California 2009 - Partea a șaptea: acasă

Prolog
Partea întîia - San Francisco
Partea a doua - Sonora Pass
Partea a treia - Mount Dana
Partea a patra - Treasure Lakes
Partea a cincea - Sequoia
Partea a șasea - Yosemite Valley
Partea a șaptea - Acasă


Pentru ultima zi de vacanţă ne-am făcut planul să nu mergem direct în San Francisco pe drumul cel mai scurt, cel pe care îl aleseserăm la venire, ci - ţinînd cont că M voia să găsim o plajă pe ţărmul Pacificului de unde să vedem oceanul propriu-zis, nu doar bucata de golf de sub Golden Gate Bridge - am hotărît să atingem oceanul în zona golfului Monterey și de acolo să mergem de-a lungul coastei spre nord, pe Highway 1, pînă în San Francisco.

Am mai zăbovit puţin la magazinul din Curry Village să ne luăm suveniruri din Yosemite, după care am pornit direct spre vest, pe Highway 140. În Merced, în vale, am schimbat direcţia spre sud ca să trecem în Highway 152. Străbăteam o zonă agricolă, cu cîmpuri cît vezi cu ochii, cu căldură, uscăciune, tractoare și combine și, cum ţinta noastră era marea, acest drum mi-a adus dintr-o dată în amintire vacanţele în care mergeam cu mașina la mare cînd, după aerul tare al Văii Prahovei, ajungeam în Bărăgan și Dobrogea și știam că nu mai aveam mult pînă la Eforie. Era ca și cum, la distanţă de o generaţie, preluam ștafeta de la N și îmi venea mie rîndul să-mi duc familia la mare.

Prînzul l-am avut aici, într-un orășel din San Joaquin Valley, la un McDonald's. Se zice că mîncarea de la McDonald's e la fel în toată lumea pentru că se folosește peste tot aceeași reţetă, dar eu nu cred asta: hamburgerii de aici erau mult mai gustoși și zemoși decît cei din Oakville. Ori poate în vacanță pofta e mai mare?...

De aici am început să urcăm iar pentru că ne apropiam de masivul de dealuri înalte Diablo Range care, de-a lungul coastei, desparte continentul de ţărmul Pacificului. Dupa ce am lăsat în stînga lacul San Luis Reservoir, am dat, ca și la plecarea din San Francisco, de moriștile unor centrale electrice eoliene. Era puzderie de ele pe versanţii dealurilor. Cum fiecare morișcă avea trei braţe și cum moriștile erau destul de apropiate una de alta, să se folosească tot spaţiul disponibil, văzut de departe, cîmpul de moriști arăta ca o reţea de hexagoane, ca un fagure al unor albine gigantice.

Cum mergeam așa, am început să simțim în mașină un miros tare de usturoi. Am crezut mai întîi că e de la camionul din faţă, care poate transporta usturoi, dar mirosul a persistat și după ce am scăpat de camion. Și am ajuns în Gilroy, cel mai mare oraș din locurile acelea, unde am făcut o scurtă pauză și unde, în parcare, n-am mai rezistat și am întrebat-o pe o doamnă care părea de-a locului care-i treaba cu mirosul de usturoi. Mi-a explicat că aici sînt culturi mari de usturoi și că Gilroy e "capitala usturoiului".

Din Gilroy nu mai aveam mult. Am ieșit cu grijă din oraș pentru că era sfîrșitul orelor de curs și străzile erau pline de copii. De aici drumul mai urca puţin și trecea printr-o pădure cu vegetaţie abundentă și aspect tropical. Deși regăseam și aici serpentinele caracteristice ale Californiei, munţii rămăsesera mult în urmă, nu doar pe hartă, ci și în gînd. Așteptam cu nerăbdare și emoție momentul în care perdeaua pădurii se va da brusc la o parte, iar în faţă ni se va deschide albastrul nemărginit al oceanului.

Dar cînd am început sa coborîm pantele de vest de pe Diablo Range și, în sfîrșit, am ieșit din pădure, în fața ochilor nu aveam decît o cîmpie întinsă, iar mai departe, o ceaţă care ascundea orizontul...

Așa am ajuns în Santa Cruz, unde, dupa rătăcirile de rigoare, am găsit direcţia spre Highway 1 și am luat-o spre nord. Abia după ce am ieșit din oraș (apropo, făcînd ordine prin garaj am descoperit că firma care a fabricat casca de schior a lui F e din Santa Cruz, California și mă tot întreb care o fi legătura între Santa Cruz și schi?!), am zărit oceanul. Mai întîi nu se vedea mare lucru pentru că eram la nivelul mării, dar mai încolo relieful devenea mai accidentat și, în timp ce șoseaua urca și cobora niște dealuri care nu se mai terminau, în stînga priveliștea oceanului ne însoţea credincioasă. Tot socoteam unde și cînd ar fi cel mai bine să ne oprim: acum sau cînd vom ajunge mai aproape de San Francisco? Dar cînd am văzut, prinsă între doua dealuri, o plajă aproape pustie și un refugiu de parcare, am lăsat naibii socotelile și am tras brusc pe dreapta.

Ne-am schimbat pe marginea drumului, între ușile deschise ale mașinii, în scurtele momente în care nu trecea nimic pe șosea. Apoi am traversat și am intrat pe nisip! Era cam răcoare, iar un semn de pe plajă ne anunţa să avem grijă la următoarele pericole: valuri care cresc brusc, curenţi de adîncime, rechini. Ha! Nouă ne trebuia doar să ne băgăm tălpile în apă, sa ne lăudam că am intrat în Pacific.







Iar după ce am ieșit din apă și am luat-o la fugă să mă încălzesc - atunci, în acea fugă dementă în care-i strigam lui M că "Vin rechinii!", am simțit ce e libertatea. Pentru prima oară după mult timp mi-am dat seama că nu simţeam nicio opreliște, nicio constrîngere, niciun obstacol: în oraș te lovești de oameni, la munte te împiedici de pietroaie, pe șosea aștepţi la semafor, la fotbal îţi fură mingea adversarul, acasă cazi pe scari - peste tot numai piedici, frîne, hăţuri! Dar aici fugeam mîncînd pămîntul și simţeam că în secundele acelea de extaz mi-aș fi dat bucuros toate rezervele de energie pe care le mai aveam pentru tot restul vieţii.

