A treia zi
Prima zi în întregime pe insulă am început-o, ca și pe precedenta, foarte devreme. N-am avut somn și m-am întins pe patul de pe terasă uitîndu-mă la constelații cum se roteau încet pe cer. Orion pe vreme de vară! Iar cînd plictiseala m-a ajuns și am dat să intru înapoi în cameră, am văzut că negrul nopții se transforma în gri și atunci am rămas pe loc să văd cum e cînd se naște o nouă zi.Cam la o sută de metri de țărm se află un lanț de bancuri de nisip unde apa e atît de mică încît ajunge doar pînă la glezne. Acolo e locul de promenadă al insulei, turiști trecînd în stînga și în dreapta spre destinații neclare, cărînd rucsăcei, genți de plajă și oprindu-se din cînd în cînd să facă vreo poză. Văzuți de departe, ai zice că oamenii aceia umblă pe apă.
Pe acolo am mers și noi spre sat, am făcut cunoștință cu atmosfera colorată a locului și am avut prînzul la Viva Zapata. (Că tot povesteam de globalizare, la restaurant am folosit exact același tip de cuțite Made in Brasil ca cele pe care le avem acasă!) După amiază, pe drumul de întoarcere, un mic diavol de mare a nimerit zăpăcit între noi și ne-a speriat. Ne-am petrecut restul după-amiezii pe șezlongurile de pe plajă bînd mezcal, citind, fotografiind iguane și studiind ceilalți turiști. Seara ne-am întors în sat și am avut cina la El Chapulim. Un pește nemaipomenit de bun, unul dintre cei mai buni pe care i-am mîncat vreodată, se topea literalmente în gură.
A patra zi
Din nou m-am sculat devreme (în vacanță minutele sînt prețioase!) și m-am plimbat prin apă uitîndu-mă după pești. Cei mai interesanți sînt tot pisicile de mare. Pe lîngă cele rombice de culoarea nisipului și cele negre cu două coarne (diavolii de mare), am mai văzut una tot rombică, dar de culoare mai închisă și mare de tot, chiar dacă foarte aproape de mal, și apoi două specii cu corp și cap rotunjite. Am mai văzut și un pește foarte ciudat, cu corp aproape paralelipipedic, pictat în alb negru cu un model ca meandrele de rîu și care avea rînduri de țepi albi pe spate.Pe pietrele de pe mal se plimbă iguane, iar cu raccoonii care apar seara la restaurant ne-am obișnuit.
Foarte interesante sînt păsările, egrete albe și gri, cormorani, un fel de pescăruși care în spaniolă se cheamă pagaza real, dar mai ales pelicanii (cred că pînă acum nici nu văzusem pelicani pe viu). Vrînd să fotografiez o egretă, mi-am pierdut echilibrul într-o groapă de nisip și am căzut în apă omorînd aparatul. Păcat, pentru că mai tîrziu un cormoran a aterizat pe vîrful unui stîlp și și-a coborît aripile îndoite la 90 de grade rămînînd înțepenit într-o postură de pasăre pictată pe un blazon medieval.
Ultima poză pe care am făcut-o cu aparatul înainte de catastrofă
După micul dejun am pornit amîndoi la plimbare pe bancul de nisip pînă am ajuns la un stîlp indicator care marca începutul rezervației Yum Balam și care interzicea accesul mai departe. Am rămas acolo, pe insula de nisip cu altitudine maximă 2 cm și ne-am bălăcit în apă. Liniște, pace, corpul relaxat legănat de valurile leneșe, pe deasupra, avioanele în direcția Cancún, spre vest, niște nori senzaționali. La un moment dat trei afrodite mexicane mi-au cerut să le fac o poză și cred că am nimerit una faină în contralumină în care siluetele lor combinate cu umbrele pe nisip alcătuiau o compoziție interesantă, dar după ce au verificat poza m-au rugat să le fac una și din partea cealaltă pentru că în prima nu li se vedeau fețele. Apoi M. a auzit-o pe una din ele spunînd ceva de genul “Ăsta face poze ca mama.”
La întoarcere, fiind mai puțini oameni după care să ne orientăm, am greșit puțin traseul la trecerea de pe un banc de nisip pe celălalt și am nimerit în apă mai adîncă unde am mai văzut doi diavoli de mare (sau pe același de două ori).
