(aici e prima parte)
LUNI, 14 august: Santa Lucia
Vreau sa mai zic ceva despre apa. Spre deosebire de Marea Neagra, aici marea nu miroase aproape a nimic, nici macar a alge desi exista, scoici sint putine si rare, iar meduze deloc. Si, cum am scris, nu sint valuri, iar adincimea apei creste foarte incet. Ieri seara a fost reflux si am mers foarte mult in larg. Apa ne ajungea doar la briu, dar eram la o distanta mai mare de mal decit era de la mal pina la camera noastra.
Iar acum iar despre mincare, pentru ca m. si b. or sa vrea sa stie. Dimineata mincam omleta (in care ne punem ce vrem: ardei, ceapa, brinza, sunca etc) si ce mai e pe la bufet – mie imi place fasole cu costita –, iar la prinz orez, cartofi (astia-s buni), peste prajit, cirnati, vinete (dar fierte, nu salata) – bune si ele –, pui etc. Fructele care ne plac sint ananas si grapefruit. Lui F. ii plac mult prajiturile: “Sint ca in Romania!” De la bar ne place cafeaua cu rom, pe care o bem dupa amiaza, la umbra, pe fotoliile de la receptie, cind e prea cald sa stam in soare. Azi am facut pentru prima oara snorkeling. Asta e F. facind snorkeling (nu l-am filmat in apa mai adinca pentru ca mi-a fost frica sa nu ud aparatul):
E greu pina te obisnuiesti sa respiri numai pe gura si sa-ti ignori si alte reflexe, cum ar fi tentatia de a-ti da capul pe spate ca sa vezi ce se mai intimpla in fata:) Dar dupa ce reusesti, e interesant sa-ti asculti respiratia cum ti se aude in tub ca fondul sonor din filmele lui Cousteau cu scafandri. Si e foarte interesant sa vezi peisajul de pe fund. Distingi relieful, vegetatia, pestii. M. si cu mine am vazut un peste foarte de aproape, care a venit pina la ochelari (a trebuit sa-mi fac privirea crucis ca sa ma lamuresc ce e chestia aia care mi-a aparut in fata:)), iar F. a vazut ceva din specia calcanului: “un peste de fund cu doi ochi.” Dar si mai mult imi place cind sintem unul linga altul si F. si M. se vad prin apa ca niste scafandri din filme. E foarte fain si cind reusesc sa ma relaxez si sa-mi desclestez dintii as putea sta o vesnicie plimbindu-ma incoace si incolo.
MIERCURI, 16 august: Santa Lucia
(dimineata)
Ieri am fost in excursie la un recif de corali si pe o plaja pustie numita Playa Bonita. Am plecat de dimineata cu un trenulet cum erau cele de la Eforie si am strabatut statiunea pina la un debarcader, linga un “sat”. Trenuletul mergea tare incet, asa de incet ca ne-a depasit un biciclist, in uralele pasagerilor, urale carora bicilistul, demn, nu le-a adresat nici macar un zimbet. In locul unde era debarcaderul erau si 2-3 blocuri de locuinte cu vreo trei etaje, darapanate ceva de speriat. Inainte sa urcam in catamaran a trebuit sa prezentam pasapoartele unui granicer. In fine, am pornit. Ne-am asezat si in spate, la umbra si intimplarea a facut ca acolo sa fie un grup numeros de canadieni din Quebec, asa ca ghidul ne-a tinut prezentarea in franceza. “Englezii” stateau in fata, in plin soare; ghidul s-a dus apoi la ei si le-a spus si lor aceleasi lucruri. Era bun de tot ghidul asta, da’ n-ai fi zis asa cind il vedeai cum dansa pe puntea catamaranului, pe muzica latina, cu burta grasa si cracanat.