Nu mai ţin minte cum ne-am schimbat, dar știu sigur că mai departe nu am condus cu chiloţii de baie uzi. Era frig ca la Marea Neagră, deci nu puteam rămîne în costumele de baie. De acolo, pe măsură ce ne apropiam de San Francisco, ceaţa se îngroșa tot mai mult peste ocean, iar soarele lumina tot mai palid. Ne felicitam că am oprit la plaja aceea, pentru că se facea tot mai urît și nu cred că am mai fi avut chef să intrăm în apă.


Într-un loc am vazut niște tipi făcînd wind-surfing. Unul dintre ei, într-un costum negru de sus pînă jos, cu un fizic foarte arătos deși cred că mai bătrîn decît mine, bronzat mai mult de vînt decît de soare, a ieșit la mal și, în timp ce el discuta cu un prieten, eu nu-mi puteam dezlipi ochii fascinaţi de lăboaiele lui uriașe, cu care călca pe pietre ca pe un covor de puf și cu care cred că nu avea nicio problemă în dirijarea planșei de surfing.

Am mai făcut opriri pentru că, în ciuda ceţii din ce în ce mai dese care acoperea oceanul, am fi putut să-l privim la nesfîrșit.

Iar aceasta e ultima poză pe care am făcut-o în vacanţă:


Încă nu se lăsase seara cînd am intrat în San Francisco, dar pînă am găsit hotelul (Ce pînă am găsit hotelul?! Mai întîi a trebuit să-i aflăm adresa pentru că fusesem atît de bezmetic că nu mi-a dat prin cap să mi-o notez, de parcă toată lumea din marele oraș ar fi trebuit să știe unde e...) s-a făcut întuneric. Hotelul era modest, iar restaurantul era o jale, dar pentru noi, care de o săptamînă și jumătate dormiserăm numai pe pămînt și nu mai văzuserăm un duș normal, era suficient.

* * *

Dimineaţa am plecat direct la aeroport. La scurt timp de la decolare zburam tocmai peste Yosemite și Kings Canyon





iar cînd am ajuns în partea cealaltă a munţilor am avut norocul să mai vedem o dată dragul de Mono Lake:


Mai departe, era America. Nu știu ce am văzut, dar am văzut astea:




Ba a mai fost ceva: cînd eram deasupra Nevadei am văzut, sub avionul nostru și zburînd în sens opus cu o viteză mult mai mare, un cilindru argintiu!

Ultima chestie pe care am înregistrat-o e acest clip; am văzut că urma să intrăm în nori și am vrut să filmez cum începe avionul să se zgîlțîie:

Era noapte cînd am ajuns în Newark, iar în Buffalo era și mai noapte. Dupa ce ne-am regăsit mașina am mai pierdut cred că vreo oră în Buffalo mergînd aiurea, ca un fluture sub bec, fără să mă pot hotărî ce voiam mai mult: o stație de benzină sau Peace Bridge, care să ne treacă în Canada. Oricum, important e că pînă la urmă am ajuns în paturile noastre de acasă. Cred că era 2 noaptea.

* * *

În ultimele zile de vacanţă m-am tot întrebat care e momentul care marchează sfîrșitul călătoriei noastre? Să zic că e cînd plecăm din Yosemite? Dar mai aveam de ajuns în San Francisco. Să fi spus că e atunci cînd ajungem în San Francisco? Dar mai aveam de zburat pînă în Buffalo. Să fie în Buffalo? Mai aveam de ajuns acasă. Se termină cînd ajungem acasă? Dar mai am de pus pozele pe Internet și de povestit celor care n-au fost cum a fost. Așa că pînă la urmă am început să cred că nicio călătorie nu are sfîrșit, că ne trăim toata viaţa într-o călătorie continuă, trecînd prin mai multe staţii fără să putem spune vreodată că am ajuns cu adevărat la capăt.

California 2009 - Partea a sasea: Yosemite Valley

Prolog
Partea intiia - San Francisco
Partea a doua - Sonora Pass
Partea a treia - Mount Dana
Partea a patra - Treasure Lakes
Partea a cincea - Sequoia
Partea a sasea - Yosemite Valley
Partea a saptea - Acasa


Am pornit devreme din Three Rivers. Era ultima zi pe care o mai aveam la dispoziție în munți și voiam să apucăm să vedem cît mai mult din Yosemite Valley. Nu aveam pretenția să facem cine știe ce isprăvi grozave, nu mai era timp pentru așa ceva. Azi urma să fim "pantofari".

Am coborît deci pe drumul plin de serpentine pe care urcaserăm cu două zile înainte pînă am ajuns iar în cîmpia din San Joaquin Valley și de acolo am luat-o spre nord. Urma să ajungem într-un punct foarte apropiat de locul în care făcuserăm prima oara cunoștință cu munții, exact cu o săptămînă în urmă, așa că puteam spune că încheiam un circuit în jurul părții de sud a Sierrei Nevada. Nici nu-mi închipuiam, cînd stăteam zgribulit asupra hărții în campingul de la North Lake că pînă la urmă vom reuși, totuși, să vedem ambele obiective, singurele de care auzisem eu din Sierra Nevada: arborii sequoia și Half Dome.

Am ajuns, conform planului, cam pe la prînz la intrarea în parcul Yosemite Valley, după ce trecuserăm prin fundul unor chei unde traficul a fost puțin blocat de ceva reparații. Chiar înainte de granița parcului opriserăm într-o mică așezare de unde luaserăm benzina și cîteva provizii: pîine, conserve, ceapa, ouă fierte... La bariera de la intrarea în parc era coadă. Deși era luni, era sărbătoare, deci zi liberă, și erau multe mașini care urcau. Ne facuserăm calculul că, totuși, fiind ultima zi a weekendului lung, trebuiau să fie și mulți oameni care coborau spre oraș, deci vom avea șanse să găsim un loc de cort. Spre barieră înaintam ca melcul, așa că am avut timp să luăm prînzul în mașina (mîncarea pe care tocmai o cumpăraserăm era lîngă noi, briceagul la îndemînă, apa și șervețelele, și ele, pe undeva printre rucsaci și haine), iar după ce am plătit taxa de intrare șoseaua a devenit iarăși circulabilă.

Și așa am intrat în Yosemite Valley. Dacă mai țin bine minte, cred că am mai făcut o încercare să intrăm în contact cu R & H, sperînd zadarnic că poate au sărit peste vizita la sequoia și ne vor ajunge din urmă.

