SÎMBĂTĂ, 12 august: Cayo Largo
S. & D. ne-au dus la aeroport şi am povestit cu ei mai bine de o oră la cafea. La 1 şi jumătate am decolat şi dupa vreo 10 min. de zbor mi s-a părut că recunosc Niagara. Am coborît de-a lungul SUA fără peripeţii, iar dupa vreo 3 ore am ajuns deasupra Florida Keys şi n-am rezistat să nu-l sperii putin pe F. făcînd nişte glume proaste despre Triunghiul Bermudelor şi Flight 19 (ăsta a fost un zbor de exerciţiu al unor avioane militare americane care au dispărut prin acele locuri în 1945 şi care a contribuit la naşterea legendei Triunghiului). Nu mult după aceea a apărut ţărmul de nord al Cubei. M. stă la geam, F. la mijloc, eu la culoar. Deasupra Cubei au fost nişte nori urîţi de furtună (M. a văzut un fulger), dar au rămas în urmă repede. Imediat am văzut ţărmul sudic şi apoi insule din Archipielago de los Canarreos (harta din National Geographic e de mare folos) şi avionul a început să coboare spre Cayo Largo. Cayo Largo e o insuliţă în sudul Cubei; e tot o staţiune turistică, unde avionul urma să lase o parte din călători şi să culeagă alţii, care se întorceau la Toronto. Priveliştea a fost foarte frumoasă şi îmi pare rău că n-am facut poze, deşi nici nu cred că era voie pentru ca eram în aterizare. Apa era mică şi limpede – se vedeau tot felul de configuraţii - stînci, alge etc. - de pe fund. Aterizarea a fost uşoară, poate şi pentru că eram atenţi la peisaj. Fără să băgăm de seamă am ajuns deasupra pistei şi dintr-o dată am văzut palmieri şi atunci mi-am dat seama că am părăsit acea lume în care mergem la serviciu zilnic de la 9 la 5 cu regularitate de ceasornic şi chiar vom ajunge în ţinuturi tropicale, despre care doar citisem in carţi! Am văzut palmieri şi în Irlanda, dar acolo erau mici şi nu păreau chiar la ei acasă.
Acum stăm de vreo oră aici, aşteptînd să urce turiştii care se vor întoarce în Canada dupa ce avionul ne va lăsa la Camagüey. Uşile sînt deschise şi încetul cu încetul în avion pătrunde o caldură umedă. Nu e prea cald, dar asta poate şi pentru că aerul condiţionat merge întruna. Clădirea aeroportului e mică şi drăguţă, cu acoperiş de ţiglă roşie si ziduri albe, care se combină frumos cu palmierii galbeni spre bază, verzi la vîrf. Acum pornim!
DUMINICĂ, 13 august: Santa Lucia
Ieri a fost cam rău pîna la urmă. Cînd să ajungem la Camagüey am intrat în furtună şi, după ce am fost scuturaţi bine, pilotul ne-a spus că tocmai a aflat că aeroportul e închis şi că ne vom întoarce la Cayo Largo să aşteptăm îndreptarea vremii. Aşa că am aterizat iaraşi pe pista nu prea netedă din Cayo Largo şi în timp ce avionul se zguduia tot, chinuindu-se sa oprească, unii pasageri au început să aplaude. Acum, eu cred că aplaudările astea sînt uneori o manifestare nervoasă; anul trecut, cînd a fost accidentul ăla la Toronto, pe ploaie, ziarele au scris că în momentul în care avionul a atins pista pasagerii au început imediat să aplaude, dar le-a pierit aplaudatul cînd avionul a început să derapeze pînă s-a oprit într-o rîpă. "Sacre bleu!" :)) În fine…
În timp ce aşteptam, ne-au lăsat să ieşim din avion şi să ne dezmorţim. Am intrat la un magazin de suveniruri (cam sărăcăcios: păhăruţe cu decoraţii, tricouri cu Che Guevara, vederi, hărţi, dar şi trabuce cu sute de dolari cutia!) şi apoi la bar şi eu mi-am luat o bere: 3 dolari! Vai, şi ce se fuma acolo; noi, obişnuiţi că în Canada nu e voie să se fumeze, am simţit că ne sufocăm. Compatrioţii noştri fumători de-abia aşteptau să ajungă într-un local unde e permis să se fumeze şi s-au dezlănţuit :) Dar nici nu puteam să mergem de capul nostru înapoi la avion pentru că păzitorii ăia blocasera uşile: trebuia “să ne deplasăm în grup organizat.” Oricum, nu am aşteptat prea mult şi am pornit iarăşi la drum. Se făcuse deja întuneric şi apropiindu-ne de Camagüey vedeam în zare fulgerele furtunii care se depărta, iar în stînga jos se vedeau clar luminile oraşului.