Am mers paralel cu coasta si era placut in larg, la racoare si umbra. La un moment dat ne-am oprit, iar un tip din echipaj a plonjat in apa si a aparut imediat purtind pe capul lui chel si bronzat o stea de mare maro-roscata, mare cit un disc de pick-up. Ne-au spus ca acolo e o colonie de stele de mare si am stat mai mult, iar cei din echipaj au mai sarit de citeva ori si au mai scos citeva stele. Nu m-am prins cum reuseau sa le vada, pentru ca era clar ca le vedeau dinainte sa sara deoarece le scoteau imediat, deci sareau la fix. Stelele erau grele si, surprinzator, tari. Noi ne inchipuisem ca trebuiau sa fie moi la pipait ca un burete. Aveau cinci brate, iar spatele era acoperit cu tepi. Tepi mai scurti aveau si pe “burta” si tot acolo, de-a lungul fiecarui brat aveau siruri de ceea ce parea ca trebuie sa fie dinti. Iar chiar in centru era o gaura care era in acelasi timp gura, fund etc. Cind le-am aruncat inapoi in mare au mai plutit citva timp; ghidul ne-a spus ca mai stau la suprafata vreo doua minute inainte sa se scufunde si asa a si fost.
La un moment dat, din senin, in timp ce ghidul ne explica linistit despre stele, am crezut pur si simplu ca s-a rupt cerul de deasupra noastra: tocmai trecuse un avion cu reactie militar, foarte aproape de noi, cu un zgomot cumplit!
In excursia asta eram cam 25 de turisti plus echipajul: ghidul, cirmaciul, doi tipi care erau un fel de ajutoare (cei care sarisera dupa stelele de mare), o bucatareasa, o alta femeie care nu am priceput ce era (poate securista?) un barman (rolul lui, cica, era sa toarne in pahare de plastic bauturi din lada cu gheata din mijlocul puntii, dar asta faceam si noi singuri)…
Ne-am mai plimbat noi de-a lungul tarmului, ne-au aratat din larg un loc care parea faimos, numit “plaja cu cocotieri”, dar care nu avea nimic deosebit (adica era o plaja cu palmieri, dar de-asta aveam si la hotel), dar pina la urma catamaranul a oprit in larg, in apropierea unui recif de corali, unde sa facem snorkeling. M. si cu mine ne-am luat vesta de salvare (ca sa fim siguri), dar F. a inotat fara. Ghidul ne-a spus ca apa e de doar 2 metri adincime si bine a facut, pentru ca daca ne-ar fi spus adincimea reala (undeva intre 3 si 4 metri) nu cred ca m-as fi dus. Sau poate m-as fi dus, totusi, ca prea mare era curiozitatea… Numai ce mi-am dat drumul in apa si uimirea ca vesta de salvare chiar ma tine la suprafata (n-am mai purtat pina atunci), a fost depasita doar de uimirea de a vedea plutind linga mine o hirtie de 10 pesos pe care eu stiusem ca am lasat-o in barca. Probabil ca atunci cind am aratat pasapoartele m-am incurcat in hirtii si am bagat-o in buzunar, in loc s-o pun in rucsac. M-am chinuit s-o bag iarasi in buzunarul costumului de baie, dar cind am urcat inapoi in catamaran n-o mai aveam. Pina la urma mi-am zis ca asta e, a fost taxa de vizitare a recifului; singurul lucru care ma enerva era ca numai eu am platit-o. Prima mea iesire in apa nu a fost un succes. Mi-a si fost un pic de frica pentru ca vesta de salvare nu-mi era destul de strinsa si ma tot rasturna cu burta in sus, asa ca am urcat in barca si cirmaciul mi-a strins vesta mai bine. In timpul asta F. inota ca un peste; M. statea linga colacul de salvare , sa se obisnuiasca cu apa, dar era OK. La a doua coborire am mers pina la corali. Erau ca niste tufe de piatra, de culoarea nisipului, dar in partea de sus erau colorati in galben-maroniu. Cred ca acelea erau niste alge crescute pe ei, pentru ca erau lipiciosi – unii corali erau atit de inalti incit noi, plutind la suprafata apei, puteam sa-i atingem cu mina. Era foarte interesant, am vazut pesti mari, de toate culorile. Lui F. i-a placut cel mai mult un cird de pesti galbeni, M. a vazut un peste rosu care statea pe jumatate ascuns intr-o grota si citiva pesti din aceia care au o pata la coada, ca sa creada rapitorii ca acolo le sint ochii. Mie mi-au placut niste pesti care aveau o culoare neclara, ca niste ape batind de la galben pina la albastru si un peste tot negru, dar cu dungi verticale albe, subtiri. Era ca la un acvariu de pesti exotici, doar ca pestii erau mari si chiar in elementul lor. Ce mai, era ca in filmele lui Cousteau, doar ca era "de-adevaratelea"! Dar foarte interesant mi s-a parut si “relieful”. Eu fusesem obisnuit sa vad un fund plat de nisip, nu ca aici, niste labirinturi de piatra care urcau pina la suprafata. Iar pe fund, majoritatea algelor erau verzi, dar erau si unele, ca niste frunze mari, solitare, care erau complet albastre!
