Retezat - octombrie 2021

Rucsacul îmi era făcut în mare parte (mai aveam de pus un pic de mîncare și să caut o butelie de gaz mai mare), zilele de concediu îmi erau aranjate (șapte la număr), lista cu ce vreau să văd era compilată de mult (Taurile Pietricelele, Vf. Judele, Porțile Închise, Vf. Mare și Lacul Peleguța), dar planul pe zile nu era făcut. Nu știam, de fapt, cînd o să plec și nu știam cu precizie nici componența echipei. Cu două zile înainte de începerea concediului, am trimis următorul mesaj pe WhatsApp:

"Sa recapitulez planul meu.
Ziua 1 (joi): acasa -> Cîrnic -> Cab. Pietrele.// Cab. Pietrele -> Vf. Retezat -> Cab. Pietrele.
Ziua 2: Cab. Pietrele -> V. Rea -> Saua pietricelele -> Taurile Pietricelele -> V. Pietrele -> Cab. Pietrele.
Ziua 3: Cab. Pietrele -> L. Bucura.// L. Bucura -> Vf. Judele (optional) -> lacurile Florica, Viorica etc. -> L. Bucura.
Ziua 4: L. Bucura -> Vf. Peleaga -> … -> Saua Vf. Mare -> Vf. Mare (optional) -> Saua Vf. Mare -> Portile Închise -> Vf. Papusa -> Vf. Peleaga -> L. Bucura.
Ziua 5: L. Bucura -> Vf. Peleaga -> L. Peleguta -> Vf. Peleaga-> L. Bucura.
Ziua 6: L. Bucura -> acasa."

Asta a fost luni, dar marți am trimis un alt mesaj în care scriam (deși se anunțase vreme proastă) că voi pleca miercuri.

Miercuri

Drumul (cu mașina) îmi era cunoscut de anul trecut, iar de data asta am avut grijă să nu merg ca nebunul pe serpentinele de la zimbri, ca atunci. În benzinăria de la intrarea în Hațeg am întrebat de butelie și mi s-a răspuns să încerc "în piață, la ruși". Am găsit destul de ușor piața (deși pe străduțele acelea am intrat pe sens interzis, dar localnicii s-au dovedit înțelegători pentru că "aveam număr de Alba") și am parcat în același loc unde parcaserăm în 2016, cînd am fost cu M. la Gențiana. Deși nu-mi pusesem mari speranțe, la ruși (cred că era vorba de basarabeni, totuși) chiar am găsit pînă la urmă o butelie de gaz și, entuziasmat de succes, mi-am luat și un ceas de mînă.

În Ohaba de sub Piatră am ratat, bineînțeles, ieșirea spre Sălaș, și a trebuit să fac o întoarcere (cu nervi și drăcuieli interioare) pe drumul acela mult prea circulat. Dar odată intrat pe drumul spre munți nu mi-am mai pierdut vremea cu ruina de la Sălașul Superior, ba chiar și prin Nucșoara am trecut în viteză (deși am remarcat cu coada ochiului clădirea lată de la o bifurcație a șoselei unde, în copilărie, așteptam autobuzul) și nu am oprit decît la ultima curbă înainte de Cîrnic. M-am dat jos din mașină și am făcut cîțiva pași prin pădure, în ceața umedă a dimineții, încercînd să mă pătrund de atmosfera universului tăcut în care intram și m-a izbit asemănarea cu scena din Stalker de la capătul drumului cu drezina cînd Călăuza își părăsește pentru o clipă tovarășii ca să se întindă în iarba înaltă și să se reconecteze cu paradisul regăsit.

La Cîrnic am căutat să intru în vorbă cu cei de-ai casei, mai mult ca să "miros" aerul locului și să mă asigur că totul e în regulă și că mașina va fi în siguranță lăsată atîtea zile în parcare. Cu ocazia asta am primit un sfat bun, care nu mi-ar fi trecut prin minte: să-mi setez telefonul pe "modul avion" pentru a economisi bateria.

De luni, de cînd trimisesem acel mesaj cu programul, am avut timp să-l revizuiesc de mii de ori așa că pentru primele două zile aveam idei noi. În prima zi plănuiam să pun cortul la Pietrele, iar după amiaza să fac o ieșire pe Valea Rea pînă la tăuri și acolo să trec peste creasta Pietrele pe la Tăurile Pietricelele și să mă întorc pe la Bordu' Tomii și Gențiana. Iar a doua zi era rezervată mutării taberei de la Pietrele la Bucura, cu varianta posibilă ca traseul să nu-l fac pe Valea Pietrele, ci pe Lolaia, urcînd pe Retezat și de acolo să repet traseul de anul trecut pînă la Bucura.

Dar n-a fost nevoie să fac decît o sută de pași pentru ca greutatea rucsacului să-mi scoată din minte orice fantezii legate de un urcuș pe Lolaia și Retezat. Pînă la Pietrele am mers destul de ok, dar a trebuit să fac două popasuri de odihnă. Am ajuns după prînz și mi-a luat cam o oră să-mi fac tabăra. Eram singur, iar vremea era urîtă, cu ceață groasă. După ce am pus cortul, nu mi-am mai pierdut vremea cu nicio masă de prînz. Am pornit repede spre Valea Rea și după ce am trecut puntea peste Valea Pietrele m-am trezit la poalele unui bot de munte abrupt, cam ca panta de deasupra Țuțurului Pochii. Fiind plin de energie, am început urcușul în viteză, iar pe la jumătate mi-am amintit și că citisem în ghidul lui Nae Popescu că acest urcuș este cea mai grea parte a traseului, lucru care mi-a ridicat și mai mult moralul: odată ajuns sus, totul trebuia să devină o joacă.

