Horia's Travels: Retezat 2021 - A doua zi: Lacul Bucura

Joi

Nu am nicio amintire din felul în care a trecut noaptea. Cortul era nou și eram curios să văd dacă mă va apăra de frig, dar dacă nu țin minte nimic înseamnă că s-a descurcat bine.

Cum s-a făcut dimineață, am început să împachetez. La un moment dat l-am văzut și pe ocupantul cortului verde ieșind și ducîndu-se în pădure. Am desfăcut pînza cortului și am întins-o pe o zonă mai ierboasă unde bătea o slabă rază de soare ca să se usuce. Cînd m-am uitat iar înspre cortul verde, acesta dispăruse! În timp ce eu mă chinuiam anchilozat să desfășor o pînză de cort, tipul acela își strînsese toată tabăra și plecase deja, fără să facă niciun zgomot și fără să ocupe jumătate de poiană!

Ținînd cont de învățăturile din ziua precedentă, am ales să urc pe Valea Pietrele pentru că greutatea rucsacului făcea imposibil un traseu pe Lolaia. La Gențiana am ajuns în timp bun, dar cabaniera de acolo de cum m-a văzut m-a întrebat dacă sînt obosit, ceea ce însemna că arătam destul de distrus. I-am cerut un ceai și - mare prostie - un Pepsi foarte gazos, pe care l-am băut cu mare greutate. În afară de cabanieră și doi bărbați care meștereau ceva la generator, mai erau doar doi turiști, o pereche tînără. Toți promiteau că vremea se va îndrepta. E adevărat că ceața nu era la fel de groasă ca în ziua de dinainte, dar semne de evoluție nu se vedeau.

Am pornit singur, dar după vreo jumătate de oră, la un popas, m-au ajuns din urmă cei doi tineri, purtînd un rucsac ușor, de tură. Mă cam enervează cînd alții mă depășesc și am pornit după ei, ținînd ritmul lor deși, cu rucsacul meu criminal făceam eforturi mari. Pe porțiunile proaste, cu pietroaie și noroi, fata mergea cu multe ezitări și mă apropiam de ei, dar cînd poteca se îndrepta, se distanțau iarăși. La Bordul Tomii n-am mai rezistat și m-am oprit pentru popas și acolo i-am pierdut. M-aș fi oprit oricum, chiar dacă n-aș fi fost obosit, pentru că e un loc care îmi place și pe care doream să-l gust pe îndelete. Am gustat și apa din pîrîul Pietrele cu ocazia asta, dar ca și cea de ieri, din pîrîul paralel de pe Valea Rea, nu gusta grozav.

În afară de pauzele mult prea lungi, timpul de mers era decent și, cum aveam timp din plin, mi-am propus să nu mă zgîrcesc cu popasurile. Am trecut de Lacul Pietrele fără să mă opresc și apoi, tot fără pauză, am străbătut porțiunea de apropiere de începutul urcușului spre Curmătura Bucurei. Aici însă au început să mă lase puterile și oboseala mi-a intrat în tot corpul. Mai mult decît picioarele, mă durea spatele și aproape că nu mai aveam putere ca la sfîrșitul vreunui popas să-mi pun rucsacul pe umeri, iar la fiecare astfel de operație chingile rucsacului se agățau de cureaua ceasului de mînă și îmi opreau mișcarea, lucru care mă enerva din ce în ce mai mult. Din cauza asta ajunsesem să nu-mi mai dau jos rucsacul din spate la popasuri, ci să mă odihnesc în picioare, sprijinit cu fundul de vreo stîncă mai înaltă. La un moment dat m-a bătut gîndul că o să mor de inimă aici. Ceața era de nepătruns și habar nu aveam cît mai am pînă sus. Părea că drumul nu se mai sfîrșește. Țineam minte dintr-una din excursiile de demult că panta trebuia să devină foarte înclinată chiar înainte de sfîrșit. Ori, deși mă chinuia rău, nu puteam să spun că panta era prea înclinată, ceea ce, conform raționamentului de mai sus, însemna că mai am mult de mers, lucru grozav de deprimant.

Și totuși, după încă o serpentină, mi s-a părut că deslușesc prin ceață conturul negru al crestei. Nu mai păreau să fie pînă acolo decît cîteva zeci de metri pe care, cumva, le-am străbătut.

Aici, o mică bucurie. Deși cerul era acoperit, căldarea Bucurei era clară. Arăta ca o cameră uriașă și primitoare, chiar dacă avea pereți compacți de nori și ceață. Lacul era negru (nu de albastrul acela splendid din zilele frumoase), iar Bucurelul era complet secat.