(dupa amiaza)
La recif a fost foarte fain si nu mi-a venit sa cred ca am intrat singur in apa mare si la asa mare distanta de mal. Si a fost foarte interesant sa vezi pesti exotici in mediul lor natural! Dupa ce am iesit toti din apa (M. a fost viteaza si mai pe la sfirsit ajunsese sa fie cea mai departata de barca din tot grupul), am mai mers putin si apoi catamaranul ne-a lasat pe o plaja pustie unde am luat prinzul sub o “sura”. Mincarea n-a fost cine stie ce (pui sau peste), iar noi platisem in plus 8 pesos ca sa ne aduca si o jumatate de homar, dar lui M. si F. nu le-a placut, desi ei fusesera cei mai doritori. E drept, carnea era cam tare si uscata si - ce mai incoace si-ncolo - arata cam scirbos, iar pe nenumaratele picioruse (sau clesti?) avea chiar si un fel de par. Eu am mincat, pentru ca e bun asa, de ciugulit. La revelion acu’ vreo doi ani tot pe mine cazuse sarcina sa-l maninc si si atunci a fost bun dupa ce masa s-a terminat, asa cind vrei sa mai ciugulesti. Oricum, scirbos sau nu, ma pot mindri ca am mincat paianjen, pentru ca ce sint, la urma urmei aceste animale, decit paianjeni care traiesc in apa?!:)
Dupa masa am facut baie in mare cit am vrut. Apa se facea adinca pina la piept chiar linga mal, nu erau tocmai valuri dar te legana, era calda ca in vana, era sarata cit sa pot face pluta pe spate si eu care nu stiu sa inot, ce mai, ne-am simtit tare bine. Cred ca a fost cea mai faina baie in mare pe care am facut-o in viata mea. Si seara in pat imi mai simteam umerii leganati de apa.
Asta a fost ultima activitate a zilei; peste un timp catamaranul a venit si ne-a cules de pe plaja aceea si ne-am indreptat direct spre statiune. Eram cam obositi, dar si multumiti ca ne-am distrat bine. Si pe drumul de intoarcere o surpriza: printre cintecele latino-americane care intretineau atmosfera, la un moment dat s-a strecurat si “Dragostea din tei” in romaneste! (Pe aici i se spune Cintecul “Numa’-numa’”, da’ nime’ nu stie ce inseamna “numa’”.)
* * * *
Azi de dimineata am facut iarasi snorkeling la plaja noastra. Si am dat de un micut recif intr-un loc unde apa era doar pina la briu si culmea e ca am vazut o multime de pesti interesanti chiar in apa asa mica: un peste de fund, tepos, de culoarea nisipului, care s-a ascuns intr-o scorbura, mai multi pesti verzi cu ape rosii, lungi de o palma, un peste negru rotund, dar ingust, ca o moneda mai mare, iar cel mai fain a fost un peste galben cu marginea de sus violeta, care avea un ochi fals la coada si care nu stia de la inceput daca sa iasa sau nu din scorbura lui. Dar se pare ca e cam obositor sa stai tot cu capul in apa pentru ca pe la prinz eram toti molesiti si doritori sa ne intindem putin pe pat.
Sa mai scriu despre alte animale pe care le-am vazut: intr-o seara, un crab mare cit palma ne-a taiat calea; dupa amiaza in copacul din fata camerei noastre tot apare o pasare colibri, iar din cind in cind deasupra plajei zboara un fel de vulturi. Crabii mici si sopirlele au devenit ceva obisnuit. Curios e ca nu prea sint pescarusi: sint mult mai putini decit in Toronto si nu sint decit din soiul cel mic, cu cioc subtire (M. zice ca se cheama rindunici de mare; ma rog, pentru mine toate pasarile albe care traiesc pe plaja sint pescarusi:)) Iar meduze nu sint deloc! A, si de dimineata un fluture de noapte foarte foarte mare statea lipit de geamul catre terasa, ca n-am avut curajul sa iesim de scirba sa nu ne intre in casa.
