28 octombrie 2012

România 2012 - Partea a II-a: Slănic Moldova

Partea I-a: Pe drum
Partea a II-a: Slănic Moldova
Partea a III-a: Retezat, prima zi
Partea a IV-a: Retezat, a doua zi
Partea a V-a: Retezat, a treia zi
Partea a VI-a: Vinerea

Cîteva poze de la Slănic.













Timpul ne-șahist ni-l petreceam la cramă, iar cel mai fain lucru de acolo era păstrăvul prăjit cu mămăligă și brînză la burduf. Pe pereţi erau agăţate blănuri de animale și în primele seri încercam să-mi închipui cum arăta animalul care fusese îmbrăcat în respectiva blană. Cînd reușeam, reconstituirile erau hidoase în așa măsură că-ţi trecea pofta de mîncare, dar cel mai groaznic a fost ursul al cărui blană era drept în faţa mesei noastre. Purtătorul acelei blăni trebuie să fi fost o fiinţă extraordinar de pocită. Era monstruos, era neverosimil, era un animal fantastic!... Stai puţin, blana aia nu e de urs, ci de mistreţ?! Ăia nu sînt ochii, ci urechile?!

Într-o dimineaţă am auzit acolo o melodie populară tare simpatică, ale cărei versuri sunau cam așa:

Și îi plașe găinuţa rumenită la cuptor
Da' îi plașe și mîndruţa roșioară-n obrăjor


Tare m-aș bucura să-mi spună cineva cum se cheamă cîntecul și cea care-l cîntă. Poate-l găsesc pe YouTube...

În noaptea de după prima partidă jet lag-ul nu m-a lăsat să adorm și pe la 1 noaptea n-am mai rezistat, m-am ridicat din pat, m-am îmbrăcat tiptil și am pornit spre cramă. Era închisă, dar lîngă ea era un night club. Mi-am luat o sticlă de vin, m-am întins pe o canapea și m-am uitat la copiii ăia simpatici cum dansau. Am stat pînă după 3, iar dimineaţa, la 9, aveam rundă.

În rest, nu mai ţin minte nimic. Doar să fi stat în cameră și să fi ascultat Sigur Rós în timp ce gîndurile îmi fugeau la partida care urma? Pare incredibil, dar cred că chiar așa s-a și întîmplat.

Oricum, cel mai interesant lucru a fost excursia la salina de la Tg. Ocna. Autobuzul călătorește preţ de 7 minute pe sub pămînt pînă la intrarea în galerie.





























De la Slănic nu am mai venit cu trenul, ci cu mașina. O călătorie interesantă. Pe serpentinele Carpaţilor Orientali, pe E574 după Oituz, mi-a venit o poftă nebună să conduc. De necaz că nu pot, mi-am băgat nasul în harta uriașă a lui O. și am mîncat kürtőskalács. Apoi O. a fost drăguţ și a cedat rugăminţilor noastre de a intra în Brașov.







După o pauză de bere în Piaţa Sfatului ne-am continuat drumul spre vest. Vremea era dubioasă, iar eu aveam de gînd să pornesc a doua zi în Retezat... Toată porţiunea de drum am făcut-o cu gîtul întors spre stînga, către culmile munţilor Făgăraș care apăreau deasupra norilor. Abia în Voila m-am întors un pic spre dreapta. Intrarea pe Transfăgărășan era schimbată, dar în rest îmi aminteam localităţile, locurile, chiar curbele. La răscrucea unde se face drumul spre Valea Oltului mi s-a părut că recunosc, la marginea construcţiilor moderne, vechiul "borcan" din care miliţianul trebuia, chipurile, să supravegheze circulaţia. Ar fi fain să fie păstrat pe motive istorice... Înainte de Sebeș facem o pauză și nu mă pot abţine să nu mă cocoţez pînă pe terasamentul înalt al autostrăzii care se construiește. Dedesubt, traficul aglomerat al șoselei vechi, dar aici, pe platforma de pămînt bătătorit sînt singur și șef peste toate. În aerul înserării libertatea e totală. Dar n-am curaj și mă întorc cu spatele...

27 octombrie 2012

România 2012 - Partea I-a: Pe drum

Partea I-a: Pe drum
Partea a II-a: Slănic Moldova
Partea a III-a: Retezat, prima zi
Partea a IV-a: Retezat, a doua zi
Partea a V-a: Retezat, a treia zi
Partea a VI-a: Vinerea

Am decolat pe întuneric. Îmi place Toronto văzut de sus, atît ziua cît şi noaptea. De data asta, oraşul era acoperit cu un strat jos şi compact de nori pe care se proiecta reţeaua rectilinie a luminilor străzilor de dedesubt.

Apoi bezna nopţii, cîteva ore. Silueta fantomatică a aripii avionului pe cerul plin de stele... Lumina zorilor a apărut cînd ne apropiam de Irlanda.



Am privit cu curiozitate fiordurile Irlandei de nord, încercînd să împerechez contururile pe care le vedeam pieziş de pe geam cu cele de pe hartă.



Am trecut chiar deasupra Belfastului, apoi a apărut ţărmul Scoţiei, iar după ce am trecut de Isle of Man mi-a venit, în sfîrşit somnul. Oricum, nu mai era nimic de văzut pentru că norii se îndesau din ce în ce mai tare.

