Cum buzunarul îmi era încă plin de dolari, n-am avut nicio dificultate în a-i angaja pe cei mai meseriaşi dintre momîrlani, Gheorghe Şarpe, Ion Şarpe şi, mai presus de toţi, Apă Şarpe, o legendă vie a acelor locuri. Acesta din urmă se mîndrea cu un număr record de cîteva mii de ascensiuni şi era capabil să urce pe vîrf fără să simtă nicio greaţă. În plus, era tare ca piatra: într-o zi cu ceaţă impenetrabilă ghidase nişte turişti în Retezatul Mic şi, cum nu se vedea nimic la doi paşi, căzuse drept în Avenul lui Kis, dar singura vătămare cu care rămăsese după acea descindere în măruntaiele Pămîntului fu că vocea lui dobîndise un timbru cavernos ca cel al lui Marcel Iureş recitînd Sub pecetea tainei.
De data asta îmi făcusem planul să intru în munţi pe la sud, pe ruta pe care o ştiam din copilărie, Ohaba de sub Piatră - Nucşoara - Cîrnic - Cabana Pietrele. După ce am trimis un ultim mesaj prietenilor din LPCCPM Fan Club promiţîndu-le că-i ţin la curent online cu statusul meu, am pornit la drum. Rechinul era la post şi totul a decurs conform orarului pînă la ultima pantă, atunci cînd traseul abandonează drumul forestier care urcă de la Cîrnic şi începe poteca ce urcă pieptiş prin pădure pînă la Cabana Pietrele. Acolo am simţit că îmi este foarte greu. Făceam doar doi-trei paşi după care trebuia să mă proptesc de un brad pentru a-mi trage răsuflarea. Mi-am dat seama că nu aveam altă soluţie decît să strîng din dinţi şi să urc mai departe. Astfel, după vreo zece minute de efort cumplit am ajuns sus, pe culmea botului de deal care ducea la cabană. Momîrlanii mă aşteptau pe prispa fostei cabane cu căni mari de ţuică fiartă şi, în timp ce mă rehidratam şi-mi schimbam tricourile ude leoarcă, am verificat că-mi urcaseră tot bagajul - rucsacul, lădiţa cu legume, aparatul foto, trepiedul, lentilele şi celelalte scule. Am dezbătut rapid, ca un neamţ pus să aleagă între cultură şi untură, dacă să dorm în căsuţe sau în cort şi pînă la urmă am optat pentru o soluţie de compromis. După aceea m-am culcat imediat pentru că a doua zi urma un traseu dificil pe Valea Pietrele, urcînd pe Curmătura Bucurei, apoi mai sus, pe Custura Bucurei şi, în final, pe cele mai înalte vîrfuri ale masivului...
* * * * *
Fiecare mişcare necesita o cantitate enormă de energie. Am pus un picior jos, apoi pe celălalt. Mi-am îndreptat cu durere corpul, străduindu-mă să-mi menţin echilibrul. Am început să avansez, făcînd încet un pas apoi încă unul, întorcîndu-mă spre dreapta, apoi spre stînga. Durerea de cap era chinuitoare. Din cînd în cînd mintea îmi aluneca într-o stare de vis. Nu puteam rosti niciun cuvînt şi îmi simţeam ochii ca acoperiţi de o ceaţă groasă. M-am uitat la ceas şi, absent, mi-am dat seama că era tîrziu, chiar foarte tîrziu. Nu aveam deloc poftă de mîncare şi abia am putut să-mi forţez nişte suc pe gîtlej. Nu-mi era nici frig, nici cald. În creierii munților, m-am simţit singur, în universul meu, departe de lumea celorlalţi oameni.
Am deschis uşa căsuţei şi am privit turiştii care porneau deja în tură profitînd de vremea foarte frumoasă a dimineţii. M-am încălţat şi m-am spălat pe dinţi şi am pornit şi eu la drum, coborînd spre pîrîul Stînişoarei, trecînd pe lîngă ruinele bine păstrate ale cabanei arse şi găsind capătul potecii cu bandă albastră.
După ce am traversat piciorul culmii Stînişoara şi am trecut pe versantul estic al Văii Pietrele, am ajuns în poiana unde fusese locul iniţial al Cabanei Pietrele. De aici am intrat iarăşi în pădure şi am continuat urcuşul pe poteca bolovănoasă călcînd cu atenţie printre rădăcinile alunecoase ale brazilor în timp ce mirosul cetinei mă ameţea. În dreapta, sub cărare, în fundul văii, apa pîrîului Pietrele îşi spărgea limpezimea de cristal peste stînci şi praguri.
La capătul pădurii am ajuns la Refugiul Genţiana. Făcînd un popas mai lung, în care am băut lacom cîteva căni de ţuică fiartă, am văzut venind de sus un bărbat trecut puţin de floarea vîrstei cu nevastă-sa. După respectul cu care l-a salutat cel care avea în grijă refugiul mi-am dat seama că e un obişnuit al munţilor şi imediat am bănuit cine era, un personaj oarecum celebru care umple Internetul cu sfaturi pentru montaniarzi. A început să-i povestească refugierului aventurile prin care trecuseră în ultima săptămînă şi anumite detalii ale povestirii îmi confirmară bănuiala cu privire la identitatea persoanei respective.
De aici mi-am continuat drumul şi curînd am lăsat în urmă ultimii brazi. După ce am ajuns deasupra primei morene, în faţă, departe, la capătul văii, a apărut impresionantul perete al vîrfului Bucura II.
Soarele puternic al dimineţii ardea valea şi căldura razelor stîrnea miresmele munţilor, în care se amestecau parfumul răşinii jnepenilor şi mirosurile ierbii grase şi solului îmbibat cu apă. Am continuat să urc morenă după morenă şi după un scurt popas la Bordu' Tomii am ajuns pe malul Lacului Pietrele unde, cu priveliştea peretelui fioros în faţă, am făcut încă un popas pentru refacerea forţelor întrucît aici se termina ultima porţiune de drum uşor.
(Bordu' Tomii)
De pe malul lacului poteca începea să urce, mai întîi insesizabil, în serpentine largi şi blînde, apoi tot mai accentuat şi mai abrupt. Pe pantele line poteca era bine conturată şi neechivocă, dar cînd înclinarea pantei a început să crească, traiectoria ei a devenit imprecisă, şovăielnică şi, pînă la urmă, a ajuns să se răsfire într-un labirint de microtrasee aproape verticale, tăiate de fiecare turist care trecuse pe acolo după puterile şi priceperea fiecăruia, cam cum se întîmplă cu critica de artă cînd ajunge în preajma capodoperei. Astfel, alegeai o serpentină care ţi se părea mai blîndă şi după cîţiva paşi te trezeai la baza unei pante abrupte pe care trebuia s-o urci agăţîndu-te de colţi de stîncă şi smocuri de iarbă în timp ce bocancii îţi alunecau la vale pe solul sfărîmicios.
(Lacul Pietrele văzut de pe urcuşul spre Curmătura Bucurei)
În timp ce urcam, în stînga începea să-şi facă apariţia ascuţitul vîrf Retezat. Apoi îmi aduceam privirile mai aproape, în jos, sub peretele Bucurei, la grohotişul pe unde, în antichităţi glaciare, trebuie să fi fost bergschrundul, căutînd cîte o capră neagră, pată brună făcîndu-şi veacul pe verdele pajiştilor minuscule dintre stînci. În partea cealaltă, în dreapta, văzusem mai devreme o marmotă, iar mai sus, pe pantă, poteca trecea prin dreptul unei stînci care semăna, din fericire, cu un mo'ai, nu cu Decebal. Deasupra, pe muchia crestei, părînd atît de aproape, se profilau pe azurul cerului pulpele goale ale turistelor care coborau de pe vîrful Bucura.
Chiar dacă ochii mei au văzut multe minunăţii ale acestei lumi, ori de cîte ori ajung în curmătură şi mi se deschide brusc în faţă fereastra către universul senzaţional al Căldării Bucurei, cînd, după ce atîta timp nu văzusem altceva decît potecă, stîncă şi smocuri de iarbă, iar efortul sisific al urcuşului mă făcuse să uit că mai există şi altceva pe lume în afară de trudă şi transpiraţie, şi dintr-o dată am la picioare cel mai întins lac de munte al ţării, nu-mi pot opri o exclamaţie de uimire...
După ce-am dat cu cuţîtu-n piatră am început urcuşul direct şi anevoios spre Custura Bucurei.
Ori de cîte ori merg singur prin vreun loc îmi imaginez involuntar că mai am un tovarăş, neapărat cineva care nu mai fusese pe acolo, iar eu, ca un fel de ghid, îi explic locurile pe care le străbatem. De data asta era K de la biroul din Toronto. K era de origine scoţiană şi unul din strămoşii lui K este pomenit în Macbeth, iar despre alt strămoş se vorbea că a fost mîncat de monstrul din Loch Ness. De altfel, se spune că familia lor a emigrat în Canada tocmai ca urmare a acestor tragedii. După o vreme, alături de mine şi K am simţit apărînd un al treilea om.
Urcuşul pe Custura Bucurei se dovedi mai uşor decît mă aşteptasem şi, deşi eram obosit, nu puteam zice că eram distrus. Apă îmi potoli setea cu o cană mare de ţuică fiartă. De aici Peleaga se vedea în toată majestatea sa.
Retezatul era pentru mine un loc fermecat şi una din marile bucurii ale vieţii. Vîrfurile, lacurile, custurile, pîraiele aveau, în mintea mea, suflet, ca nişte personaje de basm. Aproape că puteam dialoga cu ele. Unele îmi plăceau şi mi se păreau prietenoase, altele distante, reci, de neînţeles, altele antipatice sau simpatice, altele periculoase, altele aproape uitate, ca nişte rude de departe... Mai mult, fiecare din aceste locuri era îmbibat de amintiri, fiecare îmi vorbea şi-mi evoca detalii şi păţanii de mult trecute. Acest lac nu e un lac oarecare de pe Valea Rea, ci e lacul care ni s-a dezvăluit brusc, ca un miracol, în timp ce luam prînzul şi vîntul s-a pornit fără veste ridicînd ceaţa cea groasă; aici, pe creasta asta, copilul care eram a întins mîna şi a atins norii cu vîrful degetelor; în căldarea aceasta mi se spusese cu glas şoptit să nu fac niciun zgomot şi să mă uit acolo, la acele capre negre; panta asta este locul în care mi-am pierdut respiraţia cînd cineva din grupul nostru a început să spună bancuri; pe cărarea aceasta, printre brazi, gîfîind ritmic şi mergînd cu ochii în pămînt, văd aievea la doi paşi în faţa mea partea de jos a unor pantaloni negri şi nişte bocanci grei de schi, din care ies, răsfrînte, marginile unor şosete albe de bumbac; aici, în dosul cabanei, într-o seară preistorică, am văzut un pulover de culoarea cărnii de ardei umpluţi...
Mă gîndeam că poate aceasta se datora faptului că începusem să merg în Retezat de cînd mă ştiam, de pe vremea cînd încă nu deosebeam bine realitatea de poveste, pentru că, în acelaşi timp, îmi dădeam seama că există pe lume oameni ale căror roţi din cap funcţionează fără cusur, persoane pe care le cunosc şi cărora le admir inteligenţa, dar care sînt, totuşi, complet neatinse de vraja muntelui, pe care peisajele de aici le lasă perfect indiferente.
Mi-am luat iarăşi aparatul foto de la Ion şi am mai făcut nişte poze, atît înspre Peleaga cît şi în partea cealaltă, către Judele. Cu ochiul liber nu puteam, dar prin teleobiectivul aparatului vedeam clar la picioarele Judelui Tăul Agăţat.
