Horia's Travels: Retezat 2021 - A cincea zi: Spre Tăul Țapului

Duminică

Planul era să mergem cît mai mult pe creasta principală a Retezatului, spre Vîrful Mare. C. ținea să-mi arate Tăul Țapului pe care eu nu eram sigur dacă-l văzusem vreodată pe viu. Eu aș fi vrut să parcurgem și Porțile Închise, iar, ideal, să apuc să urc pe Vf. Mare. Ziua se arăta la fel de frumoasă, dacă nu chiar mai frumoasă decît în dimineața precedentă. Ne-am lungit însă mult cu pregătirile și am plecat de la cort mult prea tîrziu (la 10:00).

Pînă pe Peleaga am repetat programul din 2014: urcuș pe friguroasa Căldare a Berbecilor, în umbră și cu bălți înghețate, apoi un urcuș nu prea greu pe serpentinele largi pînă în creastă și apoi încă un urcuș, mai dificil din cauza bolovanilor, dar înveselit de razele soarelui, pe lunga pantă pînă pe vîrf. Totul a durat o oră și jumătate - două ore.

Chiar și priveliștea de pe vîrf era ca cea de acum 7 ani. Lipsea marea compactă de nori dinspre sud-est, care dăduse Parîngului aspectul unei insule, dar, altfel, Făgărașul se vedea clar și acum.

Ce îmi amintesc cel mai bine, ce m-a impresionat cel mai tare era curățenia aerului. Era un calm desăvîrșit, o pace deplină și un aer perfect curat. Nici noi, nici cei doi băieți cu care ne întîlniserăm aici, pe vîrf, nu aveam chef să vorbim tare.

Am rămas pe vîrf 20 de minute după care am coborît în Șaua Pelegii și de acolo am început urcușul spre Păpușa. Cred că era prima oară cînd urcam Păpușa din direcția aceasta. Panta era lungă, dar nu foarte abruptă; parcă străbăteam un deșert de bolovani. Cu cîțiva zeci de metri înainte de vîrf tăcerea a fost spartă de bîzîitul persistent și enervant al unei drone care survola abruptul nordic manevrată de doi tipi aflați pe vîrf.

De aici se vedea bine Tăul Peleguța, un obiectiv pe care trebuia să-l las iarăși pentru o tură viitoare. Altfel, am povestit amintiri din studenție și în rest am făcut ceea ce se face în mod obișnuit pe un vîrf de munte cînd vremea este superbă și permite tururi de orizont la mare distanță. Direcția care îmi atrăgea privirile cel mai mult era, poate paradoxal, nu munții, ci Țara Hațegului, cu satele, lacurile de acumulare, orașul întins, dintre ale cărui clădiri se distingea silueta albă a fabricii de bere. Îmi aduc aminte cum cu 7 ani înainte, bine, nu de aici, ci de pe Capul Văii Rele, dar care oferea o vedere aproape identică asupra depresiunii, pe o liniște deplină mi s-a părut că aud murmurul civilizației ajungînd pînă aici sus, iar muntele era o ființă vie, un monstru uriaș și blînd, nemișcat, dar prin ale cărui măruntaie palpita neștiut un suflet vechi de cînd lumea.

Înspre sud-vest, dincolo de Piatra Iorgovanului, mult mai departe, se înălța un vîrf impozant. Desigur, în direcția aceea nu mai există munți înalți, dar acesta părea neașteptat de impunător. Nu știam niciunul dintre noi cum se cheamă.

După ce am coborît de pe Păpușa (Spălătura am coborît-o ținîndu-ne de cablu, în care mi-am încurcat bețele pe care mi-a fost prea lene să le scurtez înainte de a le fixa pe rucsac), am început traversarea spre Tăul Țapului. Cam pe aici, pe cărarea orizontală care tăia panta sudică de deasupra căldării Tăului Adînc, m-a cuprins o letargie cumplită. Fie era oboseala ultimelor zile, fie o ușoară durere de burtă din cauza ghimbirului uscat și pipărat pe care l-am mîncat la fiecare popas (Fructele uscate îmi dau durere de burtă; nu știu de ce nu mă învăț minte o dată!), fie akedia după-amiezii, nu știu ce o fi fost, dar cheful de drumeție m-a părăsit cu totul și ceea ce mi-aș fi dorit cel mai mult să fac era să dorm. Noroc că C. avea suficientă energie să mă tragă pînă la lacul pe care dorea să mi-l arate și așa am ajuns la capătul Porților Închise, acolo de unde se văd atît Lacul Galeș, cît și Tăul Țapului. Unul era albastru, iar celălalt verde. Cel puțin așa ni se părea nouă. Ne-am întîlnit cu un domn însoțit de două fetițe. Cînd l-am întrebat care e explicația diferenței de culoare, ne-a răspuns că și Galeșul este tot verde. Ne-am mai uitat o dată, dar nouă tot ni se părea că e albastru. Era ora patru după amiaza și nu mai aveam niciunul chef să mergem mai departe.

Aici am făcut un popas mai lung. Ziua era tot frumoasă, dar era după-amiaza tîrziu și mai aveam un drum lung înapoi. Am avut o scurtă discuție dacă să ne întoarcem pe la Tăurile Văii Rele în loc să urcăm din nou pe Păpușa, dar mie mi s-a părut că vom pierde prea mult timp și am propus varianta care mi s-a părut mai rapidă.

La întoarcere am vrut să fac o încercare de a urca Spălătura Păpușii fără să mă ating de cablu, dar pe la jumătate m-am uitat în jos și mi s-a părut mult prea riscant să continui experimentul.

Am ajuns pe Păpușa fără evenimente. Dacă era după mine, n-aș mai fi zăbovit pe vîrf. Sau, dacă m-aș fi oprit, aș fi rămas lîngă stîlpul indicator, pe platoul plin cu bolovani, alături de grupul numeros și vorbăreț de oameni neobișnuiți cu muntele, dar plini de entuziasm, care urcaseră pe creastă, pe la Custura. Ne-am dus să ne întindem un pic mai încolo, pe un petec înierbat și neted. Era soare și pace și vîntul mișca ușor firele de iarbă și firele de păr.

Cînd am coborît de pe Păpușa, grupul numeros și vesel era tot acolo, deși ei aveau de făcut un drum mai lung decît noi, pînă la Gura Bucurei. Abia cînd am juns la jumătatea coborîrii și m-am uitat mirat în urmă, i-am văzut că, în sfîrșit, se hotărîseră să pornească și ei.

Din șaua Pelegii m-am ambiționat și am reușit să urc pe Peleaga fără nicio pauză. Pe vîrf era deja frig. Era ora 6 fix. Încă de dimineață hotărîserăm să nu coborîm pe Căldarea Berbecilor, ci să continuăm pe creastă pînă în Curmătura Bucurei. Era și mai sigur, și, oricum, era timpul să dăm niște telefoane celor de acasă.

De pe creastă am aruncat, ca acum șapte ani, o privire curioasă spre Tăurile Pietricelele care și ele vor rămîne, încă o dată, un obiectiv pentru viitor. Urcușul pe Custura Bucurei era la fel de accidentat cum îl țineam minte de data trecută și l-am făcut după apus, iar ultimii metri cînd deja se lăsa întunericul. Pe vîrf am ajuns la 7:20, cea mai tîrzie oră la care am fost pe un vîrf de munte. Am coborît greu spre curmătură pentru că încă nu ne-a venit să aprindem lanternele. Nici măcar nu le-am adus în discuție. Din ce observasem, C. este adepta unui stil mai "natural", în care turistul schimbă rosturile firii cît mai puțin, așa că nu m-am mirat că a lăsat întunericul să cadă fără să-l deranjeze cu luminile noastre artificiale, la fel cum făcuse anul trecut la coborîrea de pe Lolaia. În cazul meu, mi se părea că raza lanternei și umbrele pe care ar lăsa-o în spațiile dintre stînci ar face un contrast prea puternic, care mi-ar înșela ochii pe acest teren atît de accidentat, care cerea atenție.

Am ajuns în Curmătura Bucurei puțin înainte de 8. Am dat un telefon scurt și, friguros cum sînt, aș fi pornit imediat spre cort, dar C. este mai sociabilă și a vorbit cu toată lumea. Sus în creastă, spre partea dinspre Căldarea Bucurei bătea un vînt rece, iar în partea cealaltă, înspre Căldarea Pietrele, la adăpostul stîncilor, aș fi tras fără să vreau cu urechea la convorbirile ei, așa că m-am plimbat un sfert de oră pe întuneric de colo-colo fără să știu prea bine în ce loc să-mi petrec timpul.

Am coborît înfofoliți, la lumină de lanterne și povestind despre ce se mai întîmplă la Universitate.

Și în seara aceasta ne-am uitat la stele și e foarte posibil ca acum, nu în seara de dinainte, să fi învățat care e constelația Lebedei.

Timpi:
L. Bucura 10:00 - Peleaga 11:30/12:00
Peleaga 12:20 - Șaua Țapului ~4:00
Șaua Țapului ~4:00 - Șaua Pelegii 5:30
Șaua Pelegii 5:30 - Peleaga 6:00
Peleaga 6:15 - Custura Bucurei 7:20 - Curm. Bucurei 7:55
Curm. Bucurei 8:15 - L. Bucura ?
Culcarea 10:30

Pregătiri de tură. Cînd, peste un an, ne-am rememorat excursia, am socotit amîndoi că celălalt a fost de vină pentru întîrzierea cu care am pornit la drum.

Vîrfurile Bucura I și II și Custura Bucurei din urcușul spre Peleaga. Căldarea Berbecilor jos, pe jumătate în umbră

Urcușul spre Peleaga. Am ieșit în creastă, la soare.

Pe vf. Peleaga. Priveliște spre sud. Ce vîrf e acela de la orizont, din spatele Pietrei Iorgovanului?

Munții Făgăraș

Munții Parîng

Piatra Iorgovanului

Șaua Plaiul Mic

Tăul Agățat

Tăul Porții

Lacul Mutătorii, de pe Peleaga. Abia cînd am ajuns la Vinerea și am pus pozele pe computer, comparînd configurația pietrelor din apă din poza asta cu cea din poza din prima zi, mi-am confirmat punctul terminus al turei făcute în prima zi pe Valea Rea.