Joi plec în România să sărbătorim cei 80 de ani ai lui N. M. a ajuns ieri dimineață la prînz în Timișoara, iar F. azi, tot la prînz. Ieri am avut o zi neobișnuit - pentru standardele mele - de plină. Am avut de făcut ultimele cumpărături și, fiind de capul meu, mi-am făcut programul cum am avut chef:
Mi-am cumpărat din Bayview Village pantofi de vară, pentru călătorie, gel de ras, aspirină etc.
Apoi, de la magazinul de jucării, un LEGO pentru Fi. și, de la Laura Secord, o cutie de ciocolată pentru mama lui M. să nu fie tristă cînd plec. Aici m-am enervat pentru că cei de la jucării păreau să lungească împachetatul cadoului (și aveam atîtea în program!) și pentru că între timp m-a sunat M. să-mi spună că telefonul ei nu fusese, de fapt, deblocat, și să sun la Rogers să rezolv. De fapt, enervarea nu fusese provocată de faptul în sine, ci de discuția pe care mi-am imaginat-o în minte că o voi avea cu cei de la Rogers. Am citit Epictet degeaba.
Apoi m-am dus la magazinul de șah de pe Mt Pleasant pentru un cadou pentru O. M-am decis greu pentru un șah magnetic de călătorie. E foarte frumos, am fost tentat să-mi iau și mie unul pentru avion, dar nu știu cît îi este lui O. de necesar. Mie mi-am luat un ceas electronic să intru în rînd cu lumea.
Apoi am coborît mai departe la Summerhill LCBO și am cumpărat șampanie pentru aniversare și mezcal pentru uz cotidian la Vinerea.
După ce am ieșit din LCBO mi-am amintit că aveam nevoie să merg la toaletă încă de cînd eram în Bayview Village, așa că m-am grăbit să ajung la Starbucks-ul de lîngă Downtown Camera. Aici i-am și sunat pe cei de la Rogers și am rezolvat problema neașteptat de bine și am avut și un pic de răgaz să respir.
M-am dus apoi la Downtown Camera (pe drum am dat de o mulțime de nebuni la propriu — trebuie să fie ceva clinică prin apropiere, altfel nu se explică) și am dat 2 filme la developat, mi-am cumpărat 4 role de Ilford FP4 Plus 125 pt medium format și m-am întreținut volubil cu cei de la secțiunea de aparate folosite.
În acest moment mi-am dat seama că, de fapt, îmi cam terminasem toate treburile și m-am trezit cu mult timp la dispoziție. Am fost tentat să mă întorc acasă, dar am continuat planul inițial și am mutat mașina în parcarea de pe Pearl St. Am avut un prînz la La Carnita în colțul barului ca un middle age sad guy ce sînt cu mezcal Leyenda Oaxaca și quesadilla.
Apoi am intrat de curiozitate la Lightbox și am văzut că aveau o reprezentație cu Apollo 11 peste 2 ore. Cum mi-am închipuit că M. n-o să fie niciodată interesată de filmul ăsta, am profitat că sînt singur și mi-am luat bilet.
Pînă să înceapă filmul mi-am pierdut vremea la MEC de unde am luat un termos mare pentru excursia pe Șurianu.
Am lăsat termosul în mașină și, pînă să înceapă filmul, m-am așezat la Luma unde am mîncat edamame și am băut un pahar de Pinot Grigio. Locul era cam pe o treime umplut.
Apoi, pentru film, mi-am cumpărat și o pungă de popcorn care mi-a făcut apoi greață toată seara. În sală, printre spectatori, am recunoscut și un bărbat aproape orb care era atît de orb încît vînzătorul care mie îmi vînduse popcornul trebuise să-i conducă mîna cu mîna proprie pînă să găsească bomboanele pe care voia să le cumpere. Oare ce o fi văzut din film?!
Am ajuns acasă la 10, tocmai la timp să-mi fac programul de Duolingo.
Jurnal de vacanță
Am plecat din Toronto seara, după serviciu. Pînă la aeroport, prima călătorie cu Uber de capul meu (adică pe contul meu).
* * *
În München, întîlnire cu A. în aeroport. A întîrziat la întîlnire pentru că a luat informațiile de trenuri de la Fi. Am repetat, în mare, ceea ce făcuserăm, în cinci, în 2016: pizza la restaurantul italian (aerisit și luminos, cu mese lungi și grele din lemn, cred că se cheamă Bagutta), apoi pe terasa de afară să ne uităm la avioane și la ceilalți călători.