Prînzul l-am avut la hotel, un guacamole ușor, iar cina în sat, la El Crustáceo Kascarudo, dincolo de centru, la mama dracului, în colțul unui teren de fotbal. În schimb, “crustaceul” a fost o surpriză foarte plăcută, liniște și atmosferă faină, chiar dacă ajunseserăm poate prea devreme. În plus, am avut, în sfîrșit, ocazia să facem conversație cu alți turiști, o pereche anglo-neozeelandeză cam de vîrsta noastră.
A cincea zi
De dimineață a început să bată vîntul. Apa e caldă, dar aerul ceva mai rece. N-am făcut nicio expediție lungă, ci doar o plimbare de-a lungul bancului de nisip unde am găsit un crab care și-a crăcănat cleștii amenințător.La amiază, conform rezervării, a trebuit să schimbăm camera. Cea nouă este din seria celor vechi, dar pare făcută mai cu grijă decît cea de dinainte, care era nouă. Nu are șopîrlă pe tavan și nici pat pe balcon, dar are hamac și același tip ciudat de duș.
Prînzul în sat, la o cerveteca din centru unde am mîncat sushi și am băut bere Tenebrosa cu ienupăr.
Apoi ne-am plimbat haihui pe străzi și pe plajă,
Frizeria
am avut un cocteil la un restaurant new-age-ist, Luuma, cu statuia lui Buddha pe o latură a curții, iar cina la o pizzerie, Roots, unde ca aperitiv la mezcal am mîncat greieri și furnici prăjite și am dat bani unui grup de copii care cîntau colinde de Crăciun, dar îmbrăcați în haine de plajă.
A șasea zi
La trezire am văzut cu uimire că peste noapte marea se retrăsese mult și nu din cauza refluxului. În timpul primei plimbări, la ora la care majoritatea turiștilor încă dormeau, m-am întîlnit cu un localnic cu o mustață ca a lui Țiriac care culegea melci de mare ca să-i vîndă restaurantelor pentru ceviche cu 800 de pesos (40 dolari americani) kilogramul și care mi-a explicat, din ce spaniolă am priceput, că marea a scăzut din cauza unui curent rece de nord și o să o țină așa vreo două-trei zile. Nu prea înțelegeam cum reușește acel curent să țină departe de mal un întreg ocean, dar fenomenul mi-a confirmat că, în ciuda aparențelor, aici totul e în mișcare și plin de viață, într-o transformare continuă; nimic nu e static și plictisitor.După micul dejun am plecat amîndoi pe bancul de nisip, acum plajă în toată regula, spre frontiera rezervației Yum Balam, dar n-am mers pînă la capăt pentru că soarele, care ieri fusese acoperit de nori, a început să bată iarăși tare și ne-a fost frică de arsuri. Oricum, nu era de făcut baie pentru că din cauza acelui curent și a nispului apa era tulbure, aproape maro. Distracția principală a fost să ne uităm la cei care făceau kite-surfing și să aruncăm înapoi în apă animalele eșuate pe nisip, melci și stele de mare. Cu ocazia asta am remarcat că dacă găsești ceva în nisip care seamănă a plantă, piatră sau lemn, atunci acel ceva e un animal.
După plimbare am stat puțin la barul hotelului (havana club și margarita) după care am pornit spre sat mai devreme ca de obicei, pe la 4, pentru că restaurantul pe care voiam să-l încercăm închidea la 6(!!!). După masă am sfătuit-o pe chelneriță/proprietăreasă sa-și schimbe acoperișul, nu pentru că e prea scund, cum se temea ea, ci pentru că e făcut din azbest și nu e bun pentru sănătate. Nu știu cît a priceput și crezut sau cît a vrut să creadă din ce i-am spus, mai ales că, din ce spunea, abia îl pusese de patru luni.
Apoi ne-am dus pe debarcader să vedem apusul soarelui, iar la căderea întunericului am mîncat de la tarabele din centru marquesitas (clătite umplute cu un amestec de brînză de burduf și Nutella) și churros,
apoi ne-am uitat la unii făcînd exerciții fizice pe terenul de baschet din parc, apoi, pentru că nu ne înduram să ne întoarcem la hotel, am intrat într-un restaurant foarte colorat, în chip potrivit numit Colibri (oficial, “Cantina la isla del Colibri”), unde am băut tequila și am întîlnit o pereche de francezi care, lucru rar în zilele noastre, scriau vederi și i-am întrebat de unde le cumpăraseră, ceea ce ne-a făcut să mai descoperim un colț interesant, cu magazine ceva mai luxoase de la care M. și-a cumpărat o pereche de pantaloni de vară foarte faini cu doar 760 de pesos, iar eu vederi, dintre care una am și trimis-o la Vinerea, să vedem dacă o să ajungă*), lucru de care m-a asigurat cu o simplă mișcare a capului, fără să scoată o vorbă, farmacistul, care vindea și timbre și îndeplinea și rolul de factor poștal, ca la noi la Shoppers Drugmart.
