Ziua a VII-a Ziua a VIII-a Ziua a IX-a Ziua a X-a Ziua a XI-a)
"[...] Cartierul e deluros, plin de suisuri si coborisuri care te fac sa gifii si, mai intotdeauna vara, sa ajungi transpirat la destinatie. In Francois Pinton poti sa intri fie prin strada David d’Angers, daca te-ai dat jos la statia Danube, fie “venind de sus” si coborind treptele care te depun chiar in fata numarului 8, daca ai ales ca punct terminus statia Botzaris. In varianta a doua drumul este mai frumos pentru ca metroul te lasa in gura parcului Buttes Chaumont si [...] strabati citeva stradute inguste, pietruite din gard in gard, fara trotuare, si pe care masinile nu pot intra. De o parte si de alta a drumului sint aliniate vile micute, nedepasind niciodata un parter si un etaj. Stiinta aceea a francezilor de a intretine fara sa scliviseasca (asa cum fac nemtii) o simti aici din plin: casele poarta pe ele oboseala unui fard care a uitat de mult sa fie improspatat. De aici aerul lor melancolic, senzatia ca sint instalate intr-un unic anotimp, in eternitatea sleita a toamnei. Toate sint “prevazute” cu gradini, uneori atit de minuscule incit par ca indeplinesc o formalitate, ca subscriu la un simplu ritual al locului. In sfirsit, plante cataratoare si flori se revarsa peste gardurile acestor vile, atingind cind si cind drumul pietruit.
Si numele acestor stradute imi place, fiecare cu alta rezonanta, eponime minore, aduse din alte parti ale lumii, capitalizind fiecare un eveniment pe care istoria nu l-a retinut si care dispare odata cu memoria pierduta a cartierului: Kronstadt, Villa de Boers, Miguel Hidalgo... Apoi o brusca redresare onomastica: Claude Monet este numele stradutei cu care drumul dinspre Botzaris se inchide, cedind locul scarilor care coboara in Francois Pinton. Intrarea de la numarul 8 este chiar la jumatatea scarilor. O poarta-grilaj, cu cutia postala agatata in partea de jos, ca un marsupiu, apoi “curtea”, daca se poate numi asa fisia de pamint care desparte poarta dinspre scari de usa de la intrare. Casa, micuta, inghesuita intre povirnisul din stinga si “blocul” parizian de patru etaje din dreapta, are, din cauza birnelor verticale placate in tencuiala fatadei, un aer insolit alsacian, sporit de muscatele din pervazul ferestrei de la etajul I [...]"
Am recunoscut casa dupa V-ul birnelor din fotografia din cartea lui Liiceanu, dar ceea ce aveam in fata ochilor nu mai era o casa vie, locuita, ci una in parasire, mica, aproape cazuta prada neingrijirii. Era greu sa faci trecerea de la prezentul prozaic al unei obisnuite dimineti de vara, cu aparitia brusca a cite unui trecator, cu zumzetul tihnit al unui cartier linistit, care te face sa vorbesti in soapta, la imaginile pe care ni le formaseram in minte in legatura cu acest loc de poveste. In curte e o bicicleta veche, prin geamurile fara perdele vezi camerele goale, iar muscatele nu mai exista. Locul e pustiu. Dar cind M. descopera cutia postala pe care numele fostilor locatari, scris cu pixul, abia se mai distinge sub mucegaiul care cotropeste hirtia, ti se face pielea de gaina de emotie.
Pe F. îl lăsasem la hotel să se odihnească (şi să se descurce cum poate cu prînzul). În timpul ăsta noi ne-am odihnit în parcul Buttes-Chaumont, la un picnic cu Brie şi vin. Decorul era destul de apropiat de imaginea pe care o am în minte despre paradis: să stai pe iarbă, la umbra unui copac, în miezul unei zile însorite şi să ronţăi mîncare bună.
Fiindcă pe Pămînt toate trebuie să aibă un sfîrşit, ne-am ridicat de pe iarbă şi am urcat pînă la templul din vîrful "insulei":
Aceasta e colina Montmartre cu Sacré Coeur, de unde peste citeva zile aveam sa aruncam o privire incoace:
Apoi seara, după ce ne-am odihnit după excursia în Arondismentul XIX, am plecat toţi trei la turnul Eiffel. Pentru a evita cozile am urcat pe scări pînă la nivelul al doilea.
De acolo nu se mai putea urca decît cu ascensorul, dar coada a fost suportabilă. Am stat pînă după miezul nopţii admirînd de sus "Oraşul-lumină".
raza aia albastra imi aminteste de razboiul stelelor :-)
RăspundețiȘtergere