Seara, aterizarea în Sibiu. Cînd am ajuns deasupra României m-am uitat la munți să văd dacă mai este zăpadă pe creste ca să știu dacă îmi adusesem parazăpezile cu folos sau nu. Apusenii (aveam loc pe rîndul din stînga), da, aveau pe vîrfuri. Am recunoscut apoi, cu drag, Alba Iulia, iar cînd ne apropiam de Sibiu am început să filmez aterizarea ca să repet mutatis mutandis secvența cu aterizarea în Ciudad de Mexico din Nuestro tiempo.
La aeroport mă aștepta O. și am pornit amîndoi spre centru. Am ținut ca înainte de orice să cumpăr două buchete de flori, apoi ne-am întîlnit cu M. și F. Păcălit de niște amintiri fantastice din copilărie cu un uriaș local semiîntunecat, plin de lume gălăgioasă, cu grinzi din lemn afumat, trofee de vînătoare și decorații din fier forjat, ca o Bierhalle müncheneză, le-am cerut să ne întîlnim la Bufniță, acum o chestie strîmtă, curată, pustie și tristă în care își omorau plictisul în fața unor pahare de vin roșu. Săracii.
Plimbare în Piața Mare și o urcare în Turnul Sfatului. Cam răcoros. Apoi, direct la Vinerea.
Sibiu, din Turnul Sfatului
Sibiu
* * *
Întîlnire de dimineață cu M.V. și O. în Cugir la fosta Dioda, acum un bar al unuia Bili, fratele D.Ț., mare amator de fotografie, cu pereții acoperiți de poze din toate colțurile patriei. M.V. și O. se ceartă măsurîndu-și rezultatele respective la finalele naționale de șah, iar eu, amețit de Jidvei și orbit de soare, oarecum întristat că n-am cu ce performanțe să mă încontrez cu ei, dar și ușurat că am scăpat de asemenea ambiții, îmi expun teoria celor trei tranziții ortogonale și îl întristez pe M.V. explicîndu-i că lumea se schimbă și copiii nu vor mai fi interesați de șah, școală și alte asemenea ocupații vetuste.
De acolo, vinerenii mă iau și ne înghesuim toți cinci în mașină pe Rîul Mic, apoi și pe Rîul Mare (încercînd, fără succes, să recunosc versantul unde, cînd eram prin clasa a V-a, ne duseseră să plantăm puieți de brad).
(Mă simt rău, cred că m-am răcit în Munchen.)
Pe Rîul Mic
Tău' lu' Nila
Cu borcanul de compot
* * *
Vremea e însorită, cam vîntoasă. Stăm în casă, mîncăm foarte mult și îl sărbătorim pe N.
Trei generații
* * *
La Cluj, de unde decolează F. La aeroport ne întîlnim cu M.-ii care, după ce ne despărțim de F., ne duc la mall unde mă îngrozesc de niște scări în spirală foarte periculoase la Cărturești și îl pierdem pe D. Apoi acasă la ei, unde stăm prea mult și S. trebuie să ne ducă la Vinerea și apoi să meargă înapoi la o oră din cale-afară de tîrzie.
La Cluj. Nu mi-ar fi trecut prin minte că peste un an am fi avut toți nevoie de o asemenea cască.
* * *
Am stat în casă cu M. care și-a făcut bagajul și a început să preia asupra ei boala mea.
* * *
M. a plecat dimineața devreme (prea devreme!) la Timișoara, la aeroport. În timpul ăsta noi trei ne-am dus la Cioara. Recunosc școala care apărea în manualul de Geografie de clasa a II-a (sau a III-a) - a județului - și ne plimbăm pe malul Drejmanului. Trecînd prin Tărtăria, încerc să ghicesc prin care coclauri s-or fi descoperit tăblițele cu cea mai veche scriere din lume. Apoi la Cugir cu aceași țel. Evident, interacțiunea cu instituțiile statului s-a terminat fără niciun rezultat.
Școala din Cioara
Drejmanul
Revenit în Vinerea, am ieșit deasupra Carierei unde schimbările recente reușesc, ori de cîte ori merg pe acolo, să-mi mai vîre un cui în inimă, m-au lătrat cîinii de la stînă, m-am așezat pe iarbă, i-am scris lui M. drum bun, am citit și am răspuns la mesajele lui M.At. pînă cînd m-a luat frigul și m-a amenințat că-mi recidivează răceala.
La întoarcere am trecut prin cimitir și apoi prin curtea școlii unde am tras un șut și marcat un gol la poarta la care, ca elev, înscrisesem primul meu gol "oficial".
După ce am ajuns acasă, a venit la noi Dna B. pe care am condus-o acasă la ea, unde am mai stat la povești.
* * *
Nu mai sînt răcit, dar tot mai iau sirop de tuse nemțesc pentru că e gustos.