*)A ajuns în jur de 15 aprilie, deci după mai bine de patru luni.
A șaptea zi
De dimineață marea a fost tot mică, dar apa mai limpede și am pornit în plimbare pe bancul de nisip spre rezervație, dar n-am ajuns pînă la indicator, ci ne-am abătut spre țărm, spre gura unui braț de mare care tăia insula dintr-o parte în cealaltă. Un loc pustiu, foarte interesant, cu aspect virgin, la granița junglei, plin de păsări, “trilobiți” (Limulus polyphemus) eșuați (am văzut unii agățați chiar și în ramurile copăceilor de pe mal) și mici globuri gelatinoase înfipte în nisip care, cred, se cheamă agrișe de mare.Pe drumul de întoarcere am dat de un grup de diavoli de mare care înotau grupați în formă de V, ca cocorii.
Mi-am dat seama că ne petreceam timpul în două lumi destul de distincte, care, odată ce intrai în ele, te captivau fără scăpare. Prima, lumea de dimineață, cea naturală, a mării cu peștii și păsările ei. Ce am scris aici e cel mult 50% din ce e de povestit. Restul îl reprezintă o mulțime de senzații pe care nu mă pricep a le descrie. E lumea detaliilor, a formelor undelor, nisipului, algelor, aripilor și gîturilor de păsări, lumea culorilor apei, cerului, nispului, lumea vietăților din apă, de o ciudățenie deosebită. A doua lume e lumea de seară, lumea satului, plină și ea de culori, dar de culori din alt spectru, o lume cu mai multe fețe, ca un caleidoscop, o lume foarte greu de înțeles. E un amestec de specific local, al vechiului sat de pescari luptînd pentru supraviețuire, combinat cu primele semne ale turismului la scară industrială interesat numai de profit, combinat cu obiceiuri, bucătărie și mici afaceri de artizanat mexicane, combinat cu localuri new-age-iste, hippioate, yoghiste și ecologiste mai catolice decît Papa... Așa cum simțul estetic nu se poate preda prin cărți, ci se educă pieziș, prin vizite la muzeu, tot așa am renunțat, pînă la urmă, să încerc să pricep cu mintea această lume pestriță și m-am mulțumit pasiv să mă las pătruns de ea sperînd că poate voi avea norocul să devin mai înțelegător, în ambele sensuri ale cuvîntului.
*
* *
* *
Încep să fiu tot mai convins că am dreptate cînd am scris despre cele două lumi diferite, cea a mării și cea a satului. Cînd sîntem la hotel, adică în lumea mării, îmi este foarte ușor să mă lipsesc de cea a satului. Dar seara, cînd sîntem acolo, sîntem fascinați pe deplin de universul locului. În seara asta, după ce ne-am uitat la apus de la hotelul nostru, am pornit spre sat să cinăm la același El Crustáceo Kascarudo, restaurantul de marți. În parc am greșit direcția cu 90 de grade și am ajuns pînă în partea cealaltă a insulei, pe tărmul de sud, de unde se ia vaporașul spre Chiquilá. Ne-am încurcat pe străzi și am ajuns în satul profund, printre case sărăcăcioase alternînd cu terenuri virane care semănau cu un început de junglă și cu construcții de beton de două-trei etaje, viitoarele hoteluri scumpe. Cu ocazia asta am avut ocazia să vedem și cum arată interioarele unor case. Una avea la intrare o instalație kitschoasă de lumini roz de Crăciun închipuind o stea cu coadă și care se continua pe peretele celălalt unde încadra o icoană a Fecioarei. Prin ușa deschisă vedeam sufrageria în mijlocul căreia se afla o masă mare de lemn sculptat cu tăblia de sticlă și înconjurată de scaune frumoase — un mobilier pentru care în Toronto ți s-ar cere mii de dolari —, iar într-un colț al acestei sufragerii, trîntit pe jos, un sac spart de ciment. Și drept în mijlocul ușii care dădea din antreu în sufragerie, un cățel chihuahua lătrînd obraznic și simpatic. Altei case i se vedea din stradă direct dormitorul-sufragerie: un pat mare în care dormea probabil toată familia, deasupra căruia erau întinse sfori de rufe. De fapt, văzuserăm mai multe astfel de case care erau o combinație de locuință și prăvălie, cum cred că fusese și căsuța noastră de la Vinerea odată. În camera de la stradă se vindeau artizanat și tot felul de mărunțișuri frumos colorate, iar după o simplă ușă începea dormitorul.
