Retezat 2010

Scurta poveste despre o iesire si mai scurta in Retezat in iulie 2010.
* * *
Desi vremea era capricioasa, nu ne puteam permite sa facem mofturi. Erau singurele zile in care puteam merge in Retezat.
Am trecut prin Calan si am cazut de acord ca Tarkovski putea foarte bine sa foloseasca acea locatie pentru a filma Stalker:

De la Nucsoara am continuat sa urcam cu Dacia pe drumul din ce in ce mai prost catre Cîrnic, avind mereu in fata Culmea Pietrele, acoperita de nori:

De la Cîrnic am continuat pe jos, pe vreme schimbatoare, cu ploaie usoara, dar cind am ajuns la Cabana Pietrele iesise soarele si niste sopirle incercau sa se incalzeasca pe lemnele cabanei nr. 5:

Aici, la Pietrele, un grup de nemti mi-a intarit parerea de acum doi ani, din Scandinavia, cum ca nemtii sint chinezii Europei deoarece sint peste tot si se agrega in grupuri numeroase si disciplinate.

Ne-am pus cortul si apoi ne-am intins masa de seara inca pe lumina, pe niste busteni taiati in lung pe jumatate. In timp ce mincam aveam in fata privelistea trista a ramasitei fostei cabane, mistuita de incendiul de acum citiva ani. Imi aminteam cum cabana se arata impunatoare calatorului care venea de la Cîrnic abia în ultimul moment, dupa ce acesta traversa podul peste pîrîul Stînisoarei. In partea cealalta a ruinelor, acolo de unde porneste drumul catre Bucura, inca se mai vedeau dalele albe de marmura de la terasa din spate. Imi aminteam cum pe fatada din acea parte era o placa mare de tabla cu harta Retezatului, harta pe care am privit-o de sute de ori. Daca ar fi trebuit sa aleg un lucru care merita pastrat din fosta cabana, as fi ales acea harta. Ma intreb, pe unde o fi acum?

Dupa ce am terminat de mincat si ne-am spalat, am incercat sa mai rezistam citva timp ca sa vedem meciul din semifinale, Olanda - Uruguay. Ce lux! Cind eram mic era un adevarat eveniment daca se aprindea vreun bec alimentat de un grup autogen care pornea dupa capriciul unui cabanier pus pe economii, iar toate deplasarile din timpul noptii le faceam la lumina unei lanterne chioare, cu baterie patrata care ameninta sa se consume din clipa in clipa. Iar acum aveam televizor color! Dar chiar si asa, oboseala ne-a trimis in pat dupa prima repriza.

Pentru a doua zi aveam mai multe idei pe care le-am dezbatut in timpul micului dejun:

(La sfirsitul mesei am vazut ceva care la inceput mi s-a parut atit de banal incit nu merita sa le atrag atentia celorlalti, pina cind mi-am dat seama ca in Romania asta nu se vede, totusi, chiar in fiecare zi: in brazii din fata noastra se jucau doua veverite!)

Puteam merge la lacul Bucura, pe vf. Retezat, sau la Galesul. Fiindca F mai vazuse Bucura (si pentru ca genunchii mei aveau amintiri neplacute fata de pietroasa vale Pietrele), am fost impotriva acelui traseu. Pentru Galesul, iarasi nu-mi placea drumul pentru ca trebuia sa cobori si sa urci vreo doua vai, ceea ce insemna ca la intoarcere, cind esti obosit, nu ti se ofera rasplata unei coboriri continue - deci a picat si varianta asta. A ramas Retezatul, cu ideea ca M si N vor veni cu noi pina la lacul Stînisoara, iar F si cu mine sa incercam urcusul pina in virf. Vremea era si mai inchisa decit ieri, dar ne incurajam cu ideea ca "nu exista vreme rea, ci doar turist prost echipat".

Fructele de afine inca nu aparusera, erau doar florile:

Cu cit urcam mai sus aerul era tot mai rece. Cind poteca trecea pe linga un petec mai mare de zapada simteam o adiere de aer aproape hibernal. Dupa ce am trecut nenumarate morene si praguri (parca de fiecare data cind merg pe acolo se fac mai multe), am ajuns la lac:

In timp ce luam masa priveam intruna inspre Retezat. Virful era complet in nori, dar saua ba se acoperea, ba se descoperea, asa ca am hotarit sa urcam macar pina acolo, sa vedem ce se vede in partea cealalta.

La putin timp dupa ce a început urcusul am descoperit pe un prag, in stînga, un alt laculet, mult mai mic, aproape o balta, dar care, din cauza cetii si a perspectivei, iti dadea iluzia ca e o dublura identica a lacului adevarat.

Inca dinainte sa incepem urcusul prin hornul cel abrupt care se termina in sa, a inceput sa ploua iarasi. Ma uitam mereu in jur, cautind capre negre. N-am vazut niciuna, dar am vazut o marmota care traversa un petec mare de zapada in stinga, pe versantul de sub virful Bucura. Peste citeva minute am vazut-o iarasi, sau poate era alta, facind aceeasi traversare. Si tot cautind cu ochii capre negre si marmote, am vazut la un moment dat, tot in stinga, o silueta complet alba, de marimea unui om, dar fara miini si picioare, care se deplasa incet si usor, parca plutind, peste stincile abrupte de sub Bucura. Se uita in jos, inspre vale. Din cauza cetii nu mi-am dat seama in mod sigur, dar parca mai erau alte trei sau patru astfel de siluete putin mai departe, dar care nu se conturau atit de clar. Acum imi dau seama ca poate ar fi trebuit sa ne fi speriat putin, dar atunci, gîfîind din cauza efortului urcusului, nu prea ne statea mintea la spaime.

Chiar sub sa era o buza de zapada de forma unei semilune intoarse cu colturile in sus. Am ocolit-o cu grija prin dreapta, am mai facut citiva pasi trudnici si am ajuns, in sfirsit, pe teren orizontal. Aici, ploaie, ceata si, mai ales, un vint puternic dinspre Rezervatie. Nicio sansa sa avem vreun fel de priveliste spre virfurile din jur.

Din sa inspre valea Stînisoara:

Inspre Rezervatie:

Inspre virful Retezat:

Cu oarecare regret, nu atit pentru faptul ca ratam nu stiu ce priveliste grozava pentru ca nici nu se punea problema vizibilitatii, ci pentru ca nu aveam ocazia sa-mi incerc rezistenta la conditii (mai mult psihologic) proaste, am renuntat la urcusul pe virf. Am coborit cu grija hornul de sub sa, apoi, mai incolo, am trecut incet peste o aglomerare de bolovani uriasi, acoperiti de verdele lichenilor, atit de caracteristica zonei virfului Retezat si curind am regasit lacul Stînisoara.

In continuare am coborît pe drumul pe care venisem, facînd poze in stînga si în dreapta.

Poteca era uda si plina de noroi. La un moment dat, facind un mare pas in jos, genunchiul meu sau suportul de iarba a cedat si m-am trezit azvirlit in tufa de jnepeni, cu capul inainte, aterizind cu burta in sus si agitindu-mi membrele ca un gindac neajutorat rasturnat pe spate.

Intrarea in padure am intimpinat-o cu placere. Am avut chiar si chef sa filmez pîrîul Stînisoara:

Cam asta a fost tot. Am ajuns la cabana, unde neavind haine de schimb, am incercat sa ma incalzesc sub sacul de dormit, dar tot m-au apucat frisoanele acelea ucigatoare de sfîrsit de tura, mai ales cind am iesit din cabana si am mers in pantaloni scurti prin iarba inalta si uda, de pe care se scuturau picaturi reci ca gheata. (In timp ce dîrdîiam pe cararea dintre cabanute, la citiva pasi in fata se indeparta, sprintena, o vulpe!) Am renuntat bucurosi sa ne uitam la cealalta semifinala, Spania - Germania (a doua zi nimeni nu stia sa ne spuna cum se terminase).

In ziua urmatoare am plecat direct acasa. Dupa ce am facut bagajele, ei au pornit in coborirea spre Cirnic, in timp ce eu am mai zabovit, uscindu-mi sosetele la ultimii centimetri cubi de gaz din butelie.

La cîteva zile dupa aceea am avut, la cina, ciuperci la tava:

California 2009 - Partea a șaptea: acasă

Prolog
Partea întîia - San Francisco
Partea a doua - Sonora Pass
Partea a treia - Mount Dana
Partea a patra - Treasure Lakes
Partea a cincea - Sequoia
Partea a șasea - Yosemite Valley
Partea a șaptea - Acasă


Pentru ultima zi de vacanţă ne-am făcut planul să nu mergem direct în San Francisco pe drumul cel mai scurt, cel pe care îl aleseserăm la venire, ci - ţinînd cont că M voia să găsim o plajă pe ţărmul Pacificului de unde să vedem oceanul propriu-zis, nu doar bucata de golf de sub Golden Gate Bridge - am hotărît să atingem oceanul în zona golfului Monterey și de acolo să mergem de-a lungul coastei spre nord, pe Highway 1, pînă în San Francisco.

Am mai zăbovit puţin la magazinul din Curry Village să ne luăm suveniruri din Yosemite, după care am pornit direct spre vest, pe Highway 140. În Merced, în vale, am schimbat direcţia spre sud ca să trecem în Highway 152. Străbăteam o zonă agricolă, cu cîmpuri cît vezi cu ochii, cu căldură, uscăciune, tractoare și combine și, cum ţinta noastră era marea, acest drum mi-a adus dintr-o dată în amintire vacanţele în care mergeam cu mașina la mare cînd, după aerul tare al Văii Prahovei, ajungeam în Bărăgan și Dobrogea și știam că nu mai aveam mult pînă la Eforie. Era ca și cum, la distanţă de o generaţie, preluam ștafeta de la N și îmi venea mie rîndul să-mi duc familia la mare.

Prînzul l-am avut aici, într-un orășel din San Joaquin Valley, la un McDonald's. Se zice că mîncarea de la McDonald's e la fel în toată lumea pentru că se folosește peste tot aceeași reţetă, dar eu nu cred asta: hamburgerii de aici erau mult mai gustoși și zemoși decît cei din Oakville. Ori poate în vacanță pofta e mai mare?...

De aici am început să urcăm iar pentru că ne apropiam de masivul de dealuri înalte Diablo Range care, de-a lungul coastei, desparte continentul de ţărmul Pacificului. Dupa ce am lăsat în stînga lacul San Luis Reservoir, am dat, ca și la plecarea din San Francisco, de moriștile unor centrale electrice eoliene. Era puzderie de ele pe versanţii dealurilor. Cum fiecare morișcă avea trei braţe și cum moriștile erau destul de apropiate una de alta, să se folosească tot spaţiul disponibil, văzut de departe, cîmpul de moriști arăta ca o reţea de hexagoane, ca un fagure al unor albine gigantice.

Cum mergeam așa, am început să simțim în mașină un miros tare de usturoi. Am crezut mai întîi că e de la camionul din faţă, care poate transporta usturoi, dar mirosul a persistat și după ce am scăpat de camion. Și am ajuns în Gilroy, cel mai mare oraș din locurile acelea, unde am făcut o scurtă pauză și unde, în parcare, n-am mai rezistat și am întrebat-o pe o doamnă care părea de-a locului care-i treaba cu mirosul de usturoi. Mi-a explicat că aici sînt culturi mari de usturoi și că Gilroy e "capitala usturoiului".

Din Gilroy nu mai aveam mult. Am ieșit cu grijă din oraș pentru că era sfîrșitul orelor de curs și străzile erau pline de copii. De aici drumul mai urca puţin și trecea printr-o pădure cu vegetaţie abundentă și aspect tropical. Deși regăseam și aici serpentinele caracteristice ale Californiei, munţii rămăsesera mult în urmă, nu doar pe hartă, ci și în gînd. Așteptam cu nerăbdare și emoție momentul în care perdeaua pădurii se va da brusc la o parte, iar în faţă ni se va deschide albastrul nemărginit al oceanului.

Dar cînd am început sa coborîm pantele de vest de pe Diablo Range și, în sfîrșit, am ieșit din pădure, în fața ochilor nu aveam decît o cîmpie întinsă, iar mai departe, o ceaţă care ascundea orizontul...

Așa am ajuns în Santa Cruz, unde, dupa rătăcirile de rigoare, am găsit direcţia spre Highway 1 și am luat-o spre nord. Abia după ce am ieșit din oraș (apropo, făcînd ordine prin garaj am descoperit că firma care a fabricat casca de schior a lui F e din Santa Cruz, California și mă tot întreb care o fi legătura între Santa Cruz și schi?!), am zărit oceanul. Mai întîi nu se vedea mare lucru pentru că eram la nivelul mării, dar mai încolo relieful devenea mai accidentat și, în timp ce șoseaua urca și cobora niște dealuri care nu se mai terminau, în stînga priveliștea oceanului ne însoţea credincioasă. Tot socoteam unde și cînd ar fi cel mai bine să ne oprim: acum sau cînd vom ajunge mai aproape de San Francisco? Dar cînd am văzut, prinsă între doua dealuri, o plajă aproape pustie și un refugiu de parcare, am lăsat naibii socotelile și am tras brusc pe dreapta.

Ne-am schimbat pe marginea drumului, între ușile deschise ale mașinii, în scurtele momente în care nu trecea nimic pe șosea. Apoi am traversat și am intrat pe nisip! Era cam răcoare, iar un semn de pe plajă ne anunţa să avem grijă la următoarele pericole: valuri care cresc brusc, curenţi de adîncime, rechini. Ha! Nouă ne trebuia doar să ne băgăm tălpile în apă, sa ne lăudam că am intrat în Pacific.







Iar după ce am ieșit din apă și am luat-o la fugă să mă încălzesc - atunci, în acea fugă dementă în care-i strigam lui M că "Vin rechinii!", am simțit ce e libertatea. Pentru prima oară după mult timp mi-am dat seama că nu simţeam nicio opreliște, nicio constrîngere, niciun obstacol: în oraș te lovești de oameni, la munte te împiedici de pietroaie, pe șosea aștepţi la semafor, la fotbal îţi fură mingea adversarul, acasă cazi pe scari - peste tot numai piedici, frîne, hăţuri! Dar aici fugeam mîncînd pămîntul și simţeam că în secundele acelea de extaz mi-aș fi dat bucuros toate rezervele de energie pe care le mai aveam pentru tot restul vieţii.

Nu mai ţin minte cum ne-am schimbat, dar știu sigur că mai departe nu am condus cu chiloţii de baie uzi. Era frig ca la Marea Neagră, deci nu puteam rămîne în costumele de baie. De acolo, pe măsură ce ne apropiam de San Francisco, ceaţa se îngroșa tot mai mult peste ocean, iar soarele lumina tot mai palid. Ne felicitam că am oprit la plaja aceea, pentru că se facea tot mai urît și nu cred că am mai fi avut chef să intrăm în apă.


Într-un loc am vazut niște tipi făcînd wind-surfing. Unul dintre ei, într-un costum negru de sus pînă jos, cu un fizic foarte arătos deși cred că mai bătrîn decît mine, bronzat mai mult de vînt decît de soare, a ieșit la mal și, în timp ce el discuta cu un prieten, eu nu-mi puteam dezlipi ochii fascinaţi de lăboaiele lui uriașe, cu care călca pe pietre ca pe un covor de puf și cu care cred că nu avea nicio problemă în dirijarea planșei de surfing.

Am mai făcut opriri pentru că, în ciuda ceţii din ce în ce mai dese care acoperea oceanul, am fi putut să-l privim la nesfîrșit.

Iar aceasta e ultima poză pe care am făcut-o în vacanţă:


Încă nu se lăsase seara cînd am intrat în San Francisco, dar pînă am găsit hotelul (Ce pînă am găsit hotelul?! Mai întîi a trebuit să-i aflăm adresa pentru că fusesem atît de bezmetic că nu mi-a dat prin cap să mi-o notez, de parcă toată lumea din marele oraș ar fi trebuit să știe unde e...) s-a făcut întuneric. Hotelul era modest, iar restaurantul era o jale, dar pentru noi, care de o săptamînă și jumătate dormiserăm numai pe pămînt și nu mai văzuserăm un duș normal, era suficient.

* * *

Dimineaţa am plecat direct la aeroport. La scurt timp de la decolare zburam tocmai peste Yosemite și Kings Canyon





iar cînd am ajuns în partea cealaltă a munţilor am avut norocul să mai vedem o dată dragul de Mono Lake:


Mai departe, era America. Nu știu ce am văzut, dar am văzut astea:




Ba a mai fost ceva: cînd eram deasupra Nevadei am văzut, sub avionul nostru și zburînd în sens opus cu o viteză mult mai mare, un cilindru argintiu!

Ultima chestie pe care am înregistrat-o e acest clip; am văzut că urma să intrăm în nori și am vrut să filmez cum începe avionul să se zgîlțîie:

Era noapte cînd am ajuns în Newark, iar în Buffalo era și mai noapte. Dupa ce ne-am regăsit mașina am mai pierdut cred că vreo oră în Buffalo mergînd aiurea, ca un fluture sub bec, fără să mă pot hotărî ce voiam mai mult: o stație de benzină sau Peace Bridge, care să ne treacă în Canada. Oricum, important e că pînă la urmă am ajuns în paturile noastre de acasă. Cred că era 2 noaptea.

* * *

În ultimele zile de vacanţă m-am tot întrebat care e momentul care marchează sfîrșitul călătoriei noastre? Să zic că e cînd plecăm din Yosemite? Dar mai aveam de ajuns în San Francisco. Să fi spus că e atunci cînd ajungem în San Francisco? Dar mai aveam de zburat pînă în Buffalo. Să fie în Buffalo? Mai aveam de ajuns acasă. Se termină cînd ajungem acasă? Dar mai am de pus pozele pe Internet și de povestit celor care n-au fost cum a fost. Așa că pînă la urmă am început să cred că nicio călătorie nu are sfîrșit, că ne trăim toata viaţa într-o călătorie continuă, trecînd prin mai multe staţii fără să putem spune vreodată că am ajuns cu adevărat la capăt.

California 2009 - Partea a sasea: Yosemite Valley

Prolog
Partea intiia - San Francisco
Partea a doua - Sonora Pass
Partea a treia - Mount Dana
Partea a patra - Treasure Lakes
Partea a cincea - Sequoia
Partea a sasea - Yosemite Valley
Partea a saptea - Acasa


Am pornit devreme din Three Rivers. Era ultima zi pe care o mai aveam la dispoziție în munți și voiam să apucăm să vedem cît mai mult din Yosemite Valley. Nu aveam pretenția să facem cine știe ce isprăvi grozave, nu mai era timp pentru așa ceva. Azi urma să fim "pantofari".

Am coborît deci pe drumul plin de serpentine pe care urcaserăm cu două zile înainte pînă am ajuns iar în cîmpia din San Joaquin Valley și de acolo am luat-o spre nord. Urma să ajungem într-un punct foarte apropiat de locul în care făcuserăm prima oara cunoștință cu munții, exact cu o săptămînă în urmă, așa că puteam spune că încheiam un circuit în jurul părții de sud a Sierrei Nevada. Nici nu-mi închipuiam, cînd stăteam zgribulit asupra hărții în campingul de la North Lake că pînă la urmă vom reuși, totuși, să vedem ambele obiective, singurele de care auzisem eu din Sierra Nevada: arborii sequoia și Half Dome.

Am ajuns, conform planului, cam pe la prînz la intrarea în parcul Yosemite Valley, după ce trecuserăm prin fundul unor chei unde traficul a fost puțin blocat de ceva reparații. Chiar înainte de granița parcului opriserăm într-o mică așezare de unde luaserăm benzina și cîteva provizii: pîine, conserve, ceapa, ouă fierte... La bariera de la intrarea în parc era coadă. Deși era luni, era sărbătoare, deci zi liberă, și erau multe mașini care urcau. Ne facuserăm calculul că, totuși, fiind ultima zi a weekendului lung, trebuiau să fie și mulți oameni care coborau spre oraș, deci vom avea șanse să găsim un loc de cort. Spre barieră înaintam ca melcul, așa că am avut timp să luăm prînzul în mașina (mîncarea pe care tocmai o cumpăraserăm era lîngă noi, briceagul la îndemînă, apa și șervețelele, și ele, pe undeva printre rucsaci și haine), iar după ce am plătit taxa de intrare șoseaua a devenit iarăși circulabilă.

Și așa am intrat în Yosemite Valley. Dacă mai țin bine minte, cred că am mai făcut o încercare să intrăm în contact cu R & H, sperînd zadarnic că poate au sărit peste vizita la sequoia și ne vor ajunge din urmă.

Din loc în loc erau mașini oprite și turiști care făceau poze peisajului din jur, dar lucrurile cu adevărat interesante aveau să apara mai încolo, mai sus. Cînd valea lui Merced River s-a deschis într-o luncă plină de pomi, în stinga a apărut El Capitan, un perete de stîncă celebru in lumea alpinistilor:

Căzuți în admirația lui El Capitan era să nu observăm pe versantul de vizavi o minunăție la fel de mare, Bridalveil Fall, o cascadă numită foarte potrivit "Vălul miresii":



Am continuat în sus pe vale și, de-o parte și de alta, numai stînci înalte și abrupte, cred că un paradis pentru alpiniști. În scurt timp am ajuns la Curry Village, unde se termina drumul de mașină, chiar la poalele lui Half Dome:


În partea opusă era North Dome:



Chiar deasupra noastră pornea un perete foarte înalt și abrupt, care mi s-a părut că putea rivaliza cu El Capitan:

Aici erau campinguri, recepție, autocare, magazine, tot ce vrei. Și plin de turiști, bineînțeles. Ne-am dus la recepție să cerem loc de cort și presupunerea noastră că, fiind ultima zi din weekend, lumea va începe să plece acasă începea să se adeverească: deocamdată nu erau locuri, dar ne-au trecut pe o listă de așteptare pentru ora 3, cînd se vor împărți locurile care se vor elibera între timp, și ne-au spus că sînt șanse mari să primim un loc ținînd cont că aveam doar un cort. În așteptare, am început să ne plimbăm de capul nostru prin parcare, unde, nepăsători la mulțimea de turiști și mașini, își făceau veacul doi cerbi și o căprioară, mai rozînd un măr, mai păscînd iarbă, mai uitîndu-se prin jur.

După un timp a venit M. care se tot învîrtise în jurul recepției și ne-a dat vestea că nu mai e nevoie să așteptăm pînă la 3 pentru că, văzînd-o căutînd locuri de cort, un domn a venit la ea și ne-a oferit locul lor, pentru că ei plecau chiar acum. Am primit imediat, ne-am aranjat tabăra cît am putut de repede și am făcut planul pentru restul zilei. Nu mai aveam timp și energie pentru ture tari, așa că am ales o idee din pliantul pe care îl primiserăm la intrarea în parc: să mergem cu mașina cam 40 km pînă într-un loc numit Glacier Point de unde cică e o priveliște grozavă.

Am aflat și că în după amiaza aceea urma să se deschidă scurtul drum de legătură dintre Yosemite Valley și Highway 120. Acum chiar că nu mai conta, dar eu nu regretam deloc că se intimplase că Highway 120 și acest drum de legătură fuseseră închise cu o săptămînă în urmă.

Și am pornit. Firește, aceleași drumuri în serpentine, cu pante mari în jur - eram deja obișnuit. Nu trebuia decît să-mi țin ochii la drumul din față și să evit să mă uit în adîncul văilor, ceea ce era destul de ușor pentru că am condus aproape numai prin pădure. Ne-am mai oprit din cînd în cînd în diverse puncte de belvedere, dar cel mai frumos era, bineînțeles, chiar la capăt, la Glacier Point. De aici se vedea nu doar întreaga vale Yosemite, nu doar Half Dome, ci tot masivul:

Acesta este Mt Florence, iar în dreapta lui se ițeste vîrful lui Mt Lyell, cel mai înalt vîrf din Yosemite:


Acestea sînt Nevada Fall și Vernal Fall:


O vedere mai de aproape a Vernal Fall



Singurul care nu se vedea era Mt Dana; cred că era chiar în spatele lui Half Dome. Și tare aș fi vrut să revăd vîrful pe care urcaserăm cu exact o săptămînă în urmă!

Încîntat de peisajul din jur nu mi-am dat seama decît foarte tîrziu că locul unde ne aflam, Glacier Point, nu era altceva decît vîrful peretelui la picioarele căruia se afla campingul nostru. Așadar am condus 40 de kilometri, dar cortul nostru nu era altundeva decît în genunea de sub noi! Cînd ne făceam curaj să privim în jos, vedeam campingul, parcarea, căsuțele, tot Curry Village...!

Era plin de turiști și aici pentru că în ghid scria că apusul de soare din acest loc creează o priveliște deosebită. Așa că stăteam toți, atîrnați de stînci, lenevind pe bolovani, vorbind în toate graiurile pămîntului și așteptînd apusul. Era o atmosferă tare faină, relaxată, liniștită, o încheiere perfectă a aventurii noastre în munți.

Cînd soarele a apus, mare deosebire nu a fost, totuși, față de ceea ce admiraserăm pînă mai adineaori. Doar culmile din depărtare se făceau roz,


după care griul înserării s-a lăsat peste întregul munte.



Atunci, ca la o comandă, toată populația de pe stînci s-a ridicat și am pornit-o spre mașini. Întunericul se lăsase brusc și acum coboram, un șir lung de mașini, pe serpentinele interminabile. Acum, pe întuneric, era mult mai ușor de condus pentru că privirea nu-mi era distrasă de hăurile din jur. Era o călătorie fantastică în noapte, în care șirul de lumini roșii ale farurilor mașinilor din față cobora pantele ca un șarpe alunecînd la vale.

Cînd am ajuns jos, fiecare am pornit în altă direcție, așa că ne-am trezit primii din grupul celor care urcam spre Curry Village. Și așa am avut norocul să vedem, spre surprinderea noastră, încă un urs, chiar pe marginea drumului, o siluetă întunecată intrînd în păduricea din dreapta șoselei. Abia se vedea în întuneric, dar puteam spune că aveam deja privirile formate. Era ca și cu caprele negre în Retezat: odată ce le-ai văzut din depărtare, te înveți să deosebești o capră de celelalte pete maro punctiforme reprezentînd jnepeni uscați.

La cort n-am mai făcut nimic. Am încercat să aprindem focul, dar chiar cînd s-a întețit, a trebuit să-l stingem pentru că aici era o regulă că de la 10 seara nu mai ai voie să ții focul aprins și nici să nu mai faci zgomot. Ultima noastră seară a fost scurtă și fără haz, dar și noi eram obosiți așa că am adormit imediat.

Continuare: Partea a saptea