De dimi a venit la mami "grămăticul" Dorin U., fratele faimosului actor, însoțit de C.B., fostă colegă de clasă cu Aida și acum poetesă în comunitatea română din Italia. D.U. căuta la noi, fără succes, poze de demult cu Doaia Morii. Literații m-au dus la Cugir unde M.V., soarele, nesomnul de azi-noapte și Gewürztraminer-ul de Jidvei m-au amețit atît de tare încît era să mă apuc de pariuri sportive.
Jurnal din memorie
Am stat acasă și am făcut poze prin curte și grădină să am de amintire.
De dimineață a trebuit să îngropăm una din pisicuțele care se aciuaseră pe la noi și se îmbolnăvise dintr-o cauză necunoscută.
* * *
Deși plecasem din Toronto cu ideea să merg în Șurianu, C. m-a convins că munții aceia au devenit prea populați și, deci, o idee mai bună ar fi tot Retezatul. Pe toată durata vacanței am schimbat mesaje plănuind ieșirea la munte, iar peste zi mi-am definitivat bagajul.
Pe măsură ce se apropia seara și ora plecării (o nouă premieră: niciodată nu plecam la munte decît dimineața), un fel de depresie a început să crească în mine și am fost cît pe-aci să-mi anunț tovarășii de drum că renunț la Retezat. Pînă la urmă, mai mult inerția a decis, dar am urcat în mașina lui O. melancolic și prost dispus și fără să văd rostul unei ieșiri pe munte. Era deja întuneric. Am ajuns în Hațeg și am intrat într-un restaurant al unei cunoștințe de-a lui O. sau cam așa ceva în așteptarea bănățenilor. Era 10 seara și eram doar noi doi în tot localul. Cît se schimbaseră lucrurile de pe vremea cînd eram mic! Dacă ne-ar fi prins seara în Hațeg cînd mergeam cu bunicul, puteam spune că ne-a bătut Dumnezeu: nu aveai niciun mijloc de transport, n-aveai unde să dormi, n-aveai unde să mănînci. Acum primeam mesaj pe telefon că ei sînt deja în Oțelul Roșu și ne vom vedea în curînd!
Din Hațeg am urcat toți patru în jeepul lor și am ajuns la Cîrnic fără probleme, deși nu puteam scăpa de senzația de ireal, de faptul că ceva nu se potrivește, că drumul prin Ohaba de sub Piatră, Sălașuri și Nucșoara trebuia să fie o experiență traumatică, înghesuiți în mijloace de transport precare, nu șezînd confortabil pe scaunul din spate al unei Toyote încăpătoare ascultînd muzică portugheză.
Și tot ca niciodată, am petrecut noaptea la Cîrnic. Eram doar noi patru oaspeți în toată casa-hotel. După cină am încercat să mai stăm la povești, dar eram deja obosiți, mai ales D. care venise direct de la facultate.
* * *
A doua zi am plecat devreme și drumul pînă la Pietrele a fost mai puțin plictisitor decît mă temeam. Urcușul abrupt prin pădure a fost greu pentru că era ghețuș peste tot și mă gîndeam la O. care nu avea încălțăminte de munte și urma să coboare singur tot pe aici.
La Pietrele era zăpadă mare, ca iarna, soare și frig. Vreme splendidă. Era ciudat, mi se părea că era prima oară cînd eram cu O. la Pietrele. Aveam aproape aceeași senzație de spectator ca în vara trecută, cînd mă uitam stupefiat la C. plimbîndu-se în jurul monumentului lui Brock de la Niagara-on-the-Lake: intersectări neașteptate între oameni și locuri de pe plane complet diferite ale vieții mele, situații atît de imposibile încît îți vine să te crezi parte a visului unui artist suprarealist.
După ce ne-am uns fețele cu cremă de soare și am făcut poze de despărțire, am continuat în trei pe Valea Stînișoara. Iarăși, nu știu cum se făcea, dar nici drumul acesta prin pădure nu mi s-a părut, ca altădată lung și plictisitor, ci scurt și interesant. Dar adevăratul șoc a venit la ieșirea din pădure. Întreaga vale s-a deschis brusc în fața ochilor, albă de zăpadă sub soarele orbitor. O priveliște care îți tăia respirația.
Fiind frig, zăpada era tare, dar nu alunecoasă, și mergeam ca pe trotuar, fără să ne afundăm, pe un teren perfect neted și fără cotituri, scăldat în jocuri de lumină de razele piezișe ale soarelui. Nu se auzea decît scîrțîitul ritmic al pașilor noștri pe zăpadă. Iar cînd am ajuns la poalele ultimei morene de dinaintea Căldării Stînișoarei, am părăsit lumea noastră. Eram într-un hiperspațiu de o libertate infinită, într-un deșert alb care se ondula cu precizie geometrică, iar tovarășii mei de călătorie, pe care îi lăsasem să se îndepărteze, păreau niște ființe din altă lume, la o distanță care părea de ani lumină, dar pe care, în același timp, i-aș fi putut ajunge imediat.