La aeroport a fost simplu, cred că eram numai noi, cei din avionul nostru. Autocarele ne aşteptau şi am pornit imediat. Aveam de mers o oră şi jumătate şi era deja aproape 10 seara. Era noapte şi singura lumina venea rar, de la fulgerele din zare, în rest, aproape beznă. Pe marginea drumului vedeam pomi mici, ca pe la noi, şi stîlpi de curent, strîmbi, făcuţi din lemn. Din cînd în cînd, la lumina fulgerelor, vedeam şi siluetele înalte ale palmierilor. Mi se părea că trebuie să vedem semne ale unei ţări comuniste, să vedem un pic din România de dinainte de ’89. Deşi pornisem în excursia asta cu gîndul de a nu face absolut nici un efort, cel puţin nu cu creierul, m-am pomenit devenind mai curios să cunosc Cuba. La urma urmelor nu am călătorit în chiar atît de multe ţări încît să nu mai găsesc nimic interesant. Iar Cuba, datorită inamiciţiei reciproce şi proximităţii faţă de SUA, e chiar un caz mai special de celebritate. Dar mare lucru nu se vedea pentru că nu treceam prin localitaţi. O singură dată am trecut pe lîngă o adunătură de case şi acolo am văzut un grup de oameni, iar două fete au făcut autostopul, dar autocarul nostru nu a oprit.
F. stătea lîngă M. la geam şi adormise. Şi eu eram obosit şi plictisit şi mirosul de stătut al fotoliilor din autocar îmi aducea aminte de mirosul draperiilor din trenurile din România şi astfel am ajuns să socotesc cît mai aveam de mers comparînd drumul nostru cu un drum cu acceleratul de seară de la Timişoara la Şibot. Îmi ziceam că acum sîntem la Ilia, acum la Deva, la Orăştie…
Apropo, au fost mai multe semne care m-au făcut să aseamăn drumul nostru cu o călătorie cu trenul. Ce credeţi ca şi-a luat F. pe avion ca să nu se plictisească? Revistele cu integrame româneşti de la N., pe care şi le-a adus în Canada anul trecut! Apoi, cînd am oprit prima oară în Cayo Largo nu am coborît din avion, dar tot am ieşit pînă în uşă şi, sprijinit de marginea uşii, am căscat ochii afară, aşa cum făceam în gară la Simeria în după-amiezile calde de vară cînd trenul făcea pauza cea lungă şi, pe de o parte îmi era frică să cobor pe peron ca să nu plece fără mine, dar pe de alta simţeam nevoia să-mi dezmorţesc genunchii.
Pe şosea nu era trafic deloc. Am depăşit doar vreo două camioane şi o motocicletă în tot drumul. Dar dintr-o dată am vazut în dreapta marea sclipind în lumina lunii şi imediat am şi ajuns.
“Hotelul” unde stăm nu e o singură clădire, ci o îngrămădire de mai multe vilişoare de vreo 5-10 camere fiecare. Aici sînt şi restaurante, baruri, magazine unde se vînd fleacuri capitaliste (cam ca shopurile de la Eforie), casa de schimb, infirmeria (asta nu ştiu unde e şi nici nu vreau să aflu) etc., toate astea în jurul unui bazin. În bazin poţi înota dacă nu-ţi place apa sărată din ocean, ci apa cu clor, dar pe o latură a bazinului este şi un bar, unde poţi sa te “răcoreşti” în timp ce stai în apă. Printre vile e plin de palmieri şi alte plante tropicale şi e tare frumos şi linişte.
