane care îl cunosc pe cel care face cererea și care să joace rolul de garantori. Cu prima persoană e simplu: un prieten de familie. Pentru a doua persoană își alege fiecare un coleg de serviciu. El îl alege pe un coleg programator care lucra la același proiect și cu care tocmai schimbase niște mesaje pe Skype în dimineața respectivă. Un programator bun, poate singurul din echipă în care avea încredere și cu care putea comunica normal. Pe formular trebuie să scrie și data călătoriei. Cînd le vine rîndul și funcționara vede că data e pentru a doua zi, ridică sprîncenele și marchează cu o carioca specială, după care îi anunță că ei pot să încerce, dar e cam improbabil. E deja trecut de 3. Le vine rîndul la ghișeu. Se duc amîndoi. Cel de la ghișeu le spune același lucru, și anume că ei o să încerce să le facă pașapoartele în regim de urgență, dar nu e nicio garanție că vor fi gata pînă la 4:30, cînd se termină lucrul cu publicul. Între timp, ei se apucă să-și sune garantorii, să-i prevină că vor primi telefoane care să le ceară informații. Garantorii îi liniștesc, spunîndu-le să nu-și facă griji și că le vor da celor de la pașapoarte toate informațiile, ca, de exemplu, de cît timp se cunosc și așa mai departe. O licărire de speranță se aprinde în sufletele lor. Se plimbă pe culoare, încercînd să-și potolească respirația. Apropiindu-se ora 4, se duc în camera unde se eliberează pașapoartele. Așteaptă pieriți pe scaune. Iarăși apare îndoiala. Se întreabă dacă chiar se pot manufactura acele pașapoarte atît de rapid?! La un moment dat apare un funcționar care îi spune tipului că primul dintre garantori, prietenul de familie, a fost în regulă și a oferit toate informațiile cerute, dar că celălalt, colegul de serviciu, nu i-a știut numele de familie! “Cum nu-mi știe numele de familie cînd ne schimbăm e-mailuri în fiecare zi, iar azi dimineață ne-am scris pe Skype, unde îmi apare numele complet?! E tîmpit?!...” Funcționarul încearcă să-l liniștească spunîndu-i că se mai întîmplă, dar nu uită să-i spună că oricum nu ar fi putut fi folosit drept garantor pentru că nu avea cetățenia canadiană. “Cum naiba nu are cetățenie cînd îl știu lucrînd la firma noastră cam de cînd am început și eu, adică de vreo 10 ani?!...” Funcționarul întreabă dacă nu o poate folosi ca garantor pe colega de serviciu a nevestei. “Ba da, doar a fost la noi astă vară la o petrecere. Mă cunoaște, sigur.” Funcționarul dispare să dea telefonul. Între timp, nevasta îi trimite un mesaj fulger colegei să o prevină să declare că îl cunoaște și pe soț, iar soțul se chinuie să priceapă cum acel coleg nu-i știe numele de familie. “Poate așa-s chinezii, numele noastre li se par prea lungi”, încearcă el o explicație. După care, de probă, încearcă să vadă dacă el știe numele de familie al șefului lui, cu care comunică permanent. Un lapsus groaznic! Nu și-l amintește absolut deloc! “Ce chestie! Da, domnule, se poate întîmpla!...” Peste cîteva minute, funcționarul trece pe culoar și le face un semn din cap că totul e OK de data asta. Nu mai e nicio piedică, dar e deja trecut de 4:20. Din cînd în cînd, la ghișeu se strigă numele celor care își pot culege pașapoartele, dar nu e numele lor. Se uită cum trec minutele... Cu lucrătorii la guvern nu te joci, ăștia nu sînt programatori, să facă ore suplimentare. Ăștia nu lucreaza niciun minut peste programul pentru care sînt plătiți! Funcționara de la ghișeu se duce la cuier și își ia jacheta, pregătindu-se de plecare. Apoi o vede cum își schimbă pantofii. E trecut de 4:25... Li se strigă numele! Sar imediat de pe scaune. Pașapoartele cele noi îi așteaptă pe tăblia ghișeului!

*
*      *

Am stat într-un apartament artsy dintr-o casă de la intersecția lui 53 cu Kenwood în Hyde Park și vacanța a stat sub semnul caniculei, libelulelor și licuricilor. În prima seară am invitat la restaurant cîțiva colegi de-ai lui F, care au mîncat ca niște lupi. A doua zi de dimineață am fost la The Oriental Institute (unde după ce am văzut lamassu-ul nimic nu ni s-a mai părut interesant), iar după amiază, în downtown, la The Art Institute. În următoarea zi am vizitat Robie House și cam astea au fost activitățile culturale. În rest ne-am petrecut vremea plimbîndu-ne prin campus. Cel mai mult mi-a plăcut la patiseria care ține de Medici (care avea o plăcintă de prune grozavă), dar mai ales la Plein Air Café, vecină cu Robie House și de unde ai priveliște directă spre Institutul Oriental și Rockefeller Chapel și unde poți petrece în tihnă ceasuri întregi fără să te plictisești.