Am urcat în Căldare, dar lacul nu se vedea nicăieri. Am lăsat rucsacii pe un petec de iarbă și am mai continuat cîțiva zeci de metri cu C. încercînd să descoperim zona perfect plată care ar fi trebuit să trădeze prezența lacului sub stratul gros de zăpadă.
Drept în față, abruptul Șeii Retezatului, un perete alb cu cornișe de argint, brăzdat în nenumărate locuri de stîncile negre. Totul era cuprins într-o armonie absolută, era o piesă muzicală transpusă în registrul vizual.
Încă dinainte să fi ajuns în locul acesta de popas, dar aici încă și mai abitir, ne tot uitam cu jind spre vîrful Retezat încercînd să ghicim vreun traseu nepericulos pînă pe vîrf. Zăpada era înghețată și nu părea să existe niciun pericol de avalanșă, așa că tentația era mare.
Pînă la urmă, cu regret, am renunțat la idee și am revenit la planul inițial: o trecere peste Culmea Stînișoara în Valea Pietrele și coborîrea pe acolo pînă la Cîrnic.
Înainte să pornim la drum ne-am întîlnit cu patru schiori care făceau drumul invers. Condițiile de schi erau splendide și îmi era o ciudă grozavă pe ei, dar pe de altă parte mă gîndeam că dacă am fi fost pe schiuri, am fi coborît prea repede, ori peisajul trebuia contemplat în tihnă. Ajunși în culme, ne-a venit cheful de aventură și am urcat puțin de-a lungul ei spre Bucura, ba chiar ne-am și cocoțat pe niște stînci abrupte pînă unde se putea.
Începînd de aici, tot drumul a fost o coborîre continuă, fără niciun efort. Soarele după-amiezii înmuiase puțin zăpada de pe partea cealaltă, versantul spre Valea Pietrele, dar nu atît de tare încît să ne afundăm.
Abia coborîserăm vreo sută de metri cînd din față a apărut o vulpe, care, din ce am aflat mai tîrziu de pe Facebook, se pare că era o prezență obișnuită printre turiști. A venit și la noi și a stat cuminte cît timp D. a hrănit-o cu felii de Salam de Sibiu.
Valea Pietrele
La Cîrnic am ajuns pe lumină, de fapt, chiar la ora pe care o avuseserăm în plan. Iar înainte să pornim spre casă, am mai urcat la etaj și am făcut un duș rapid și m-am schimbat, încă unul din luxurile de neînchipuit altădată.
La Vinerea am ajuns pe întuneric și toată seara am fost ca bătut, cu durere de cap (de la insolație, probabil), cu frisoane și febră musculară.
* * *
Ce s-a întîmplat a doua zi a fost ceva neplanificat. Nu pentru că nu ne făcuserăm planuri, ci pentru că planurile se schimbaseră de atîtea ori încît pînă la urmă n-am mai înțeles nimic.
Fapt este că pe la prînz (căldura dimineții îmi scosese încet-încet frigul și febra din oase și din cap) eram cu C. în mașina ei îndreptîndu-ne spre Orăștie ca să ne întîlnim la Costești cu A&F. M. Mai în urmă trebuia să vină și Bili (proprietarul barului de pe locul Diodei) împreună cu un scriitor (în zilele acelea Cugirul devenise o capitală literară), să ne ducă la o poiană plină de ghiocei de la Grădiștea de Munte.
O vreme frumoasă, blîndă, numai bună să ne relaxeze după excursia de ieri.
Culmea este că rendez-vous-urile s-au făcut fără probleme și ne-am găsit în locurile de parcare conform planului. La Grădiște am pornit pe o pantă lungă și abruptă, într-un decor extrem de pitoresc, spre poiana respectivă.
Scriitorul, care nu doar era îmbrăcat în haine dacice, dar intrase cu totul în rol de dac, ne-a dus la un izvor zice-se magic ce țîșnea din rădăcina unui copac triplu, care se numea, se pare, chiar Yggdrasil. Aici, noi cei patru foști colegi am socotit că drumul în continuare era peste puterile noastre fizice și psihice și, după ce ne-am umplut sticlele cu apă miraculoasă, ne-am despărțit de ghizii noștri.
Zăbovind cu fotografierea peisajului, m-am pomenit rămas singur lîngă izvorul fermecat și am dat să pornesc în urma prietenilor cînd brusc s-a stîrnit vîntul ca în filmele lui Tarkovski, iar Yggdrasil a întins o creangă și mi-a scos pălăria de pe cap aruncînd-o pe jos. Am luat-o ca pe o lecție pe care spiritul locului a ținut să mi-o dea pentru gîndurile atee care mă bîntuiseră mai devreme.