Era 3 fără un sfert după-amiaza. De la Pietrele pînă aici făcusem patru ore și jumătate, cu două pauze mari de jumătate de oră la Gențiana și Bordu' Tomii. Am vorbit la telefon și am trimis un mesaj pe WhatsApp: "Sint in Curmatura Bucurei. Foarte fericit ca am scapat de cea mai grea portiune. :)"

Am stat și aici o jumătate de oră. Vîrful Bucura de abia se vedea, iar Retezatul și Peleaga erau invizibile. În schimb, înspre sud aerul era clar și creasta Retezatului Mic se vedea bine ieșind dintre niște nori albi și joși.

De data aceasta am ținut să mă opresc și la Bucurel. Am intrat pînă în mijlocul lui, acolo unde mi se părea că trebuie să fie cel mai adînc și unde, printre pietre, se deslușeau petece de noroi și împiedicîndu-te să consideri lacul complet uscat. Tot acolo am descoperit o oală mare și verde, pe jumătate ruginită. N-am avut curajul să spun nimănui chestia asta și o scriu doar aici, în secret, pentru că e prea de tot și poate fi doar un semn de pre-senilitate, dar am impresia că demult, acum zeci de ani, eu am văzut oala asta plutind în largul apei.

Am făcut și niște selfie-uri și acum, revăzîndu-le, sînt mirat de mutra mea zîmbăreață care contrasta cu oboseala cumplită pe care, îmi aduc bine aminte, o simțeam.

Apoi m-am grăbit să ajung pe malul cu camping, la locurile de cort din alveolele de piatră care îmi făceau poftă ori de cîte ori mă uitam la poza făcută acolo în 2012. Zona era pustie, puteam să-mi aleg orice loc îmi doream, așa că am pierdut foarte mult timp pînă să aleg unul. În primul rînd, îmi doream un loc drept, moale, ferit de vînt și nu prea apropiat nici de toaleta publică, nici de lac. Tot bîntuind așa am descoperit că într-un colț al campingului se afla, totuși, un cort. Era același cort verde de astă-noapte, de la Pietrele! La un moment dat, ocupantul lui a ieșit afară, dar nu am schimbat nicio vorbă, ci doar ne-am salutat din cap.

Pînă la urmă am găsit o alveolă care să mă mulțumească, dar după ce am montat cortul (l-am așezat cu dichis, alegînd unghiul care se alinia perfect cu direcția vîntului ce bătea dinspre lac verificînd că rafalele umflă pînza cortului în mod egal și în stînga și în dreapta) am observat că o balegă imensă de cal strica priveliștea pe care ocupanții ar fi avut-o deschizînd ușa cortului dimineața. Atunci am găsit o piatră lungă și subțire pe post de mătură și una mare și plată pe post de făraș și m-am pus pe curățat. Aveam timp berechet.

La un moment dat, prin ceața care se lăsa, au apărut și cei doi tineri de la Gențiana cu care mă întîlnisem pe Valea Pietrele. Fuseseră pe Peleaga. Băiatul m-a întrebat dacă nu mi-e frică singur și l-am întrebat de se să-mi fie frică și mi-a răspuns că de stafii și auzind răspunsul lui ridicol mi-a mai trecut supărarea că de dimineață mă depășiseră.

Cu cît se apropia seara, cu atît ceața se lăsa mai jos. Mi-am petrecut restul după-amiezii aranjîndu-mi tabăra, spălînd rufele și pregătind cina. Înainte să plec în vacanță mă uitasem la un curs de outdoors pe Great Courses și am învățat cîteva ponturi despre cum să te organizezi cînd faci excursii mai lungi de o zi-două și încercam să urmez chestiile acelea.

Apropo de cină, lipită de alveola principală care înconjura cortul, exista o alveolă mai mică, un fel de anexă construită parcă anume pentru a servi de bucătărie. Deși din Hațeg mi-am cumpărat și o butelie de gaz mare, m-am hotărît să o folosesc deocamadată pe cea mică, cumpărată din Alba Iulia, să văd cît ține. Dacă-mi amintesc bine, m-a ținut cam șase zile. La sfîrșit am fost nevoit să folosesc și din cea mare, dar numai un pic. Am lăsat-o aproape plină în refugiu, s-o folosească și alții.

Pe la sfîrșitul cinei, după ce s-a lăsat întunericul, a apărut dintre pietrele care alcătuiau zidul alveolei un șoarece extrem de insistent. Cît timp mă aflam în "bucătărie", se ascundea, dar era destul să fac doi pași mai încolo ca să apară cu ochii lui mici sclipind în lumina lanternei și să mișune printre pungile de mîncare.

M-am culcat pe la 8 seara pentru că efectiv nu mai era nimic de făcut și era frig și întuneric beznă.

Timpi:
C. Pietrele 10:15 - Gențiana 11:00
Gențiana 11:30 - Bordu' Tomii 12:30
Bordu' Tomii 1:00 - L. Pietrele 1:25 - Curm. Bucurei 2:45
Curm. Bucurei 3:15 - L. Bucura 4:00