Asta zic acum, pe lumină, dar aseară n-am vazut mare lucru pe întuneric, de mîncat n-am gasit decît cartofi pai şi grapefruit cam fermentat, iar camera noastră, care mirosea şi ea a stătut, nu prea m-a impresionat în mod plăcut (Cred că la fel au simţit şi F. & M., dar n-au comentat nimic.) După ce ne-am lăsat bagajele am ieşit puţin să facem o recunoaştere şi să vedem marea, dar era foarte întuneric şi n-am ştiut încotro s-o luăm. Şi ne era şi cam somn…
Partea placută a început de dimineaţă, cînd am deschis ochii şi am vrut să aştept afară trezirea celorlalţi. Numai ce am făcut cîţiva pasi şi am descoperit ca stăm la doar cîţiva zeci de metri de apă, desparţiţi de nisipul plajei doar de un pîlc rar de palmieri!
Atunci m-am intors fuga în cameră, m-am îmbrăcat în costum de baie fără să-i trezesc şi am iesit. Chiar cînd am ieşit am dat de un crab care lucra la o nucă de cocos căzută în nisip, dar a fugit repede în gaura lui, ca nici măcar să nu-mi treacă prin minte că aş avea şansa să-i fac o poză. Plaja era aproape pustie, iar marea foarte liniştită. Apa era mică pînă departe, dar nu m-am lăsat pînă nu am reuşit să mă ud pe costum ca să le pot dovedi lui F. & M. că chiar am fost în apă.
Şi aşa a şi fost, cînd m-am întors în cameră şi m-au vazut ud, au vrut sa ieşim imediat, chiar şi F., care era mai somnoros.
Apa e foarte faină şi caldă, iar cînd ieşi afară iaraşi e cald şi bine. Ne-am adus aminte cum era la Marea Neagra, că atunci cînd ieşeam din apă trebuia să ne ştergem repede (în timp ce tremuram în prosop, cu buzele vinete) şi apoi să ne mişcăm ca să ne încălzim. Aici nici pomeneală de aşa ceva; e cald ca în baie.
Ne-am jucat prin apă şi am şi gasit un bolovan de coral pe care erau prinse tot felul de alte chestii “coralistice” - minuscule animale sau plante -, cum sînt în acvarii sau în carţi. Dacă ar fi fost mai mic poate l-am fi luat. Asta îmi place cel mai mult aici – flora şi fauna.
Vedem peste tot tot felul de şopîrle
şi e un soi care-şi ţine coada încovrigată, ceea ce mă face să cred că poate e din soiul cameleonului.
Chiar mai înainte a venit lîngă noi un băiat cam de vîrsta lui F. (tot din Canada, dar din Québec şi nu ştia englezeşte) şi ne-a arătat o şopîrlă minusculă pe care o purta pe deget şi ne-a spus că şopîrla aia îşi schimba culoarea.
Iar plantele sînt şi ele foarte frumoase, mai ales palmierii şi sînt bucuros că-i văd în mediul lor natural.
A, şi am mai vazut ceva interesant, ca să ne lămurim definitiv că sîntem la tropice: în timp ce fotografiam un palmier am băgat de seamă că soarele era aproape chiar deasupra capului!
De cald, e cald. Dacă stai la soare, arde, iar cimentul e foarte fierbinte aşa că pe la amiază nu poti umbla desculţ pe ciment. Dar e plin de locuri umbroase şi nu suferim de căldură deloc. Mai rău e în Toronto, unde nu te poţi răcori în apă ori de cîte ori vrei.
Mîncarea e aşa şi aşa. E inclusă în pretul călătoriei; e un bufet cu mai multe feluri în jurul căruia ne tot plimbăm şi ne luăm ce vrem şi cît vrem. Sucurile de fructe sînt în mod clar facute din chimicale, iar unele fructe tropicale nu sînt pe gustul nostru. Dar omleta e foarte bună, peştele e bun şi el, legumele la fel, iar berea e cam ca cea de Timişoara.
Cu banii avem ceva emoţii pentru că nu ne-am adus mult (de la agenţia de turism ne-au spus să nu ne luam prea mult, că n-avem nevoie de bani), dar aici se fac tot felul de excursii de o zi care par interesante şi toate par mult prea scumpe. Ne-am ales-o doar pe cea despre care ghidul ne-a spus că o să fie cea mai frumoasă excursie pe care o s-o facem în viaţa noastră. O să mergem la nişte recifuri de corali; plecarea e marţi dimineata, dar deja am plătit pe ea mai mult de jumătate din banii cu care am venit.
Continuare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu