Paris 2011 - A saptea zi

(Ziua I-a    Ziua a II-a    Ziua a III-a    Ziua a IV-a    Ziua a V-a    Ziua a VI-a
Ziua a VII-a    Ziua a VIII-a    Ziua a IX-a    Ziua a X-a    Ziua a XI-a)

---

Astazi am fost la Centre Georges Pompidou,



dar chiar inainte sa intram in cladire ne-am oprit sa cascam gura la acesti mongoli care cintau din gît:



Apoi am intrat si am urcat si coborit intre etaje prin tuburile de sticla de pe fatada:



Cind ne saturam de arta din salile din interior, ieseam pe terasele care dadeau inspre trei din cele patru zari.


























Asa era decorat antreul biroului lui Georges Pompidou:




Nu prea ne place sa fotografiem arta pentru ca oricum se gasesc pe Internet fotografii mult mai bune decit cele pe care le putem face noi. Totusi, nu ne-am putut abtine si am fotografiat aceste lemne ale lui Andrei Cădere,



IKB



un tablou de Kandinsky care mi-a placut foarte mult (pentru ca in fata lui am apucat, in sfirsit, sa sed dupa mintea mea, asta trebuie sa fie un tablou: un festival al culorilor, dupa cum o sculptura trebuie sa fie o celebrare a formei)



si aceasta piatra slefuita frumos




Dupa ce am iesit din muzeu ne-am intins ca sopirlele pe pietrele calde din fata intrarii



Cum stateam asa, relaxati, F simte ca il jeneaza ceva la picior si, uitindu-se mai bine, descopera o mica crapatura in talpa pantofului. Lucreaza el ce lucreaza pe acolo si numai ce-l vedem scotind din grosimea talpii o banda metalica ruginita lunga de-o jumatate de palma. Urmeaza dezbatere aprinsa cu privire la originea obiectului misterios: fusese colectat de pe strada sau facea parte din armatura pantofului? Compar flexibilitatea talpilor celor doi pantofi; parca nu e nicio deosebire. Mister.

Apoi ne-am ridicat alene si am intrat in mica cladire patrata aflata la douazeci de pasi in spatele nostru, intr-un colt al pietei, cladire careia nu ii aruncasem nicio privire, dar care era, de fapt, motivul principal pentru care venisem aici: Atelier Brancusi (pe al carei zid, fireste, nationalistii romani au pictat caciula pe 'â' si codita sub 'ş'). Erau doar patru incaperi. In prima, citeva bucati de coloane infinite terminindu-se in tavan, intr-un colt, trei cocosi de ghips uriasi, pe laturi, pasari in vazduh, in mijloc, un peste etc. In a doua incapere, iarasi cocosi, dar mai mici, alte pasari, o foca, o negresa, domnisoare, semineul etc. Din pacate, in locul in care schema de pe perete arata ca trebuia sa se afle Printesa X era o muza. In a treia camera era atelierul de lucru, dar si camera de locuit. Pe pereti, scule de cioplit - dalti, ciocane, fierastraie fioroase -, intr-un colt o soba, iar pe alt perete, surprinzator, o trusa de crose de golf. Undeva, o chitara. In ultima camera, tot o camera de lucru: o abundenta de pasari de ghips, multe neterminate, altele abia schitate, altele, probabil, nereusite, fie in picioare, fie trintite pe podea. Am stat mult aici; era sfirsitul zilei si nu aveam nimic altceva in program. Nimeni nu vorbea. Unii faceau poze; in dreapta, pe banca, un japonez desena interiorul camerelor.

Dupa ce paznicii ne-au scos din Atelier ne-am plimbat pe bulevardul Etienne Marcel pina in Place des Victoires de unde am continuat spre vest. Ne-am abatut la galeriile Vivienne si am terminat plimbarea in fata Operei. Desi e frumos si pe aici, mie imi place mai mult pe malul sting: acolo pare ca orasul ii face pe oameni sa-si petreaca viata in strada, aici, inauntrul caselor inalte.

Paris 2011 - A sasea zi

(Ziua I-a    Ziua a II-a    Ziua a III-a    Ziua a IV-a    Ziua a V-a    Ziua a VI-a
Ziua a VII-a    Ziua a VIII-a    Ziua a IX-a    Ziua a X-a    Ziua a XI-a)

---

"[...] Cartierul e deluros, plin de suisuri si coborisuri care te fac sa gifii si, mai intotdeauna vara, sa ajungi transpirat la destinatie. In Francois Pinton poti sa intri fie prin strada David d’Angers, daca te-ai dat jos la statia Danube, fie “venind de sus” si coborind treptele care te depun chiar in fata numarului 8, daca ai ales ca punct terminus statia Botzaris. In varianta a doua drumul este mai frumos pentru ca metroul te lasa in gura parcului Buttes Chaumont si [...] strabati citeva stradute inguste, pietruite din gard in gard, fara trotuare, si pe care masinile nu pot intra. De o parte si de alta a drumului sint aliniate vile micute, nedepasind niciodata un parter si un etaj. Stiinta aceea a francezilor de a intretine fara sa scliviseasca (asa cum fac nemtii) o simti aici din plin: casele poarta pe ele oboseala unui fard care a uitat de mult sa fie improspatat. De aici aerul lor melancolic, senzatia ca sint instalate intr-un unic anotimp, in eternitatea sleita a toamnei. Toate sint “prevazute” cu gradini, uneori atit de minuscule incit par ca indeplinesc o formalitate, ca subscriu la un simplu ritual al locului. In sfirsit, plante cataratoare si flori se revarsa peste gardurile acestor vile, atingind cind si cind drumul pietruit.
Si numele acestor stradute imi place, fiecare cu alta rezonanta, eponime minore, aduse din alte parti ale lumii, capitalizind fiecare un eveniment pe care istoria nu l-a retinut si care dispare odata cu memoria pierduta a cartierului: Kronstadt, Villa de Boers, Miguel Hidalgo... Apoi o brusca redresare onomastica: Claude Monet este numele stradutei cu care drumul dinspre Botzaris se inchide, cedind locul scarilor care coboara in Francois Pinton. Intrarea de la numarul 8 este chiar la jumatatea scarilor. O poarta-grilaj, cu cutia postala agatata in partea de jos, ca un marsupiu, apoi “curtea”, daca se poate numi asa fisia de pamint care desparte poarta dinspre scari de usa de la intrare. Casa, micuta, inghesuita intre povirnisul din stinga si “blocul” parizian de patru etaje din dreapta, are, din cauza birnelor verticale placate in tencuiala fatadei, un aer insolit alsacian, sporit de muscatele din pervazul ferestrei de la etajul I [...]"











Am recunoscut casa dupa V-ul birnelor din fotografia din cartea lui Liiceanu, dar ceea ce aveam in fata ochilor nu mai era o casa vie, locuita, ci una in parasire, mica, aproape cazuta prada neingrijirii. Era greu sa faci trecerea de la prezentul prozaic al unei obisnuite dimineti de vara, cu aparitia brusca a cite unui trecator, cu zumzetul tihnit al unui cartier linistit, care te face sa vorbesti in soapta, la imaginile pe care ni le formaseram in minte in legatura cu acest loc de poveste. In curte e o bicicleta veche, prin geamurile fara perdele vezi camerele goale, iar muscatele nu mai exista. Locul e pustiu. Dar cind M. descopera cutia postala pe care numele fostilor locatari, scris cu pixul, abia se mai distinge sub mucegaiul care cotropeste hirtia, ti se face pielea de gaina de emotie.



 








Pe F. îl lăsasem la hotel să se odihnească (şi să se descurce cum poate cu prînzul). În timpul ăsta noi ne-am odihnit în parcul Buttes-Chaumont, la un picnic cu Brie şi vin. Decorul era destul de apropiat de imaginea pe care o am în minte despre paradis: să stai pe iarbă, la umbra unui copac, în miezul unei zile însorite şi să ronţăi mîncare bună.











Fiindcă pe Pămînt toate trebuie să aibă un sfîrşit, ne-am ridicat de pe iarbă şi am urcat pînă la templul din vîrful "insulei":











Aceasta e colina Montmartre cu Sacré Coeur, de unde peste citeva zile aveam sa aruncam o privire incoace:





Apoi seara, după ce ne-am odihnit după excursia în Arondismentul XIX, am plecat toţi trei la turnul Eiffel. Pentru a evita cozile am urcat pe scări pînă la nivelul al doilea.


















De acolo nu se mai putea urca decît cu ascensorul, dar coada a fost suportabilă. Am stat pînă după miezul nopţii admirînd de sus "Oraşul-lumină".