Cineva a venit cu ideea excelentă să continuăm, dacă tot eram aici, pînă la Sarmizegetusa, să vizităm cetatea. A fost ca o după-amiază din tinerețile noastre prin parcurile din Timișoara amestecată cu ruine antice, fagi de înălțimi incredibile și cules de leurdă.
Pe drumul de întoarcere ne-am examinat viața și ne-am dat seama că perioada dintre 30 și 50 de ani ni s-a scurs ca un fulger. Ce s-a petrecut în timpul ăsta?! Faptul că nu găseam un răspuns m-a făcut să mă simt ca și cum aș cădea în gol. De fapt aveam răspuns și încă îl primisem cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. Cînd am vizitat cu M. Primăria din Stockholm, am văzut pe un perete o frescă alegorică cu vîrstele omului. Mai întîi copil, jucîndu-se în țărînă, apoi tînăr cîntînd și umblînd după fete, apoi cărînd un bolovan uriaș în spinare, apoi un bătrînel cocîrjat, apoi pasagerul unui dric. Asta făcuserăm între 30 și 50 de ani: căraserăm bolovanul cel imens!
Ajunși în Orăștie, la intersecția cu șoseaua Deva—Sibiu, noi am luat-o la dreapta, iar A&F la stînga. Abia atunci ne-am dat seama că nu apucaserăm să ne spunem ciau și că altă ocazie nu mai aveam!
* * *
A doua zi am decolat din Sibiu. Am avut loc tot pe rîndul din stînga și la foarte scurt timp de la decolare au apărut Munții Retezat. Se vedea totul perfect și recunoșteam toate vîrfurile, văile Stînișoara și Pietrele, toate locurile prin care trecuserăm cu doar două zile înainte, acum o lume pe care cine știe cînd aveam s-o mai revăd?!
În München, de data asta, m-am întîlnit și cu Fi. și Co., dar timpul dintre avioane era mult mai scurt. Abia am avut timp să avem un prînz. La sfîrșitul mesei m-am ridicat și am spus:
— Acum plec.
— Unde? întreabă Fi.
— În Canada.
Numai cînd i-am văzut fața schimbîndu-se brusc mi-am dat seama de enormitatea răspunsului.
Prima zi în întregime pe insulă am început-o, ca și pe precedenta, foarte devreme. N-am avut somn și m-am întins pe patul de pe terasă uitîndu-mă la constelații cum se roteau încet pe cer. Orion pe vreme de vară! Iar cînd plictiseala m-a ajuns și am dat să intru înapoi în cameră, am văzut că negrul nopții se transforma în gri și atunci am rămas pe loc să văd cum e cînd se naște o nouă zi.
Cam la o sută de metri de țărm se află un lanț de bancuri de nisip unde apa e atît de mică încît ajunge doar pînă la glezne. Acolo e locul de promenadă al insulei, turiști trecînd în stînga și în dreapta spre destinații neclare, cărînd rucsăcei, genți de plajă și oprindu-se din cînd în cînd să facă vreo poză. Văzuți de departe, ai zice că oamenii aceia umblă pe apă.
Pe acolo am mers și noi spre sat, am făcut cunoștință cu atmosfera colorată a locului și am avut prînzul la Viva Zapata. (Că tot povesteam de globalizare, la restaurant am folosit exact același tip de cuțite Made in Brasil ca cele pe care le avem acasă!) După amiază, pe drumul de întoarcere, un mic diavol de mare a nimerit zăpăcit între noi și ne-a speriat. Ne-am petrecut restul după-amiezii pe șezlongurile de pe plajă bînd mezcal, citind, fotografiind iguane și studiind ceilalți turiști. Seara ne-am întors în sat și am avut cina la El Chapulim. Un pește nemaipomenit de bun, unul dintre cei mai buni pe care i-am mîncat vreodată, se topea literalmente în gură.
A patra zi
Din nou m-am sculat devreme (în vacanță minutele sînt prețioase!) și m-am plimbat prin apă uitîndu-mă după pești. Cei mai interesanți sînt tot pisicile de mare. Pe lîngă cele rombice de culoarea nisipului și cele negre cu două coarne (diavolii de mare), am mai văzut una tot rombică, dar de culoare mai închisă și mare de tot, chiar dacă foarte aproape de mal, și apoi două specii cu corp și cap rotunjite. Am mai văzut și un pește foarte ciudat, cu corp aproape paralelipipedic, pictat în alb negru cu un model ca meandrele de rîu și care avea rînduri de țepi albi pe spate.
Pe pietrele de pe mal se plimbă iguane, iar cu raccoonii care apar seara la restaurant ne-am obișnuit.