Sus, panta s-a domolit, într-adevăr, dar poteca nu era plată și nici ușoară. Cînd s-a apropiat suficient de firul văii, mi-am umplut sticla cu apă, deși pîrîul nu gusta super grozav. Eram încă în pădure, ceața era tot groasă, iar despre soare uitasem cu totul că există ceea ce făcea ca tot drumul să-l parcurg în semiîntuneric. La un moment dat s-a întîmplat, totuși, un fenomen ciudat și locul s-a luminat brusc. Singura explicație pe care am gasit-o atunci, în afara vreunei feste pe care să mi-o fi jucat nervul optic, era că în jur era plin de uriașe ferigi uscate, iar lumina era dată de albeața frunzelor lor veștede.

Am trecut apoi printr-o poiană lungă și curînd după aceea am ieșit de tot din pădure. În ghid scria că valea e foarte frumoasă, dar eu nu puteam vedea decît la cîțiva zeci de metri, așa că mă mulțumeam să admir gențienele și firul tumultuos al pîrîului. Pe vreme bună, cred că de aici ar fi trebuit să văd deja abruptul nordic al Păpușii.

După o vreme am lăsat în urmă zîmbrii și jnepenii și am simțit că am ieșit în golul alpin. Poteca nu era atît de rea ca, de exemplu, pe valea Pietrele, dar faptul că urcam orbește m-a obosit foarte tare (mai mult psihic: Unde naiba erau lacurile alea? Nu mai apar odată?! Dar unde mă aflu, de fapt; cît mai am pînă la capătul văii?...), iar lipsa de antrenament combinată cu sforțarea entuziastă de pe panta de la început m-au stors de puteri așa că atunci cînd am ajuns să urc mai mult în patru labe o morenă abruptă și pietroasă, profitînd că eram singur, am lăsat deoparte orice jenă și, ca la urcușul final de pe Cirque Peak, nu mi-am mai reținut gemetele de efort.

Ajuns deasupra morenei, m-am pomenit pe un mic platou ierbos și prin ceață am descoperit malul unui lac. Știam că primul lac din căldare este Lacul Mutătorii, dar mai țineam minte și că Nae Popescu scrie că înainte de acesta există un lăculeț fără nume. Refuzam să accept că ceea ce aveam în față era balta anonimă, dar după o scurtă pauză am pornit iar la drum sperînd să dau de următorul lac, ca să fiu sigur că am atins un obiectiv cît de cît decent. La ideea măreață de la început, de a căuta pe ceața asta trecerea peste creasta Pietrele și apoi de a explora tăurile Pietricelele renunțasem de mult, mai ales că era deja tîrziu (aproape 4 după-amiaza); întoarcerea aveam s-o fac pe unde urcasem.

Dar n-am mai urcat decît cîțiva zeci de metri și chiar și aceștia fără elan pentru că oboseala și lenea mi-au băgat mințile în cap și m-au lămurit că un al doilea lac va arăta la fel de bleg ca primul. Am făcut cale întoarsă și mi-am găsit un loc de popas pe malul lui. Era aproape o repetare a unei zile de tare demult cu bunicul, tot în Valea Rea, tot pe ceață deasă, cînd am făcut un popas de prînz și la un moment dat ceața s-a ridicat și ne-a arătat că, fără să ne fi dat seama, ne opriserăm chiar pe malul unui lac.

Iar drumul de înapoiere m-a făcut să-mi amintesc de Cireșarii, vol. I, cînd Tic s-a rătăcit prin pădure și a început să vadă printre copaci tot felul de ființe fantastice. La un moment dat puteam să jur că între brazi văd o vrăjitoare, dar nu m-am speriat pentru că era destul de scundă.

Am ajuns înapoi la Pietrele înainte să se lase întunericul. Cam cu cinci minute înainte de cabană, pe la intersecția din care se desprinde drumul spre lacul Galeș, am auzit o voce în pădure, la vreo 50 de metri în dreapta potecii. Nu m-am mirat prea tare pentru că nu era ciudat să existe și alți turiști în zona cabanei, dar uitîndu-mă mai bine am văzut că zgomotul venea de la un bărbat singur care vorbea la telefon. Așa că m-am oprit și am așteptat să-și termine convorbirea (încrucișîndu-ne pașii, l-am recunoscut pe cabanierul de anul trecut), după care am ocupat eu "cabina telefonică", o stîncă acoperită de mușchi, pe care se putea ședea confortabil, și am început să dau telefoane și WhatsApp-uri. Țin minte că am vorbit și despre lucruri care nu țineau neapărat de planurile de viitor pe munte și că pe toată durata convorbirilor am făcut șanțuri în pămînt cu bocancii și am înfipt, fără să fiu conștient, conuri de brad în mușchiul gros de pe stîncă, ca atunci cînd ești la masa de scris și vorbești la telefon cu cineva și în timpul ăsta desenezi fără să-ți dai seama pisici și avioane.

Revenit în poiana în care îmi montasem cortul, am descoperit că la marginea ei, sub brazi, mai era un cort verde, luminat pe dinăuntru. Pe pînza cortului, vedeam silueta unui tip pregătindu-și culcușul pentru la noapte.

Timpi:
Vinerea 8:20 - Cîrnic 10:20
Cîrnic 11:00 - C. Pietrele 12:30
C. Pietrele 1:30 - L. Mutătorii 4:00
L. Mutătorii 4:15 - C. Pietrele 7:00