Din loc în loc erau mașini oprite și turiști care făceau poze peisajului din jur, dar lucrurile cu adevărat interesante aveau să apara mai încolo, mai sus. Cînd valea lui Merced River s-a deschis într-o luncă plină de pomi, în stinga a apărut El Capitan, un perete de stîncă celebru in lumea alpinistilor:

Căzuți în admirația lui El Capitan era să nu observăm pe versantul de vizavi o minunăție la fel de mare, Bridalveil Fall, o cascadă numită foarte potrivit "Vălul miresii":



Am continuat în sus pe vale și, de-o parte și de alta, numai stînci înalte și abrupte, cred că un paradis pentru alpiniști. În scurt timp am ajuns la Curry Village, unde se termina drumul de mașină, chiar la poalele lui Half Dome:


În partea opusă era North Dome:



Chiar deasupra noastră pornea un perete foarte înalt și abrupt, care mi s-a părut că putea rivaliza cu El Capitan:

Aici erau campinguri, recepție, autocare, magazine, tot ce vrei. Și plin de turiști, bineînțeles. Ne-am dus la recepție să cerem loc de cort și presupunerea noastră că, fiind ultima zi din weekend, lumea va începe să plece acasă începea să se adeverească: deocamdată nu erau locuri, dar ne-au trecut pe o listă de așteptare pentru ora 3, cînd se vor împărți locurile care se vor elibera între timp, și ne-au spus că sînt șanse mari să primim un loc ținînd cont că aveam doar un cort. În așteptare, am început să ne plimbăm de capul nostru prin parcare, unde, nepăsători la mulțimea de turiști și mașini, își făceau veacul doi cerbi și o căprioară, mai rozînd un măr, mai păscînd iarbă, mai uitîndu-se prin jur.

După un timp a venit M. care se tot învîrtise în jurul recepției și ne-a dat vestea că nu mai e nevoie să așteptăm pînă la 3 pentru că, văzînd-o căutînd locuri de cort, un domn a venit la ea și ne-a oferit locul lor, pentru că ei plecau chiar acum. Am primit imediat, ne-am aranjat tabăra cît am putut de repede și am făcut planul pentru restul zilei. Nu mai aveam timp și energie pentru ture tari, așa că am ales o idee din pliantul pe care îl primiserăm la intrarea în parc: să mergem cu mașina cam 40 km pînă într-un loc numit Glacier Point de unde cică e o priveliște grozavă.

Am aflat și că în după amiaza aceea urma să se deschidă scurtul drum de legătură dintre Yosemite Valley și Highway 120. Acum chiar că nu mai conta, dar eu nu regretam deloc că se intimplase că Highway 120 și acest drum de legătură fuseseră închise cu o săptămînă în urmă.

Și am pornit. Firește, aceleași drumuri în serpentine, cu pante mari în jur - eram deja obișnuit. Nu trebuia decît să-mi țin ochii la drumul din față și să evit să mă uit în adîncul văilor, ceea ce era destul de ușor pentru că am condus aproape numai prin pădure. Ne-am mai oprit din cînd în cînd în diverse puncte de belvedere, dar cel mai frumos era, bineînțeles, chiar la capăt, la Glacier Point. De aici se vedea nu doar întreaga vale Yosemite, nu doar Half Dome, ci tot masivul:

Acesta este Mt Florence, iar în dreapta lui se ițeste vîrful lui Mt Lyell, cel mai înalt vîrf din Yosemite:


Acestea sînt Nevada Fall și Vernal Fall:


O vedere mai de aproape a Vernal Fall



Singurul care nu se vedea era Mt Dana; cred că era chiar în spatele lui Half Dome. Și tare aș fi vrut să revăd vîrful pe care urcaserăm cu exact o săptămînă în urmă!

Încîntat de peisajul din jur nu mi-am dat seama decît foarte tîrziu că locul unde ne aflam, Glacier Point, nu era altceva decît vîrful peretelui la picioarele căruia se afla campingul nostru. Așadar am condus 40 de kilometri, dar cortul nostru nu era altundeva decît în genunea de sub noi! Cînd ne făceam curaj să privim în jos, vedeam campingul, parcarea, căsuțele, tot Curry Village...!

Era plin de turiști și aici pentru că în ghid scria că apusul de soare din acest loc creează o priveliște deosebită. Așa că stăteam toți, atîrnați de stînci, lenevind pe bolovani, vorbind în toate graiurile pămîntului și așteptînd apusul. Era o atmosferă tare faină, relaxată, liniștită, o încheiere perfectă a aventurii noastre în munți.

Cînd soarele a apus, mare deosebire nu a fost, totuși, față de ceea ce admiraserăm pînă mai adineaori. Doar culmile din depărtare se făceau roz,


după care griul înserării s-a lăsat peste întregul munte.



Atunci, ca la o comandă, toată populația de pe stînci s-a ridicat și am pornit-o spre mașini. Întunericul se lăsase brusc și acum coboram, un șir lung de mașini, pe serpentinele interminabile. Acum, pe întuneric, era mult mai ușor de condus pentru că privirea nu-mi era distrasă de hăurile din jur. Era o călătorie fantastică în noapte, în care șirul de lumini roșii ale farurilor mașinilor din față cobora pantele ca un șarpe alunecînd la vale.

Cînd am ajuns jos, fiecare am pornit în altă direcție, așa că ne-am trezit primii din grupul celor care urcam spre Curry Village. Și așa am avut norocul să vedem, spre surprinderea noastră, încă un urs, chiar pe marginea drumului, o siluetă întunecată intrînd în păduricea din dreapta șoselei. Abia se vedea în întuneric, dar puteam spune că aveam deja privirile formate. Era ca și cu caprele negre în Retezat: odată ce le-ai văzut din depărtare, te înveți să deosebești o capră de celelalte pete maro punctiforme reprezentînd jnepeni uscați.

La cort n-am mai făcut nimic. Am încercat să aprindem focul, dar chiar cînd s-a întețit, a trebuit să-l stingem pentru că aici era o regulă că de la 10 seara nu mai ai voie să ții focul aprins și nici să nu mai faci zgomot. Ultima noastră seară a fost scurtă și fără haz, dar și noi eram obosiți așa că am adormit imediat.