Foarte interesante sînt păsările, egrete albe și gri, cormorani, un fel de pescăruși care în spaniolă se cheamă pagaza real, dar mai ales pelicanii (cred că pînă acum nici nu văzusem pelicani pe viu). Vrînd să fotografiez o egretă, mi-am pierdut echilibrul într-o groapă de nisip și am căzut în apă omorînd aparatul. Păcat, pentru că mai tîrziu un cormoran a aterizat pe vîrful unui stîlp și și-a coborît aripile îndoite la 90 de grade rămînînd înțepenit într-o postură de pasăre pictată pe un blazon medieval.
Ultima poză pe care am făcut-o cu aparatul înainte de catastrofă
După micul dejun am pornit amîndoi la plimbare pe bancul de nisip pînă am ajuns la un stîlp indicator care marca începutul rezervației Yum Balam și care interzicea accesul mai departe. Am rămas acolo, pe insula de nisip cu altitudine maximă 2 cm și ne-am bălăcit în apă. Liniște, pace, corpul relaxat legănat de valurile leneșe, pe deasupra, avioanele în direcția Cancún, spre vest, niște nori senzaționali. La un moment dat trei afrodite mexicane mi-au cerut să le fac o poză și cred că am nimerit una faină în contralumină în care siluetele lor combinate cu umbrele pe nisip alcătuiau o compoziție interesantă, dar după ce au verificat poza m-au rugat să le fac una și din partea cealaltă pentru că în prima nu li se vedeau fețele. Apoi M. a auzit-o pe una din ele spunînd ceva de genul “Ăsta face poze ca mama.”
La întoarcere, fiind mai puțini oameni după care să ne orientăm, am greșit puțin traseul la trecerea de pe un banc de nisip pe celălalt și am nimerit în apă mai adîncă unde am mai văzut doi diavoli de mare (sau pe același de două ori).
Prînzul l-am avut la hotel, un guacamole ușor, iar cina în sat, la El Crustáceo Kascarudo, dincolo de centru, la mama dracului, în colțul unui teren de fotbal. În schimb, “crustaceul” a fost o surpriză foarte plăcută, liniște și atmosferă faină, chiar dacă ajunseserăm poate prea devreme. În plus, am avut, în sfîrșit, ocazia să facem conversație cu alți turiști, o pereche anglo-neozeelandeză cam de vîrsta noastră.
A cincea zi
De dimineață a început să bată vîntul. Apa e caldă, dar aerul ceva mai rece. N-am făcut nicio expediție lungă, ci doar o plimbare de-a lungul bancului de nisip unde am găsit un crab care și-a crăcănat cleștii amenințător.
La amiază, conform rezervării, a trebuit să schimbăm camera. Cea nouă este din seria celor vechi, dar pare făcută mai cu grijă decît cea de dinainte, care era nouă. Nu are șopîrlă pe tavan și nici pat pe balcon, dar are hamac și același tip ciudat de duș.
Prînzul în sat, la o cerveteca din centru unde am mîncat sushi și am băut bere Tenebrosa cu ienupăr.
Apoi ne-am plimbat haihui pe străzi și pe plajă,
Frizeria
am avut un cocteil la un restaurant new-age-ist, Luuma, cu statuia lui Buddha pe o latură a curții, iar cina la o pizzerie, Roots, unde ca aperitiv la mezcal am mîncat greieri și furnici prăjite și am dat bani unui grup de copii care cîntau colinde de Crăciun, dar îmbrăcați în haine de plajă.
A șasea zi
La trezire am văzut cu uimire că peste noapte marea se retrăsese mult și nu din cauza refluxului. În timpul primei plimbări, la ora la care majoritatea turiștilor încă dormeau, m-am întîlnit cu un localnic cu o mustață ca a lui Țiriac care culegea melci de mare ca să-i vîndă restaurantelor pentru ceviche cu 800 de pesos (40 dolari americani) kilogramul și care mi-a explicat, din ce spaniolă am priceput, că marea a scăzut din cauza unui curent rece de nord și o să o țină așa vreo două-trei zile. Nu prea înțelegeam cum reușește acel curent să țină departe de mal un întreg ocean, dar fenomenul mi-a confirmat că, în ciuda aparențelor, aici totul e în mișcare și plin de viață, într-o transformare continuă; nimic nu e static și plictisitor.
După micul dejun am plecat amîndoi pe bancul de nisip, acum plajă în toată regula, spre frontiera rezervației Yum Balam, dar n-am mers pînă la capăt pentru că soarele, care ieri fusese acoperit de nori, a început să bată iarăși tare și ne-a fost frică de arsuri. Oricum, nu era de făcut baie pentru că din cauza acelui curent și a nispului apa era tulbure, aproape maro. Distracția principală a fost să ne uităm la cei care făceau kite-surfing și să aruncăm înapoi în apă animalele eșuate pe nisip, melci și stele de mare. Cu ocazia asta am remarcat că dacă găsești ceva în nisip care seamănă a plantă, piatră sau lemn, atunci acel ceva e un animal.
