Retezat 2021 - A șasea zi: Creasta Slăveiului

Luni

Uneori mi se întîmplă, mai ales în după-amiezile de duminică, atunci cînd weekendul e pe sfîrșite și îmi dau seama că a trecut fără să fi făcut altceva decît să revăd filmele mele favorite, să filozofez că, la urma urmelor, lumea e o mare plictiseală. Lucrurile cu adevărat reale sînt făcute în altă parte, de către sisteme, mașinării și calculatoare, iar noi sîntem doar niște elemente opționale, niște zerouri. Desigur, există pe glob locuri în care se întîmplă nenorociri și tragedii groaznice. Acestea ar fi, spre deosebire de zerourile plictiselii din partea norocoasă a lumii, niște cantități negative, iar ele sînt la fel de adevărate ca acei algoritmi a-umani care mișcă roata lumii. Prin urmare, lumea e făcută doar din zerouri și negative. Și totuși, ziua aceasta petrecută la munte avea să fie, pentru mine, un micuț plus în acest ocean de zerouri și negative.

Nu plecasem de acasă cu gîndul de a repeta creasta Slăveiului, mai ales că singura dată cînd făcusem acest traseu a fost cu 30 de ani înainte, la întoarcerea de la Zănoaga, și mi-a rămas în memorie ca o creastă extrem de accidentată și plictisitoare și singura amintire bună din acea tură fusese că la coborîrea spre Lacul Lia găsiserăm o zonă cu afine din abundență. Ideea de a o repeta acum a fost a lui C., doritoare să încerce și ea Judele. Bucuros că am ocazia să fac pe ghidul, am încurajat-o cu argumentul, de altfel perfect adevărat, că dacă eu, care sînt mai puțin agil, am ajuns pe vîrf, pentru ea va fi mult mai ușor.

Am ales traseul mai ușor, pe la Tăul Porții. Din nou am ales să scurtăm drumul direct prin albia Bucurelului, ca și cum am fi străbătut un micro-deșert de nisip și piatră, dar după aceea am mers separat, regrupîndu-ne la Tăul Porții și apoi, din nou, la Tăul Agățat. Aici, în timpul popasului, ne-a ajuns un domn mai bătrîn, apărînd de sub buza căldării cu un rucsac mare purtat, nu știu de ce, într-o rînă - o poziție care părea tare incomodă. Auzind că vrem să urcăm pe Judele, s-a luat după noi și ne-a ajuns din urmă cam prin Șaua Judele. Am repetat drumul de cu trei zile mai înainte, pe versantul dinspre Rezervație, dar cînd am ajuns la pragul vertical, el a ales o altă variantă, pe undeva prin dreapta. Nu credeam că o să reușească și de aceea nu am avut curiozitatea să-l urmăresc, dar pînă la urmă a ajuns și el pe vîrf. Cînd l-am întrebat cum a fost traseul lui, ne-a răspuns că "a dat mere pe pere", o expresie ingenioasă din care am priceput că varianta lui era la fel de grea ca a noastră, doar că în alt fel.

Neconvențională ca întotdeauna, C. nu s-a oprit pe platforma vîrfului oficial, ci a propus să mergem pînă pe dîmbul îngust care mi se păruse și mie prima oară că e vîrful adevărat. Cum vineri nici eu nu ajunsesem pînă aici, toată chestia era o premieră pentru toți trei.

O vreme splendidă, cu un tur de orizont superb. La un moment dat a apărut deasupra noastră și un avion de agrement. Am mîncat, am făcut poze, am vorbit cu domnul acela despre echipa de rugby din Cugir, după care ne-a lăsat singuri.

Am revenit în Șaua Judele și de acolo am început traversarea Crestei Slăveiului. Era chiar mai enervantă decît îmi aminteam că fusese cu trei decenii mai înainte (mai precis, 33 de ani). Dar era și mai frumos. În lumina amiezii aveam în fața ochilor căldările rar văzute de pe versantul vestic, cu lacurile și lăculețele lor ascunse de circuitele turistice populare. Chiar și Zănoaga se vedea în toată frumusețea lui albastră.

Cînd scăpam de porțiunile stîncoase făceam popas pe iarbă, cu fața spre apus și potriveam relieful pe care-l vedeam aievea cu cel de pe hartă și povesteam povești.

La scurt timp după coborîrea din Vf. Sîntămăria am descoperit pornind din creastă un horn abrupt și cred că acesta era scocul prin care "Coca Bloos" și soțul ei coborîseră pe pante de 50 de grade.

În timpul trecerii dinspre Sîntămăria înspre următorul vîrf (pe care eu îl socoteam a fi Slăveiul fără să fiu sigur că se cheamă așa), C. mi-a spus că s-a hotărît să se întoarcă acasă chiar în seara aceea pentru că o așteptau prea multe lucruri de rezolvat în ziua următoare. O decizie logică.

Cel mai frumos a fost un popas pe care l-am făcut deasupra căldării care adăpostește cele trei lacuri "speciale", Răsucit, Urît și Ascuns. Din creastă, de unde le vedeam noi, cel mai aproape și mai vizibil era Tăul Ascuns, urma apoi Tăul Urît, cu apa cea mai albastră, ascuns pe jumătate de un mic bot de munte, iar mai departe Tăul Răsucit, pitit sub abruptul care mărginea căldarea, aproape invizibil din cauza reflecției stîncilor în apă. Nu știu ce mă fascina la aceste lacuri. Fie o emisiune străveche de pe Teleenciclopedia, fie un vis cu niște scafandri care le explorau, fie un amestec de confuzii și amintiri de genul ăsta, fie faptul că erau atît de departe de traseele mele obișnuite și că nu le-am văzut niciodată de aproape... Erau jos la picioarele noastre; o lume misterioasă, atrăgătoare, dar în același timp, de neatins.

După acest ultim popas, am iuțit pasul pentru că, din cauza schimbării de program, mai aveam multe de făcut în ziua respectivă, iar după-amiaza era pe sfîrșite.

Am coborît pe panta din ce în ce mai blîndă și mai ierboasă pînă la intersecția cu punctul galben ce vine din Lunca Berhină prin Crucea Trăznitului și de acolo am început în viteză coborîrea piezișă spre Lacul Ana.

De sus am descoperit, pe un platou mai sus de Lacul Lia, albia unui lac secat. Îl știam din amintiri și parcă și Nae Popescu îl amintea într-unul din ghidurile sale, dar nu l-am găsit pe nicio hartă, iar după ce am ajuns acasă, nici pe Google Earth/Maps, nici în ghidurile Popescului și nici menționat pe undeva. Așa că nu știu ce să cred, în ce să am mai multă încredere, în ochii mei și lentila aparatului foto sau în hărțile și ghidurile turistice.

Lacul care se vede, dar nu există

Cînd panta s-a îmblînzit și am ajuns să traversăm pîraiele care curgeau de pe Slăvei, am văzut o broască. Nimic neobișnuit. Abia cînd C. a comentat că existența broaștelor indică un mediu curat mi-am dat seama că, de fapt, erau ani buni de cînd nu mai văzusem pe viu vreo broască.

Restul s-a petrecut în viteză. Am trecut fără să ne oprim o secundă pe lîngă Lacul Ana și pe lîngă balta circulară de pe malul estic pe care de mult îmi pusesem în gînd să o studiez și apoi am lăsat potecile și am urcat direct, pe ghicite, spre locurile de cort de la Bucura.

În timp ce C. își strîngea bagajul, am avut prevederea de a-mi face acum, pe lumină, aprovizionarea cu apă pentru cină.

Am pornit spre Gura Bucurei și pe drum am ajuns din urmă o pereche, dar nu am schimbat nicio vorbă cu ei. Am ajuns cu bine în parcare. Aș fi vrut să mai stau pînă cînd mă asiguram că mașina pornește și C. e în siguranță, dar ziua era pe sfîrșite. Ne-am despărțit pe la 7:20. Încă era lumină cînd am plecat, dar după vreo sută de metri după ce am intrat în pădure a trebuit să aprind lanterna. Pe tot drumul de întoarcere m-a obsedat o poveste de la C.: cică un cioban pe care-l întîlniseră într-o drumeție în Retezatul Mic le spusese că tare și-ar dori să aibă un buton cu care să ridice în aer toți jnepenii de pe munte ca să vadă lumea cît de mulți urși există, de fapt, în Retezat. Așa că mă așteptam ca la fiecare cot al drumului să dau nas în nas cu o fiară și am reluat obiceiul din Canadian Rockies de a-mi izbi intenționat bețele de trekking de bolovanii de pe potecă pentru a face cît mai mult zgomot (A obține același efect cîntînd sau vorbind de unul singur mi se părea, totuși, mult prea caraghios. Mai bine mîncat de urs, decît făcut de rîs.)

Era a patra oară în trei zile că făceam drumul acesta, dar acum mă grăbeam cît puteam și nu îndrăzneam să mă opresc nici cît să-mi scurtez banda care-mi ținea lanterna pe frunte, pe căciula leoarcă de transpirație. Abia cînd jnepenii s-au rărit și în stînga am văzut prin întuneric marcajul cu punct roșu al Circuitului Lacurilor m-am mai liniștit. Viteza nu am redus-o, totuși, pentru că doream să ajung la cort cît mai repede, la cina cu lichide calde.

Cred că am făcut drumul într-un timp record, o oră și zece minute. Am găsit ușor cortul mulțumită peticelor reflectorizante de la încheieturi. (Un cort nou, de care am fost foarte mulțumit din prima încercare!) În refugiul Salvamont se mișca o lumină la fereastră, semn că nu eram singur, dar nu am vorbit cu nimeni în seara aceea. Oricum, m-am grăbit să pun mîncarea la fiert pentru cină cît mai curînd, înainte ca frigul să-mi intre în oase și să mă prindă frisoanele de oboseală.

Timpi:
L. Bucura 9:30 - T. Porții ? - T. Agățat ? (15 min.) - Vf. Judele ?
Vf. Judele ? - Vf. Sîntămăria ? - Slăveiul ? - Lacul Ana ?
L. Ana ? - L. Bucura 5:25
L. Bucura 5:50 - Poiana Pelegii 7:10
Poiana Pelegii 7:20 - L. Bucura 8:35
Culcarea 9:30