Continuare: Partea a saptea

California 2009 - Partea a cincea: Sequoia

Prolog
Partea intiia - San Francisco
Partea a doua - Sonora Pass
Partea a treia - Mount Dana
Partea a patra - Treasure Lakes
Partea a cincea - Sequoia
Partea a sasea - Yosemite Valley
Partea a saptea - Acasa


Highway 395 mergea direct spre sud, de-a lungul Owens Valley. In dreapta aveam cele mai inalte virfuri din Kings Canyon

iar in stinga culmile mai scunde ale muntilor Inyo. Am trecut prin Big Pine si Independence si am hotarit ca, de prinz, sa avem un hamburger rapid, in masina, asa ca am oprit in Lone Pine la un McDonald's. Lone Pine e la poalele lui Mt Whitney (4418m), cel mai inalt virf din Statele Unite propriu-zise (adica fara Alaska si Hawaii).

Aceasta este vederea din parcarea de la McDonald's. Chiar in centru este Lone Pine Peak (3945m), iar Mt Whitney este in dreapta, putin mai in spate - virful acela care seamana cu o saminta de floarea-soarelui pazit in stinga si dreapta de creste zimtate:


Tot timpul cit am fost in vacanta si a venit vorba de Lone Pine am avut senzatia ca imi amintesc ca aici s-a tinut un puternic concurs de sah pe care l-a cistigat Florin Gheorghiu. Cind am vazut cum arata oraselul, mic si izolat, am inceput sa ma indoiesc de memoria mea, dar cind am ajuns acasa am verificat pe Internet si, intr-adevar, Florin Gheorghiu cistigase editia din 1979 a openului international.

Am continuat drumul fara sa zabovim. Trebuia sa ajungem cit mai devreme ca sa gasim locuri de cort. Partea proasta era ca era simbata, iar weekend-ul era lung pentru ca luni era sarbatoare, deci trebuia sa ne asteptam la o multime de turisti.

Tot drumul pe Highway 395 a fost foarte frumos. Muntii din Kings Canyon in dreapta, in stinga fundul lacului secat Owens, chiar mai mare decit Mono Lake, mai incolo un alt lac, cu apa verde, ingust si serpuit, roci negre, asemanatoare cu ce vazusem in Islanda anul trecut,

apoi mici canioane cu pereti de roca rosietica etc. - tot drumul a fost ca o lectie de geografie fizica pe viu. Am continuat spre sud pina cind in stinga orizontul s-a deschis spre desertul Mojave,

iar in dreapta crestele, pina mai adineaori impunatoare, ale Sierrei Nevada s-au transformat in culmi domoale.

Aici am luat-o spre vest pina am ajuns in Bakersfield, pe versantul vestic al muntilor. Bakersfield e un oras destul de mare si ma mir ca nu auzisem pina atunci de el. In orice caz, tin minte ca incintarea pe care am simtit-o in Owens Valley mi-a pierit la vederea peisajului urban. Locurile imi aduceau aminte mult prea mult de autostrazile pe care merg zilnic la serviciu.

Masina mergea bine, nu zaboviseram pe niciunde, asa ca eram in grafic cu timpul. Am continuat spre nord pina in Visalia, de unde am luat-o inapoi spre est, sa intram iarasi in munti. Mai intii au aparut din nou dealurile care imi faceau chef sa ma joc de-a indienii, cu copaci mici si rari si cu stinci care tisneau din iarba aurie, uscata, apoi dealurile s-au transformat in munti, am trecut pe linga un lac mare si curind au aparut serpentinele si curbele strinse pe care ajunsesem sa le cunoastem atit de bine. Drumul trecea prin Three Rivers si am continuat pina la intrarea in parcul national Sequoia. Aici, la bariera, coada, iar pe tabela pe care erau trecute campingurile arata ca toate sint pline. N-avea rost sa mergem mai departe, asa ca am hotarit sa cautam un loc de cazare cit mai era lumina. Si am pornit inapoi, oprind la fiecare hotel, motel sau pensiune pe care o vedeam, sa intrebam daca nu au locuri. Semana destul de mult cu excursia noastra "No vacancy" din Irlanda, cind am mers o zi intreaga pina pe coasta cealalta a insulei, numai ca sa descoperim ca acolo nu era niciun loc de cazare si am sfirsit prin a face tot drumul inapoi pina in Dublin, unde am ajuns pe la 4 dimineata. Pina la urma am gasit un smecher in Three Rivers care avea mai multe casute. La casute nu mai avea loc, dar ne-a lasat sa ne punem cortul la el pe proprietate (pe malul unui riu atit de lenes ca parea lac), la pret de peste doua ori mai mare decit am platit in campingurile normale. N-am vrut sa ne punem cortul chiar linga casute pentru ca era prea multa lume pe acolo si, oricum, unii cu o camioneta isi intinsesera deja mica lor tabara. Asa ca am gasit un loc mai ferit, dupa un mic pilc de copaci, unde era liniste si nu ne tulbura nimeni.

Pina am pus cortul (pe solul moale, nisipos!), pina am platit, pina ne-am mai orientat, s-a lasat intunericul. Am pornit cu masina inca vreo 2 kilometri mai jos unde era un camping mai mare, pentru rulote si aici am putut face dus. Adevarul e ca aici era cam mizerie; in prima seara a mai fost cum a mai fost, dar in a doua am vazut niste chestii de am iesit de acolo spunindu-mi cu exasperare ca los mexicanos son las mas miserables popolo del mundo (de enervare invatasem si rom-spaniola).

Si asa a fost prima seara fara H & R. Parca vinul era mai cald, focul mai mic, cheful de povestit venea mai greu, iar cascaturile erau mai dese. N-am stat mult si ne-am dus la culcare. Acum, pe intuneric, cind toata activitatea din jur incetase, incepeam sa vedem si dezavantajele locului in care ne-am pus cortul: intuneric bezna, plescaituri misterioase in riu, zgomote ciudate prin tufisuri...

Si totusi, noaptea a trecut fara peripetii. Ne-am sculat devreme si am pornit iarasi spre parcul Sequoia, sa vedem padurile cele mari. Pe drum am incercat disperati sa vorbim cu A, s-o rugam sa-i transmita lui R detalii despre locul in care ne-am asezat ca sa ne putem gasi in cazul in care o sa ne ajunga din urma. Telefonul mergea prost pentru ca semnalul era slab, iar A&C nu intelegeau ce vrem sa spunem, ce mai, o zapaceala.