Avionul cobora spre München şi făcea manevra aceea enervantă cînd trece aproape de oraş, dar după aceea se îndepărtează pentru a reveni din direcţia opusă. Bavaria văzută de sus, sate dichisite ca în poveşti, cu biserica în centru, înconjurată de case cu ţigle roşii şi ziduri albe, iar mai departe cîmpurile, pădurile şi lacurile desenate cu o grijă geometrică. Totul foarte armonios, parcă aranjat cu mîna, ca în jocul Carcassonne.









München:





Cum tocmai bătea ora fixă, toţi turiştii din piaţă aşteptam cu gura căscată ca personajele din turnul cu ceas să-şi înceapă programul mişcător, dar nu s-a întîmplat nimic. Aşa că în loc de un filmuleţ, m-am ales cu o poză bleagă:



Apoi un zbor scurt la Timi'. O. mă ia de la aeroport şi plecăm imediat. Ajungem după 1 noaptea. Pupături, poveşti şi cină. Apoi un somn scurt, iar dimineaţa devreme pornesc iarăşi la drum, de data asta cu trenul. Vagoanele sînt faine, nu ca pe vremea studenţiei. În Alba Iulia, MV urcă şi el.

În gară la Tg. Mureş mă duc la un chioşc să iau apă minerală. Înăuntru, două vînzătoare grase mîncînd flegmatic plăcinte. După ce plătesc, se apropie un cerşetor. Vînzătoarele se energizează brusc și-l suduie cu atîta violenţă că ma sperii şi eu. Hai să urcăm repede în tren!

În compartiment, o jucătoare de baschet de la Nova Vita. MV, care ştie tot ce mișcă în materie de sport, a simţit-o imediat. Hmm, ea joacă în superligă, noi în divizia B. (Singura consolare e că şahistul are o carieră mai lungă...) Conversaţie pe teme de medicină sportivă pe marginea entorsei lui MV, despre americancele care au ales să joace în România şi, fireşte, despre sponsorizarea în sportul românesc. De altfel, discuţiile astea despre sponzorizare aveau să continue apoi pe oriunde mergeam, pînă m-am săturat de ele...

Cînd a trebuit să alegem între Slănic Moldova şi Olăneşti mi-am adus aminte că mi-au plăcut peisajele de la trecerea munţilor, aşa că am votat pentru Slănic. Acum vreau să fac poze, dar geamurile vagonului nu se deschid. Vagoane moderne! Nu-i nimic, caut porţiunile unde sticla nu-i aşa murdară.

Şirul lung de depresiuni. Alternativ, drumul se strînge între versanţii strîmţi ai văii Mureşului şi apoi se deschide larg, în cîmpii mărginite la orizont de culmi muntoase. Spectacolul uimitor al catedralelor impunătoare, demne de pieţele oricărui oraş mare, răsărind dintre ogoare. Staţii cu nume şoade - Gălăuţaş, Ditrău, Voşlăbeni, Sândominic...






























Ditrău


Castelul Lázár, Lăzarea




Izvoru Mureşului























După Izvoru Mureşului, urmează logic, deşi mai puţin faimos, Izvoru Oltului. Aici Oltul îl poţi trece dintr-o săritură şi dacă n-ar fi indicatorul rutier de pe podeţ ai zice ca e un biet pîrîiaş fără importanţă.

Trenul se înfundă în gara din Ciceu, după care o ia înapoi, pentru traversarea Carpaţilor. În anticiparea efortului final, nu se mai aude nimic altceva decît scîrţîitul ritmic şi chinuit al roţilor pe serpentinele care ne duc tot mai sus.













Livezi Ciuc, ultima staţie înainte de tunel.



Pe partea cealaltă, o lume diferită, mai rece, mai umbroasă, se deschide.







Trenul coboară pantele abrupte. Te rogi în gînd ca frînele monstrului de fier să ţină. Soarele nu mai are putere şi aţipim. Drumul se îndreaptă şi se calmează treptat. Simţim că ne apropiem de destinaţie. Mă cuprinde melancolia sfîrşitului de călătorie, cînd vine vremea să-ţi dai jos bagajele, să te îmbraci şi să-ţi iei rămas bun de la tovarăşii de drum. S-a mai dus o bucată de viață... În Tg. Ocna, O. ne aşteaptă punctual. Am ajuns.

Camera e mică, iar lumina cam chioară. Mobila e greoaie, din lemn gros. Trag sertarul noptierei şi noptiera se prăbuşeşte în ea însăşi. O reclădesc aproximativ, dar acum sertarul e înţepenit fără scăpare. Paturile sînt indecent de aproape unul de celălalt. Uşa de la baie nu se închide şi trebuie înţepenită înghesuind între uşă şi toc o bucată de hîrtie igienică îndoită. Mă întind pe pat şi aprind unica veioză. Nu trece mult şi simt miros de ars. Poate fumează cineva pe hol. Se simte tot mai tare. Din întrerupătorul veiozei se ridică un firicel de fum. Sar din pat şi o scot din priză. Aerisim.

Dar cui îi pasă de toate astea?! Sînt, în sfîrşit, la un concurs de şah adevărat, după atîta timp! Iar sala de concurs e la doar două uşi de camera noastră!