Pînă la urmă am ajuns la restaurant, atenți pe unde călcam, trecînd pe lîngă curți pustii pline cu moloz, bălți și palmieri de după care nu te-ar fi mirat să-ți sară în spate un jaguar. De data asta am comandat specialitatea locală, pizza de languste, dar ne amețiserăm prea tare la aperitiv cu mezcal de la casa ca să o putem aprecia cum trebuie.
Atmosfera a fost foarte faină, localul plin, umbrele lungi ale frunzelor de palmier se proiectau frumos pe foliile de plastic care alcătuiau pereții, la desert aveau Xtabentún, iar pe balustrada de lemn zăcea o broască.
După cină ne-am îndreptat spre centru, pe drumul corect de data asta, iar într-una din prăvăliile de suveniruri l-am descoperit cu uimire, în chip de vînzător, chiar pe recepționerul de la hotelul nostru!
În centru am dat peste un spectacol de dansuri maya pe scena din parc. Printre spectatori, fetițe de-ale locului, avînd în mîini un fel de sorcove de Crăciun făcute din frunze de palmier, dar avînd ele însele trăsături maya de ai fi zis că profilul lor a coborît de pe basoreliefurile de la Chichén Itzá.
A opta zi
Ultima zi plină pe insulă. De dimineață, de cum am deschis ochii, am ieșit imediat la plimbare pe bancul de nisip. Devreme fiind, nu cred că am întîlnit mai mult de cinci oameni. Am mers mult, dar la un moment dat n-am mai dat atenție pelicanilor care plonjau după pești și nici diavolilor de mare care își fîlfîiau pe sub valuri aripile lor negre, ci mi-am plecat ochii în nisip și am început să mă gîndesc cît se poate de serios și în detaliu cum ar fi dacă ne-am vinde casa și ne-am muta aici definitiv.Apoi m-am întors la hotel, am avut micul dejun și am reluat amîndoi plimbarea. Țin minte că am plecat la 10:20, dar nu mai țin minte cît ne-a luat (deci nu folosește la nimic că știu ora plecării). Am ajuns pînă la granița rezervației, dar cum astăzi nu era niciun paznic acolo, lumea ignora interdicția și mergea mai departe, mult. Eram și noi curioși să continuăm, dar deja soarele ardea prea tare și m-am mulțumit să intru puțin în apă să mă răcoresc și să fac pluta ca să simt iarăși senzația de zero-gravity.
După amiaza ne-am petrecut-o la barul hotelului, la bazin și întinși pe canapelele de pe plajă în așteptarea apusului.
Seara am plecat spre sat. Spuneam mai devreme că existau două lumi diferite, cea a mării și cea a satului. Dar interesantă era și tranziția dintre aceste lumi, care ea însăși avea un caracter aparte pe care ajunseserăm cu timpul să-l recunoaștem. Cum hotelul nostru era penultimul din șir (și ultimul simpatic), drumul era lung. Începeam aproape de apă și treceam prin dreptul celorlalte hoteluri, cu “obiectivele de pe traseu”: piratul, pomul de Crăciun, Club de playa Mantarraya, cele trei “Lady Godiva” (prima blondă, următoarea brunetă, ultima negresă), parii cu hamace în apă și apoi curba lină care ne îndepărta pe nesimțite de mare. În dreapta un teren viran cu palmieri și agave mici, ca o grădină, apoi Mawimbi și Casa Las Tortugas, artistice, dar înghesuite, prea fancy ca să fie și practice (ca în cazul caselor lui Gaudí), treceam de Luuma cu a ei statuie de pe alt continent și dintr-o dată ne trezeam între case, magazine și restaurante colorate, lumea satului.
În seara asta am repetat cina la pizzeria Roots. M. a fost tentată de o mică tocaniță de porc de la tarabele din jurul parcului și aș fi însoțit-o în aventură, dar pînă la urmă nu și-a putut aduna destul curaj. La Roots am fost serviți de aceeași venezolana de cu două seri înainte, iar la mezcal am primit greierii și furnicile obișnuite. La urma urmelor, dacă închideai ochii puteai foarte bine să-ți imaginezi că ronțăiai bucățele de paie uscate, era același lucru.