De la intrarea in parc am continuat pina la Giant Forest, padurea cu arborii de sequoia.


Am parcat intr-un loc numit "Museum", unde era si un mic muzeu despre sequoia. Iar de aici am pornit pe jos, prin padure, spre General Sherman, cica cel mai mare organism viu de pe Pamint din punct de vedere al volumului. Padurea nu era formata numai din sequoia; de fapt, arborii cei mai numerosi erau niste brazi foarte inalti, care se tineau bine in fata concurentilor mai celebri.


Citisem ca sequoia sint, in principiu, nemuritori, pentru ca au in ei un fel de substanta care le permite sa se regenereze. Nici incendiile nu le fac rau; de fapt, le priesc. Singurul mare pericol care ii paste este rasturnarea: radacinile lor sint relativ mici si furtunile pot sa-i darime.



Prin padure nu erau chiar atiti turisti pe cit ma asteptam. Vedeam oameni, dar destul de rar. In schimb, am intilnit o caprioara care nu parea sa se teama de noi deloc.


La urs, dupa atitea zile in care am tot fost atentionati degeaba ca trebuie sa ne adapostim mincarea din calea lui, fara sa-i vedem nici urma, nu ne mai gindeam. Cind poteca a iesit in luminis, pe pietrele batute de soare, eu ma asteptam (si tare as fi vrut) sa vedem un sarpe cu clopotei. Nimic!

Arborii de sequoia nu pastrau o densitate constanta. Cred ca erau mai multe pilcuri de sequoia presarate in padurea relativ omogena de brad. Fusesera multi la plecare, linga Museum, apoi la mijlocul traseului se imputinasera, iar acum, cind ne apropiam de tinta, apareau iarasi. Am ajuns la un exemplar care parea important pentru ca avea nume, Lincoln Tree. Era urias; am ramas mai in urma si ma uitam cum, fata de el, M & F pareau minusculi, ca niste ornamente pe linga bradul de Craciun - parca ar fi fost acei ingerasi sau Mosi Craciuni pe care ii pui ca podoaba in brad.



Aici, la Lincoln Tree, se intilneau mai multe poteci asa ca ne-am nimerit trei grupuri deodata. Unii m-au rugat sa le fac o poza si, intorcindu-ma putin cu spatele, sa descifrez mai bine butoanele de pe aparat, am prins cu coada ochiului o miscare in padure, ca un fel de veverita. Din instinct m-am uitat si, mai repede ca gindul, ochiul a recunoscut ceva ce numai in fotografii mai vazuse: silueta neagra a unui urs ce se departa de noi, la vreo douazeci de metri, pe fundalul verde al padurii! Mai vazusem urs, la zoo, sezind plictisit si prostit in birlogul lui; acesta insa era de-adevaratelea si arata exact ca in cartile cu animale pentru copii. Frica n-a apucat sa ni se faca - in total eram cam 7-8 persoane, iar ursul se indeparta.

Am mai trecut pe linga un alt sequoia (nu mai tin minte cum se chema; in orice caz, era tot un nume de presedinte al SUA)


dupa care nu a mai fost mult pina la tinta, General Sherman:



Aici era plin de turisti pentru ca era foarte aproape de sosea - majoritatea venisera cu masina sau autocarul. Era ca la piata:


Din cauza asta nici nu prea ne-a placut aici. Era ca la Niagara, unde spectacolul lumii abate atentia de la minunatia naturii. Nu sint mizantrop (cel putin, in vacanta nu am fost; dimineata in trafic sau cind ajung la lucru e alta poveste), dar abundenta de oameni te duce cu gindul la un produs de consum si incepi sa te simti ca si cum te-ai uita la o reclama la televizor.

Era un loc unde lumea statea la coada sa faca poza cu copacul. Nu doream neaparat sa facem si noi, dar pentru ca atitia oameni doreau sa faca, locul ni s-a parut brusc mai pretios si atunci cind s-a eliberat am profitat:


Deci era multa lume la General Sherman. Dar n-am mers mult pe drumul de intoarcere ca populatia s-a rarit considerabil si am primit pedeapsa pentru faptul ca nu mi-a placut zarva de la General Sherman: simteam iarasi fiorul "singuri in padure", iar acum, dupa ce vazusem ca chiar exista ursi, acest fior parea sa aiba temei. Mai mult, cind am ochit o banca si ne-am hotarit sa ne oprim pentru masa de prinz, eu nu m-am asezat linga M & F, ci am mincat in picioare, cu fata la ei, ca sa vad daca apare vreo dihanie din partea aia. La intoarcere am ales un alt drum, mai prin padure, nu prin atit soare. La un moment dat ne-a ajuns din urma o pereche si, dupa ce ne-am intilnit cu un alt grup care au spus ca vazusera un urs nu cu mult timp inainte, doamna tot explica in gura mare ca vrea neaparat sa vada si ea ursul. Sotul o ademenea sa se abata putin sa viziteze si Washington Tree, dar ea nu si nu, n-o intereseaza niciun "fucking tree", ea vrea sa vada ursul. Cu astia linga noi parca eram mai linistit, dar dupa un timp s-au dus in alta directie. Am ramas iarasi numai noi trei. Vorbeam intruna ca sa speriem ursul. Voiam si nu voiam sa ne intilnim cu inca unul. Pe de o parte imi era frica (nu atit de urs, cit de reactia mea la vederea lui), pe de alta eram curios sa mai vad unul, mai bine. Asa ca atunci cind ne intilneam cu grupuri de turisti eram si bucuros, dar si dezamagit. In fine, am mers mult prin padure, drumul era usor, orizontal, iar sequoia erau peste tot. Aveam o harta pe care ne verificam intruna progresul, dar la un moment dat, chiar aproape de "Museum", ne-am dat seama ca la o bifurcatie am luat-o pe drumul gresit. Ne-am intors pina la rascruce si acolo m-am intors spre M si F incepind sa le explic rationamentul pe care il facusem cind am ales drumul gresit. Si numai ce-i vad intepeniti, cu ochii cit cepele, privind fix undeva in spatele meu fara sa scoata o vorba. Ma intorc curios si vad cum pe versantul opus al unei mici vilcele trecea un urs!



Priveam fara sa scoatem un sunet, doar ne uitam la el cum se scarpina tacticos de un copac si l-am filmat pina ne-am plictisit. Dar cind ursul s-a intors cu fata spre noi, M a sugerat ca ar fi timpul sa o luam din loc. Mi-am adus aminte ca am citit in ziar de o turista care a fost atacata de urs in Bucegi pentru ca s-a apropiat prea mult de el ca sa-l fotografieze mai bine, asa ca am fost imediat de acord cu M.

Altceva n-a mai fost. Eram aproape de Museum, ne-am gasit masina si am plecat inapoi spre Three Rivers, la cort. Dupa ce am avut iarasi cina la foc, singuri, in pustietatea noastra, ne-am dus la toaleta sa ne spalam pe dinti. Erau numai vreo suta de metri de la cortul nostru pina in casuta cu chiuveta, dar contrastul de atmosfera era urias. La noi era pustiu si bezna, iar aici erau canapele, masa de biliard si tot felul de alte jocuri. Cind ne-am intors la cort am auzit ceva fosnind prin tufe si am indreptat amindoua lanternele in directia aceea. N-am vazut nimic miscind, dar atentia mi-a fost atrasa de un tufis care arata exact ca o stafie sau o Baba Cloanta putin inclinata si care se uita spre noi. Asemanarea era atit de mare ca nu-mi puteam desprinde privirile fascinate de tufa aceea. Mi se parea ca daca o sa abat lumina lanternei, ea va profita de intuneric si se va apropia de noi. Si acum, cind scriu rindurile astea, ma trec fiori pe spate. Era ca in Blair Witch Project.

Pina la urma bruma de ratiune a invins si ne-am dus la culcare. Cum ziceam, locul era nisipos, asa ca dormeam confortabil, fara sa ne doara salele sau spatele. Dar pe la 1 noaptea numai ce auzim ceva ca un vaiet subtire si lung, care nu se mai termina. Desi nu mai auzisem pina atunci asa ceva, ne-am dat seama ca sint urletele coiotilor. Erau mai multi si parca se indemnau unii pe altii sa urle cit mai lung. Semanau cu niste plinsuri, dar niste plinsuri rele, fioroase, ca te treceau toate racorile. La un moment dat au inceput si ciinii de prin imprejurimi sa latre si coiotii s-au potolit si am adormit inapoi. Dar pe la 4 dimineata simt ca M imi scutura umarul. Somnoros, mormai:

- Mm, ce?
- Coiotii, zice ea.

Da, iarasi se auzeau urletele. Buimac, fara cuvinte, mi-am luat lanterna si am iesit din cort, desi nu-mi dadeam seama ce actiune urma sa intreprind. Cred ca eram in aceeasi stare de semiconstienta ca atunci cind i-am daruit asa, pur si simplu, fara vorbe, chitara lui O. unui necunoscut in toiul noptii cind stateam in camin la Timisoara. Intre timp coiotii tacusera, dar m-am invirtit in jurul "taberei", am luminat tufisurile si am tras niste scaune de plastic in jurul cortului, pesemne ca sa se impiedice coiotii de ele daca vor veni la noi. De o eventuala "lupta corp la corp" cu ei nu-mi era teama, ba chiar muream de curiozitate sa-i vad la fata; in schimb urletele lor erau ceva absolut sinistru.

* * *

Dimineata ne-am sculat devreme si ne-am strins lucrurile in cea mai mare graba. Era ultima zi pe care o petreceam in munti si planul era sa ajungem cit mai repede in Yosemite Valley ca sa apucam sa vedem si acolo cit mai multe.

Continuare: Partea a sasea

California 2009 - Partea a patra: Treasure Lakes

Prolog
Partea intiia - San Francisco
Partea a doua - Sonora Pass
Partea a treia - Mount Dana
Partea a patra - Treasure Lakes
Partea a cincea - Sequoia
Partea a sasea - Yosemite Valley
Partea a saptea - Acasa


In noaptea aceea (sau in cea de dinainte?) am visat cu batrinul administrator al campingului: cind aflase ca sintem din Toronto ne-a spus ca acolo a facut facultatea, la Universitatea din Toronto. Iar in visul meu ii replicam cu rautate: "Inseamna ca nu e cine stie ce de capul ei, daca ai ajuns administrator de camping". Mi-am adus aminte si de cintaretul acela din Ghirardelli Square, care stia toate limbile de pe Pamint si zicea ca e lingvist: atunci îi spusesem lui F ca asta îl asteapta daca va face Filologia — o sa ajunga sa cinte la colt de strada.

Dimineata era frumoasa, ca de obicei. Planul era sa mergem catre Kings Canyon. Ne-am strins corturile si am plecat, dar nu inapoi spre Owens Valley, ci tot inainte, spre Yosemite, pentru ca R aflase ca la un camping inspre interior puteam face dus. Ajunsi acolo am aflat ca nu aveam voie sa facem dus decit daca aveam cazarea la ei. Asa ca ne-am furisat pe linga Receptie pina la spalator, dar aici alta chestie: la "barbati" nu puteam deocamdata intra pentru ca se facea curatenie. R si M s-au dus la femei, iar noi am stat in asteptare pe o banca. Nu era nimeni in afara de noi pe acolo — poate era prea devreme sau prea tirziu. Fetele au incercat sa ne convinga sa facem dus la "femei", ca nu e niciun pericol, dar nici nu voiam sa auzim. Pina la urma H s-a incumetat, dar nu trece mult dupa ce intra ca apare o tipa si intra in spalator. Atunci R intra si ea sa-l atentioneze sa nu iasa deocamdata din cabina, dar mai întîi pregateste terenul:
— H., sa nu-mi raspunzi!
— Poftim?, rosteste o voce barbateasca de sub dus.
Noi inghetam.
Intre timp, mai apare o tipa si intra si ea în spalator. Discuta ceva intre ele. In clipa asta am fost convins ca nu mai e scapare. Ma simteam ca in filmul After Hours, cind un fleac se transforma intr-o incurcatura care creste, creste, pina te prinde in ghearele ei. Deja il vedeam pe H fortat sa dea explicatii ca nu e vreun pervers.
Pina la urma, totusi, tipele au iesit fara sa se intimple nimic si curind apare si H, proaspat, frumos si sclipind de curatenie. Nu mult dup-aia s-a deschis si la barbati si am putut intra si noi. Dupa atîtea zile fara apa calda, de-abia m-a lasat inima la sfirsit sa închid robinetul!

De aici am pornit inapoi, iesind din Yosemite, dar chiar linga Ellery Lake am mai facut un scurt poapas ca sa aruncam o ultima privire spre locurile de care ne desparteam:


Apoi am reintrat pe Highway 395 si am continuat drumul spre sud, spre noul obiectiv, muntii din Kings Canyon. Am oprit in Bishop unde am luat masa si ne-am aprovizionat. Am cumparat si cuie de cort in locul celor care s-au indoit la Tioga Lake. Era foarte cald, aici ma simteam in sfirsit asa cum imi inchipuiam ca trebuie sa fie in California. Ne coceam pe o banca la marginea soselei principale si ma uitam la oameni, la camioanele mari care treceau intruna, la o pictura murala pe zidul cladirii din fata... Eram ca in filmele cu vestul salbatic, cind seriful sta pe prispa intr-un sezlong si se uita plictisit la ce se mai intimpla pe strada. In ciuda caldurii ma simteam bine si, daca ar fi fost dupa mintea mea, as fi ramas acolo pina se facea seara, sa vad cum se schimba orasul.

Din Bishop am luat un drum secundar spre vest. Aici eram mai la sud de Yosemite, mergeam spre muntii din partea de nord a masivului Kings Canyon. In fata se vedeau muntii, dar in stinga si in dreapta era un peisaj desertic. Nu era iarba, era doar pamint uscat din care ieseau smocuri de plante. Daca am fi avut timp, as fi vrut sa ma dau jos din masina si sa merg asa, de unul singur, vreo jumatate de ora prin locurile acelea pentru ca sint sigur ca as fi dat de ceva reptile interesante.


Aici este un videoclip cu panorama care incepe cu Owens Valley si se termina inspre munti:

Aici muntii erau mai inghesuiti si mai fragmentati decit in Yosemite. Chiar si crestele erau mai abrupte si mai zdrentuite, in timp ce in Yosemite unele virfuri erau rotunjite si aratau ca un monolit urias spalat de apa. Am incercat mai intii un camping care cred ca se chema Willow Camp. Slava Domnului, H, care conducea in fata, n-a oprit nici cit sa aruncam o scurta privire: locul era prea inghesuit si neatragator. Urmatoarea incercare a fost la Lake Sabrina. Si aici locul era inghesuit intre doi versanti apropiati, dar macar prin mijlocul campingului curgea un rîulet cu apa limpede si nisip foarte fain pe fund. Nu ne-am oprit nici aici prea mult si am vrut sa vedem cum e a treia optiune, North Lake. Drumul pina acolo era iarasi prin serpentine strinse, fara parapet, iar in jos se deschideau vai abrupte, fara fund. In timp ce conduceam concentrat si ma rugam sa nu ma apuce ameteala, F, entuziasmat, tot imi striga sa ma uit in jos, in vai, ca sint foarte frumoase!

Campingul asta era mai sus decit Lake Sabrina, intr-o padure de brazi. Am pus la vot unde sa stam. H si cu mine am fi vrut sa ne intoarcem la Sabrina (cel putin pe mine m-a atras rîuletul acela si faptul ca era mai mult soare), dar ceilalti au vrut sa raminem unde eram. Lui R îi placea padurea si mirosul brazilor. Asa ca ne-am hotarit sa raminem si am gasit o poiana deasupra careia se inalta o creasta care era singurul loc din toata regiunea la care ajungea soarele:

Ne-am pus corturile


si am plecat cu H dupa lemne in padure. Daca tin bine minte, cam pe-acum a inceput sa ma apuce jalea ca va trebui sa ne despartim curind pentru ca noi nu aveam atitea zile de vacanta ca ei si trebuia sa ne gindim la un plan propriu.

Am stat la foc si, ca in serile de dinainte, am povestit tot felul de amintiri. Si abia acum am indraznit, in sfirsit, M si cu mine, sa le spunem si celorlalti ca la campingul de la Tioga Lake era pus un afis in care eram avertizati sa nu atingem rozatoarele pentru ca s-ar putea sa ne imbolnavim de... ciuma!

Aici era mai racoare, dar am stat pina cind toate stelele din Carul Mare au apus in spatele culmii aceleia care se vedea deasupra poienii.

* * *

A doua zi aveam de ales mai multe trasee. Nu eram propriu-zis in parcul Kings Canyon, ci la marginea de nord al lui, intr-o zona numita John Muir Wilderness. Pina la urma ne-am hotarit sa mergem spre sud, catre Treasure Lakes si, eventual, sa urcam pe Hurd Peak. Aici era plin de lacuri cu nume interesante (Chocolate Lakes, Goethe Lake, Thunder and Lightning Lake, Topsy Turvy Lake, Evolution Lake, Blue Heaven Lake, Hell Diver Lakes etc.) ca iti venea sa te duci pe la toate, sa vezi de ce le cheama asa.

Am mers cu masina pina dincolo de Willow Camp (primul camping pe care il avusesem in vedere ieri) si am oprit chiar unde se termina drumul, la South Lake.


De aici nu era mult de urcat ca diferenta de nivel pina la Treasure Lakes. La scurt timp dupa plecare am ajuns la o bifurcatie, unde inca mai puteam sa ne schimbam planul si sa mergem la Chocolate Lakes (unde F zicea, mai in gluma mai in serios, ca ar vrea sa mearga). Ne-am hotarit totusi pentru traseul mai scurt si am continuat cu planul initial. Dar dupa ce cararea a inceput sa coboare mult am inceput sa ma enervez: daca acum coborim atita, inseamna ca ne asteapta un urcus tare. Daca urcusul pe Mt Dana mi s-a parut ca seamana cu o tura pe Peleaga, drumul asta mi se parea ca seamana cu o zi la Galesul. Oricum, eram odihniti si padurea era frumoasa.

Si intr-adevar, urcusul a inceput curind. Era destul de abrupt si mergeam incet si faceam pauze dese. Pina la urma le-am spus lui H & R sa nu ne mai astepte pentru ca daca vor sa urce pe Hurd Peak trebuie sa cistige timp. Si acum imi pare rau ca nu le-am spus mai devreme s-o ia inainte.

Acesta este Hurd Peak:

Brazii se faceau tot mai rari si urcusul a inceput sa se domoleasca.


Din cauza alitudinii, degetele lui M s-au umflat, ba mai tirziu si bratele i s-au umflat usor. Era comic, dar in acelasi timp ma gindeam cu spaima ca daca degetele ni s-au umflat, oare cit de umflati ne-or fi creierii in cap?! (Dar oare nu cumva chiar gindul acela era consecinta umflarii creierelor?...)