JOI, 17 august: Santa LuciaAzi a fost innorat. Ne-am sculat pe la 6 si jumatate sa vedem soarele iesind din mare, dar n-am vazut decit nori. Pe plaja nu eram decit noi si capitanul Soare, adica militianul pus, probabil, sa pazeasca Cuba de americani sau, mai probabil, sa pazeasca sa nu fuga cubanezii in America cu vreo barca sau, si mai probabil, sa pazeasca sa nu faca localnicii bisnita cu turistii straini. Noaptea trecuta plouase, iar azi toata ziua cerul a fost inchis si a batut vintul. Marea a fost agitata si tulbure asa ca n-am putut face snorkeling. Oricum, ne-am simtit destul de obositi ca sa intram in apa, dar dupa masa, cind am iesit pe plaja sa privim marea, tentatia a fost mai puternica decit oboseala si ne-am schimbat in costume de baie si am intrat. Au fost valuri, dar chiar si pe vreme rea nu erau asa mari si regulate ca la Marea Neagra. Totusi, ne-am jucat fain.
* * *
Sa mai zic ceva si despre populatia din jur. Plaja nu este aglomerata, intotdeauna gasim sezlonguri libere. M. ne-a explicat ca asta e din cauza ca acum e extrasezon pentru ca acum e anotimpul ploios (si cald). Dar pe noi vremea nu ne deranjeaza si nu credem ca in anotimpul secetos ar fi mai bine, asa ca nu sintem decit fericiti ca nu e prea populat. Mi se pare ca majoritatea turistilor sint din Canada, dar e impartit cam egal intre canadieni de limba engleza si de limba franceza. Sint si multi italieni pentru ca, cica, asta e o statiune populara printre ei. Am vazut o singura familie de romani; patru adulti si un baiat pe care-l cheama tot F., dar care e mai tinar (sau macar mai slabut) decit al nostru.
VINERI, 18 august: Santa Lucia
Azi avem o vreme foarte frumoasa. De dimineata am facut iarasi snorkeling, de data asta la un alt recif unde apa era pina la piept. Am vazut iarasi pesti extraordinar de frumosi: galbeni cu dungi verticale negre, mov complet dar cu coada galbena, iar cel mai frumos dintre toti, unul mare, mov inchis, dar pe margini cu albastru deschis. Mi-a fost tare greu sa ma desprind de locul acela si mi-a parut tare rau ca n-am un aparat de fotografiat. Apropo de aparat de fotografiat sub apa; marti, cind am fost cu catamaranul la reciful din larg, o fata care facea snorkeing s-a trezit ca aparatul foto i s-a dezlegat din snur si a ramas undeva in apa. Atunci unul din ajutoarele de pe vaporas a sarit sa-l caute si, uimitor, l-a si gasit!
Cred ca nu mai am nimic de povestit.
Doar o lista cu lucruri pe care sa ni le aducem daca mai venim pe aici:
- un set de snorkeling
- aparat foto subacvatic
- ceas subacvatic
- lanterna (aseara s-a luat curentul pentru citeva secunde si toata statiunea a ramas in bezna neagra)
- ceva prieteni (?)
- tricouri de dat cadou localnicilor
- guma de mestecat
- carti optimiste (nu Jurnalul lui Mihail Sebastian)
O lista cu ce ne-am adus si ne-a folosit:
- costumele astea de baie (nota 10+)
- incarcatorul de baterie pt. aparatul foto
- palariile
- ochelarii de soare
- crema de soare
- caiet in care sa tin jurnal
- card foto de mare capacitate
- integramele :)
O lista cu ce ne-am adus degeaba:
- prea multi chiloti si sosete - stam tot in apa!
O lista cu ce nu ne-am adus si am facut bine ca nu ne-am adus:
- jocuri electronice
DUMINICA, 20 august: Richmond Hill
Nu mai e de scris mare lucru. Ieri iarasi a fost vreme frumoasa si de dimineata am facut snorkeling din nou. De data asta F. nu a mai venit cu noi; a ramas in camera si a citit. Nu stiu ce i-a venit, ce s-a intimplat, de nu-i mai place sa mearga la recif. El zice ca se atinge de buretii de mare care sint cam scirbosi. Asa o fi; am vazut odata un manunchi de anemone de mare (asa cred ca le zice): erau frumoase, aratau ca niste colti de cartofi, iar in virf erau violet intens. Le-am atins, dar erau atit de moi ca n-am simtit nimic. (M-am gindit ca ar putea fi veninoase, dar eram prea curios.) Asa ca, dintr-un punct de vedere, putea sa ti se faca si sila. Iar coralii erau uneori acoperiti de alge lipicioase, asa ca…
Oricum, noi iarasi am vazut pestii cei faini, de data asta am vazut mai multi pesti violeti inchis cu margini de culoare mai deschisa, unul portocaliu cu dungi orizontale albastrii, unul cu toate nuantele intre portocaliu si violet… Fiindca era ultima oara ca-i vedeam am incercat sa-i inregistrez in memorie cit am putut mai bine, dar era greu pentru ca totul era in continua miscare. Pestii inotau, pe noi ne leganau valurile… Situatia m-a facut sa-mi amintesc deviza submarinului Nautilus din 20 000 de leghe sub mari: mobilis in mobile. Era ca si cum priveai pe fereastra unui tren si peisajul se schimba mereu.
Dupa masa si dupa ce am eliberat camera am mai avut un ragaz de 2 ore pina la venirea autocarului, timp in care am intrat pentru ultima oara in ocean, de data asta toti trei.
In timp ce asteptam autocarul, am mai avut timp sa admiram pictura care impodobea peretele Receptiei:
* * *
Drumul spre Camaguey l-am facut pe lumina, daca lumina a fost ceea ce cerul noros a lasat sa ajunga pina la noi, asa ca am putut vedea o parte din Cuba reala. Impresia generala era nu de saracie (desi era), cit de pustietate. Si era un pustiu verde inchis. Totul in jur era vegetatie: iarba, palmieri, tufisuri,… verde peste tot. Nu vedeam localitati propriu-zise, ci doar pilcuri de case prapadite, cind si cind. Uneori erau si blocuri, dar totul era fara ordine, parca aruncat la intimplare. Si am trecut pe linga o casa darapanata in fata careia pastea un porc, linga care era o lozinca jerpelita: “un mundo mejor es posible” (daca am transcris corect), insemnind probabil: “o lume mai buna este cu putinta”. Pai sigur ca da, mi-am zis; lozinca mi s-a parut a avea un umor involuntar izvorit tocmai din faptul ca spunea un lucru atit de evident.
Relieful era plat. La orizont am vazut niste dealuri, dar pe unde am trecut noi era numai cimpie. Dar nu erau cimpuri lucrate; era ca un fel de pasune continua, intrerupta de palmieri, tufisuri, niste copaci scunzi cu coroana foarte larga, iar uneori piraie sau balti mai mari. Am vazut o singura data o cultura de porumb, dar plina de buruieni. Singura cultura cu adevarat ingrijita era un fel de livada, dar de palmieri! Pamintul era afinat, curatat de buruieni, iar palmierii erau aliniati pe rinduri drepte. Dar ce se poate obtine din palmieri?! (M. imi explica: curmale.)
Ce fauna am vazut? Vaci, dar dintr-un soi pe care nu l-am mai vazut: aveau un fel de cocoasa (aproape ca de camila) la git. Apoi cai si capre, ca pe la noi. Toate astea pasteau pe cimpiile verzi, iar printre ele niste pasari de balta albe, cu cioc lung. La un moment dat am vazut pe marginea drumului, stind pe niste conducte, doua pasari care aduceau a vulturi plesuvi: negre si mari ca niste curci, dar cu cap rosu si chel, urit ca un cap de condor. Apoi mi-am amintit ca chiar in locul acela, pe sosea, era un animal omorit; probabil ca vulturii aia asteptau sa trecem ca sa-si reia prinzul.
Pe sosea erau foarte multe autobuze. Adica nu era trafic mare, dar majoritatea zdrobitoare a mijloacelor de transport era formata din autobuze. Dupa ce l-am depasit pe al 25-lea m-am plictisit si nu le-am mai numarat. Erau mai scurte ca cele din Romania (comparatiile le fac cu Romania Epocii de Aur, nu cu cea de dupa ’89) si cam toate locurile erau ocupate. Cred ca era destul de cald pentru ca barbatii nu purtau camasa sau tricou. Multi calatori dormeau, iar multi dintre cei care nu dormeau ne faceau semne, veseli. Si am vazut o chestie tare soada. Depaseam un autobuz oprit si cind ma uit mai bine nu-mi vine sa cred ochilor: unul din calatori, la nici patru metri de autobuz, isi facea treaba mica. Bine, statea cu spatele, dar, totusi, era la scena deschisa!
Alt mijloc de transport foarte folosit erau camioanele. Dar nu transportau marfuri: si astea serveau tot la transportul in comun. Am mai vazut si masini mici. Am vazut un Moskvici, o masina minuscula ca un Polski Fiat, cam astea erau. Oamenii aveau pielea bronzata, dar nu erau negri. Unii, cind autocarul trebuia sa incetineasca la treceri de cale ferata, stateau in ploaie si incercau sa ne vinda niste ciorchini mari si verzi de ceva despre care abia mai tirziu ne-am prins ca trebuiau sa fie curmale. Am vazut, cred, un singur alb, asteptind singur, cu un rucsac, intr-un refugiu de statie de autobuz. Mi-am zis ca o fi vreun turist mai aventuros. Am vazut si tot felul de instalatii darapanate, schele parasite, grajduri pustii, fara pereti, tractoare vai de capul lor (unele nu aveau anvelope la rotile din fata), cam asta.
Ca tot veni vorba de oameni, mi-am amintit de cei cu care am avut contact pe plaja. Roberto, de la care am cumparat scoica cea frumoasa cu 5 pesos si care nu pricepeam de ce nu vrea sa facem tirgul pe plaja, ca oamenii, ci in apa. Pina mi-am amintit de militianul care ne pazea de americani. Mai era baiatul care era venit la mare sa se distreze impreuna cu prietena lui. Asta vorbea bine engleza si imi pare rau ca am uitat sa-l intreb de unde stie. (Adevaru-i ca nu prea imi venea sa intru in vorba cu localnicii pentru ca aproape toti vroiau sa-ti vinda ceva si era tare greu sa scapi.) Perechea asta mi-a facut impresia unor studenti (desi nu am nici o idee ce ocupatie aveau) veniti la mare (nu erau de pe litoral, asa au zis) sa se distreze si traind din ce pica. Pe mine m-au rugat sa le aduc apa si mincare de la restaurant… Cred ca dormeau pe plaja – dar asta era OK, nu era frig deloc.
Si mai era camerista care ne-a lasat in semn de adio urmatorul bilet:
Chers invités
Permettez-moi de vous qu’il a été un grand plaisir de travailler pur vous perdant ces jours. J’espere que vous reveniez heureux et satisfait chez vous aprés vostre séjour au Cuba. Peut-etre vous revenez quelque jour et nous avez laissés voir encore.
Bon voyage
Vostre serveuse
Claribel
* * *
Din Camaguey am venit fara oprire si fara peripetii (de data asta!) In avion eram chiar la geam, linga aripa si o vedeam cum se balangane cind intram in turbulente si erau destule, si fulgere, si toate cele, pentru ca, de, eram in anotimpul ploios. Imi tot ziceam: “acum se rupe, acum se rupe.” Dar era interesant; am vazut o insula din Bahamas de sus, noaptea, toata plina de lumini, cu doua vapoare mari de pasageri, luminate si ele. Dupa aceea ne-au adus masa, am intrat in spatiul american si a inceput programul TV si am uitat de toate.
Mai o chestie sa scriu: am tot aminat-o de era sa uit. In prima zi M. mi-a spus sa scriu ca acolo e paradisul si cred ca avea dreptate, dar dupa aceea, noaptea, m-am tot gindit si mi-am zis ca si in zonele temperate e paradisul: cu visini si meri si brazi… Cu zapada si Craciun… Un alt fel de paradis, dar tot paradis.