După plimbare am stat puțin la barul hotelului (havana club și margarita) după care am pornit spre sat mai devreme ca de obicei, pe la 4, pentru că restaurantul pe care voiam să-l încercăm închidea la 6(!!!). După masă am sfătuit-o pe chelneriță/proprietăreasă sa-și schimbe acoperișul, nu pentru că e prea scund, cum se temea ea, ci pentru că e făcut din azbest și nu e bun pentru sănătate. Nu știu cît a priceput și crezut sau cît a vrut să creadă din ce i-am spus, mai ales că, din ce spunea, abia îl pusese de patru luni.
Apoi ne-am dus pe debarcader să vedem apusul soarelui, iar la căderea întunericului am mîncat de la tarabele din centru marquesitas (clătite umplute cu un amestec de brînză de burduf și Nutella) și churros,
apoi ne-am uitat la unii făcînd exerciții fizice pe terenul de baschet din parc, apoi, pentru că nu ne înduram să ne întoarcem la hotel, am intrat într-un restaurant foarte colorat, în chip potrivit numit Colibri (oficial, “Cantina la isla del Colibri”), unde am băut tequila și am întîlnit o pereche de francezi care, lucru rar în zilele noastre, scriau vederi și i-am întrebat de unde le cumpăraseră, ceea ce ne-a făcut să mai descoperim un colț interesant, cu magazine ceva mai luxoase de la care M. și-a cumpărat o pereche de pantaloni de vară foarte faini cu doar 760 de pesos, iar eu vederi, dintre care una am și trimis-o la Vinerea, să vedem dacă o să ajungă*), lucru de care m-a asigurat cu o simplă mișcare a capului, fără să scoată o vorbă, farmacistul, care vindea și timbre și îndeplinea și rolul de factor poștal, ca la noi la Shoppers Drugmart.
*)A ajuns în jur de 15 aprilie, deci după mai bine de patru luni.
A șaptea zi
De dimineață marea a fost tot mică, dar apa mai limpede și am pornit în plimbare pe bancul de nisip spre rezervație, dar n-am ajuns pînă la indicator, ci ne-am abătut spre țărm, spre gura unui braț de mare care tăia insula dintr-o parte în cealaltă. Un loc pustiu, foarte interesant, cu aspect virgin, la granița junglei, plin de păsări, “trilobiți” (Limulus polyphemus) eșuați (am văzut unii agățați chiar și în ramurile copăceilor de pe mal) și mici globuri gelatinoase înfipte în nisip care, cred, se cheamă agrișe de mare.
Pe drumul de întoarcere am dat de un grup de diavoli de mare care înotau grupați în formă de V, ca cocorii.
Mi-am dat seama că ne petreceam timpul în două lumi destul de distincte, care, odată ce intrai în ele, te captivau fără scăpare. Prima, lumea de dimineață, cea naturală, a mării cu peștii și păsările ei. Ce am scris aici e cel mult 50% din ce e de povestit. Restul îl reprezintă o mulțime de senzații pe care nu mă pricep a le descrie. E lumea detaliilor, a formelor undelor, nisipului, algelor, aripilor și gîturilor de păsări, lumea culorilor apei, cerului, nispului, lumea vietăților din apă, de o ciudățenie deosebită. A doua lume e lumea de seară, lumea satului, plină și ea de culori, dar de culori din alt spectru, o lume cu mai multe fețe, ca un caleidoscop, o lume foarte greu de înțeles. E un amestec de specific local, al vechiului sat de pescari luptînd pentru supraviețuire, combinat cu primele semne ale turismului la scară industrială interesat numai de profit, combinat cu obiceiuri, bucătărie și mici afaceri de artizanat mexicane, combinat cu localuri new-age-iste, hippioate, yoghiste și ecologiste mai catolice decît Papa... Așa cum simțul estetic nu se poate preda prin cărți, ci se educă pieziș, prin vizite la muzeu, tot așa am renunțat, pînă la urmă, să încerc să pricep cu mintea această lume pestriță și m-am mulțumit pasiv să mă las pătruns de ea sperînd că poate voi avea norocul să devin mai înțelegător, în ambele sensuri ale cuvîntului.