Ca peste tot pe unde am umblat, marcaj nu era. R mi-a explicat ca asta e filozofia pe aici, sa nu se lase nicio urma omeneasca in natura. Chiar daca eu nu cred ca o piatra vopsita ar fi un mare dezastru estetic sau ecologic (mai ales ca as putea sa jur ca am vazut in doua-trei locuri cum poteca era completata cu un fel de ciment, o dovada ca mina omului nu era chiar absenta din peisaj), pot sa-mi imaginez si argumentele in favoarea absentei marcajelor: mai intii, hai sa ne imaginam ca intr-o buna zi rasa omeneasca dispare de pe Terra. Atunci ar fi frumos ca planeta sa arate cum era inainte de aparitia oamenilor. In al doilea rind, daca drumul ar fi marcat, ar fi mai multi turisti si natura din apropierea potecii s-ar strica mai rau. In al treilea rind, daca ar fi marcaje pina pe virf, atunci n-ai mai avea senzatia ca mergi pe un drum neexplorat, n-ai mai avea sentimentul de cuceritor, iar satisfactia de a ajunge pe virf ar fi mai mica. In al patrulea rind, cred ca sint atit de multe trasee posibile incit nu are rost sa marchezi unul in favoarea altuia.

Pina la urma am aplicat si cu M metoda "Mount Dana": urcăm 10 metri altitudine fara oprire, dup-aia ne odihnim pina ne vine respiratia. Si asa am ajuns la lacuri:


Spre sud orizontul se oprea la creasta care alcatuia granita nordica a parcului Kings Canyon:




Deasupra noastra era Hurd Peak:


Cit timp am stat la lacuri m-am tot uitat dupa H & R, incercind sa ghicesc ce traseu au ales, dar nu se vedeau nicaieri. Pe harta parea aproape, dar masivitatea virfului si stincile de pe creasta m-au convins ca numai printr-un miracol ar putea ajunge pina sus la timp.

Colac peste pupaza, cerul s-a inchis si a inceput sa picure usor, incit nu stiam daca sa ne apucam de prinz aici sau sa mai asteptam. Pina la urma ne-am hotarit sa mincam; am mincat spam si o marmelada de caise foarte buna, cum in Canada nu gasim!

Pe la sfirsitul mesei ne auzim strigati de R, de undeva de sus. Ne uitam in toate partile, dar nimic. Abia cind au ajuns linga lacuri i-am vazut. Nu avusesera timp sa urce pina pe virf. S-au oprit sa se odihneasca si ei, dar atunci a inceput sa ploua mai serios, asa ca am pornit inapoi. Asta s-a intimplat pentru ca am deochiat Sierra Nevada in zilele de dinainte; am tot laudat muntii astia ca aici nu trebuie sa-ti faci griji ca te apuca vremea rea. In fine. Tot drumul de inapoiere a plouat, dar nu foarte tare si in plus aveam haine si bocanci foarte buni, ca n-a intrat strop de apa. In schimb, pe vaile paralele cu cea pe care coboram se vedea ca ploua mult mai tare.

Dupa ce am ajuns la masina si ploaia s-a mai potolit, fiindca mai era mult pina sa vina seara, ne-am hotarit sa ne abatem putin si la Lake Sabrina, sa vedem cum e si acolo.


H a venit cu propunerea sa dam o fuga pina in Bishop si sa avem cina acolo. Nu cred ca ar fi fost o idee rea; cel putin am fi ajuns iarasi in desert si ne-am fi incalzit, dar ne era cam lene. Asa ca am admirat privelistea, ne-am uitat dupa pesti si am supt bomboane. Dupa care ne-am intors la cort.

Corturile rezistasera vitejeste la ploaie, mai ales ca din ce spuneau cei care ramasesera peste zi in camping, aici fusese potop. In cort nu intrase nici un strop. Si ma gindesc la excursia facuta cu Cercul de Ecologie in clasa a opta la Geoagiu, cind ne-a plouat toata noaptea si a intrat apa in cort si mi s-a udat sacul incit a trebuit sa-mi petrec restul noptii impreuna cu un alt baiat, amindoi bagati in sacul lui. Iar spre dimineata cum am visat ca de fapt nu plouase deloc si eram in sacul meu uscat si cald...

Pina la urma, in ciuda lemnelor ude, H a reusit sa aprinda focul. Aceea a fost ultima seara pe care o petreceam impreuna. Am stat iarasi la povesti, zgribuliti, pina cind Carul Mare a coborit dupa munti.

* * *

In noaptea aceea pot spune ca mi-a fost frig in cort. Curios e, insa, ca pe masura ce se apropia dimineata, in loc sa mi se faca tot mai frig, de fapt mi se facea mai cald. Pe la 5 dimineata am iesit "afara" si numai ce vad in intuneric pe poteca din poiana "noastra" un grup de turisti alergind in sir indian, in sus, spre munti, intr-o liniste totala, in pantaloni scurti si cu lampi pe frunte!

Dimineata urma sa ne despartim si am incercat sa fac un plan pentru zilele ramase. Era atit de frig ca imi inghetau degetele cu care imi faceam insemnarile pe harta. Si cind ma gindeam ca la numai 20 de minute de condus e desertul fierbinte spre Bishop... Ne-am inteles cu R ca vom tine legatura prin telefon pentru cazul in care ei ne vor ajunge din urma. Desi nu avea nicio logica, eu chiar credeam ca o sa ne mai intilnim cu ei inca o data, inainte sa se termine vacanta.

N-am zabovit pentru ca ne astepta un drum lung. Urma sa coborim spre sud de-a lungul Kings Canyon pina se terminau muntii, apoi sa traversam spre vest, sa urcam spre nord, paralel cu muntii si sa reintram in Sierra Nevada in zona padurilor de Sequoia. Am socotit ca sint cam 6 ore de condus si ar fi fost bine sa ajungem pe lumina ca sa avem timp sa cautam un camping.

Am mai facut totusi citeva opriri scurte sa mai privim o data muntii pe care îi lasam in urma

iar in Bishop am mai intrat o data in magazinul de articole sportive sa ne cumparam si noi aragaz de camping si saltea de cort, dar la ora 12 porneam hotariti spre sud, pe Highway 395.

Continuare: Partea a cincea