Spre deosebire de seara de dinainte, în local erau aproape numai tineri și, ca să înviorez atmosfera, am încercat și de data asta să merg în echilibru pe funie. N-am încercat decît de două ori pentru că la masa din față am observat un tip căruia i se citea clar pe față dorința de a mă vedea căzînd grămadă și nu am vrut să-i dau satisfacție. Oricum, M. a remarcat corect că în materie de distracție, tinerii sînt mai nesărați decît bătrînii.
Nu mult după aceasta (poate așteptaseră răbdători în umbră să-mi termin echilibristica înainte de a ocupa ei prim-planul), au apărut aceiași dansatori maya pe care îi văzuserăm cu o seară înainte în parc. Cupa lor cu fum aromatic și isprăvile lor pirotehnice mi-au făcut poftă să-mi aprind aici ultimul trabuc.
După ce am ieșit de la Roots, i-am regăsit pe dansatori iarăși în parc, pe drumul spre Colibri și, deși mai văzuserăm spectacolul de două ori, dansurile lor nu ne plictisiseră încă și nu ne-a lăsat inima să trecem mai departe pînă nu au terminat. La Colibri era aproape ora închiderii și eram singurii clienți la mesele colorate. Acum știam ce tequila au în stoc și nu am mai pățit ca data trecută cînd, cerîndu-i proprietarului de pe meniul pe care ni-l pusese el însuși în față o Espolòn și o Cimarron, l-am pus în încurcătură și i-am făcut pe cei de-ai casei să-și transmită consternați în încăperile din fund, ca un ecou tot mai slab, comanda noastră: “Espolòn y Cimarron“, “Espolòn y Cimarron“...
(Scriind astea, încă simt mirosul mezcalului, al trabucului, al fumului de la spectacolul maya, al respirației proprietarului de la Colibri...)
La sfîrșit, după ce i-am dat revedere în decembrie viitor, ne-a întrebat de unde sîntem și după ce i-am răspuns, ne-a spus că știe că la noi e zăpadă și frig și ne-a urat Crăciun fericit, iar la ieșire auzeam din camerele din fund, ca un ecou tot mai slab, “Canadá“, “Canadá“...
Ultima zi
Ne-am sculat devreme să vedem răsăritul, sperînd că e un fel de apus în oglindă, dar văzut de la hotelul nostru soarele răsărea nu din mare, ci de deasupra pădurii și nu s-a petrecut nimic interesant. Dar în timpul micului dejun razele lui au ajuns în zona bancului de nisip și deși îmi propusesem să mă port ca un adult și să mă abțin, n-am rezistat și am mai intrat o dată, de adio, între pești și pelicani.
*
* *
* *
*
* *
* *
După aterizarea în Toronto, conducînd spre casă în noapte pe 401, înainte de Yorkdale, ne-am întrebat în gînd amîndoi, deodată, oare cum i s-ar părea unui holboxeño peisajul autostrăzii cu șapte benzi pe sens pline de mașini curgînd ordonat, cu luminile orașului întinzîndu-se pînă la orizont?...
*
* *
* *
Pentru o viață mai simplă, mai naivă, mai relaxată, mai colorată. Ducem o viață prea cerebrală, dar totodată vulgară, luîndu-ne prea mult în serios, scremîndu-ne să scoatem un strop de înțelepciune, istețime sau frumusețe din piatra seacă a unei plictiseli generale.
*
* *
* *
Turiștii pe aeroportul din Cancún. Spălați, bărbieriți, aranjați, îmbrăcați cu grijă în haine curate, pregătiți deja pentru destinație, semănînd prea mult cu oamenii pe care îi văd toată ziua la serviciu, purtînd deja primele semne de rat race — și nu doar americanii, ci și europenii.
*
* *
* *
“— ¿Qué día es?
— Es hoy. Mi día favorito.”
Pe insulă am trăit în prezent pur, în Astăzi. Te culci seara mulțumit și fără grija zilei de mîine. Ai supraviețuit. Ce-o fi mai departe, întîmplă-se ce s-o întîmpla, nu e problema mea! Acasă, cu preocupările pentru serviciu, bani, sănătate, carieră, treburi administrative, planificări, programări și alte chestii inumane de genul ăsta, uităm de Astăzi și trăim doar în Mîine, într-un Mîine utopic unde ne închipuim că ne așteaptă fericirea.