De cîte ori dau de poze din Retezat pe Internet mă emoţionez, indiferent că-s poze de-ale mele sau făcute de altcineva. La urma urmei, muntele e tot ăla şi toate pozele trebuie să semene între ele pentru că e de prost gust să fii creativ la munte. Muntele e frumos în sine, complet indiferent la cine îl admiră. Muntele nu trebuie să fie un fotomodel pe care-l potriveşti artistic în studio. Muntele trebuie să fie mai mult decît un pretext cu care să-ţi satisfaci vanităţile de fotograf.
De pe Custură am pornit în coborîrea rea pînă în şaua care o desparte de Peleaga. Aici, în sfîrşit, o bucăţică de drum drept, loc de tras răsuflarea şi relaxat muşchii picioarelor după care poteca începea iar să urce: urcuşul final!
Cu toate acestea, abia cînd am ajuns la Colţii Pelegii a fost mai greu. A trebuit să mă ajut de mîini ca să urc printre stînci, dar chiar şi aşa totul ar fi mers bine dacă ceasul rău nu m-ar fi pus să mă uit în dreapta, în hău. Văzînd prăpastia m-am speriat şi sperietura mă făcu să-mi pierd echilibrul şi să cad, agăţîndu-mă abia în ultima clipă de un smoc de iarbă şi oprindu-mi alunecarea exact între doi colţi, echidistant între răul mai mare şi răul mai mic.
(Colţii Pelegii)
Gheorghe mi-a întins mîna şi m-a scos la liman fără niciun comentariu. De aici nu mai era mult pînă pe vîrf şi am ajuns fără incidente.
Pe vîrf Apă şi Gheorghe mă aşteptau cu căni mari de ţuică fiartă. În timpul ăsta, Ion pregătea masa scoţînd din rucsac pîinea, slănina, cîrnaţii, carnea fiartă, ardeiul gras şi ardeiul iute, gogoşarii, roşiile, ceapa, usturoiul, castraveţii, telemeaua, brînza topită, ouăle fierte, pateurile, conservele de peşte, lămîia, untul, mierea, marmelada, gemurile, prăjiturile, merele, perele şi caisele şi întinzindu-le pe un ştergar alb ca spuma laptelui.
L-am întrebat pe Apă, avînd în vedere zecile de mii de ascensiuni pe care le făcuse, dacă e adevărat că de pe Peleaga se vede, în zilele cu aer limpede, Dunărea. A răspuns că niciodată nu-i dăduse prin cap să privească atît de departe, dar mi-a promis că dacă vreodată o să vadă Dunărea de pe vîrf o să-mi trimită un e-mail.
Înainte să cobor de pe Peleaga l-am trimis pe Ion pînă pe Păpuşa să facă nişte poze ca să pot dovedi că am fost şi acolo.
(Păpuşa)
La scurtă vreme după ce am părăsit vîrful, pe drumul de întoarcere, imediat sub Colţii Pelegii, am întîlnit o familie numeroasă care urca spre vîrf. Doamna m-a întrebat dacă acesta e drumul care duce pe Peleaga şi am avut o grozavă pornire să-i răspund că "Nu, cum să ducă?!, poteca asta urcă la Tăul dintre Brazi, aţi greşit traseul...", dar în spatele ei se iveau nişte fete drăguţe şi în pantaloni scurţi aşa că mi-am muşcat limba în ultimul moment.
În rest, nu mai e nimic de povestit. La coborîre a fost exact ca la urcare, doar că invers. Ba chiar şi marmota era tot acolo.
Seara, ne-am adunat toţi cu căciulile pe frunte în jurul flăcării primusului şi, în timp ce beam ţuică fiartă, i-am ascultat pe momîrlani povestind pe îndelete. Atunci, din lungile lor istorisiri spuse cu glas domol, am înţeles că uneori cuvintele pot nu numai să dezvăluie, ci să şi ascundă. Şi am simţit o cumplită sfîrşeală cînd mi-am amintit că glumele şi poantele care atunci ne făceau să hohotim de rîs şi să ne simţim zei nemuritori aveau să se piardă în veşnicie ca o flacără uitată. Dimineaţa m-am despărţit de Ion şi Gheorghe cu o strîngere caldă de mînă.