*
* *
Încep să fiu tot mai convins că am dreptate cînd am scris despre cele două lumi diferite, cea a mării și cea a satului. Cînd sîntem la hotel, adică în lumea mării, îmi este foarte ușor să mă lipsesc de cea a satului. Dar seara, cînd sîntem acolo, sîntem fascinați pe deplin de universul locului. În seara asta, după ce ne-am uitat la apus de la hotelul nostru, am pornit spre sat să cinăm la același El Crustáceo Kascarudo, restaurantul de marți. În parc am greșit direcția cu 90 de grade și am ajuns pînă în partea cealaltă a insulei, pe tărmul de sud, de unde se ia vaporașul spre Chiquilá. Ne-am încurcat pe străzi și am ajuns în satul profund, printre case sărăcăcioase alternînd cu terenuri virane care semănau cu un început de junglă și cu construcții de beton de două-trei etaje, viitoarele hoteluri scumpe. Cu ocazia asta am avut ocazia să vedem și cum arată interioarele unor case. Una avea la intrare o instalație kitschoasă de lumini roz de Crăciun închipuind o stea cu coadă și care se continua pe peretele celălalt unde încadra o icoană a Fecioarei. Prin ușa deschisă vedeam sufrageria în mijlocul căreia se afla o masă mare de lemn sculptat cu tăblia de sticlă și înconjurată de scaune frumoase — un mobilier pentru care în Toronto ți s-ar cere mii de dolari —, iar într-un colț al acestei sufragerii, trîntit pe jos, un sac spart de ciment. Și drept în mijlocul ușii care dădea din antreu în sufragerie, un cățel chihuahua lătrînd obraznic și simpatic. Altei case i se vedea din stradă direct dormitorul-sufragerie: un pat mare în care dormea probabil toată familia, deasupra căruia erau întinse sfori de rufe. De fapt, văzuserăm mai multe astfel de case care erau o combinație de locuință și prăvălie, cum cred că fusese și căsuța noastră de la Vinerea odată. În camera de la stradă se vindeau artizanat și tot felul de mărunțișuri frumos colorate, iar după o simplă ușă începea dormitorul.
Pînă la urmă am ajuns la restaurant, atenți pe unde călcam, trecînd pe lîngă curți pustii pline cu moloz, bălți și palmieri de după care nu te-ar fi mirat să-ți sară în spate un jaguar. De data asta am comandat specialitatea locală, pizza de languste, dar ne amețiserăm prea tare la aperitiv cu mezcal de la casa ca să o putem aprecia cum trebuie.
Atmosfera a fost foarte faină, localul plin, umbrele lungi ale frunzelor de palmier se proiectau frumos pe foliile de plastic care alcătuiau pereții, la desert aveau Xtabentún, iar pe balustrada de lemn zăcea o broască.
După cină ne-am îndreptat spre centru, pe drumul corect de data asta, iar într-una din prăvăliile de suveniruri l-am descoperit cu uimire, în chip de vînzător, chiar pe recepționerul de la hotelul nostru!
În centru am dat peste un spectacol de dansuri maya pe scena din parc. Printre spectatori, fetițe de-ale locului, avînd în mîini un fel de sorcove de Crăciun făcute din frunze de palmier, dar avînd ele însele trăsături maya de ai fi zis că profilul lor a coborît de pe basoreliefurile de la Chichén Itzá.
A opta zi
Ultima zi plină pe insulă. De dimineață, de cum am deschis ochii, am ieșit imediat la plimbare pe bancul de nisip. Devreme fiind, nu cred că am întîlnit mai mult de cinci oameni. Am mers mult, dar la un moment dat n-am mai dat atenție pelicanilor care plonjau după pești și nici diavolilor de mare care își fîlfîiau pe sub valuri aripile lor negre, ci mi-am plecat ochii în nisip și am început să mă gîndesc cît se poate de serios și în detaliu cum ar fi dacă ne-am vinde casa și ne-am muta aici definitiv.
Apoi m-am întors la hotel, am avut micul dejun și am reluat amîndoi plimbarea. Țin minte că am plecat la 10:20, dar nu mai țin minte cît ne-a luat (deci nu folosește la nimic că știu ora plecării). Am ajuns pînă la granița rezervației, dar cum astăzi nu era niciun paznic acolo, lumea ignora interdicția și mergea mai departe, mult. Eram și noi curioși să continuăm, dar deja soarele ardea prea tare și m-am mulțumit să intru puțin în apă să mă răcoresc și să fac pluta ca să simt iarăși senzația de zero-gravity.
După amiaza ne-am petrecut-o la barul hotelului, la bazin și întinși pe canapelele de pe plajă în așteptarea apusului.
Seara am plecat spre sat. Spuneam mai devreme că existau două lumi diferite, cea a mării și cea a satului. Dar interesantă era și tranziția dintre aceste lumi, care ea însăși avea un caracter aparte pe care ajunseserăm cu timpul să-l recunoaștem. Cum hotelul nostru era penultimul din șir (și ultimul simpatic), drumul era lung. Începeam aproape de apă și treceam prin dreptul celorlalte hoteluri, cu “obiectivele de pe traseu”: piratul, pomul de Crăciun, Club de playa Mantarraya, cele trei “Lady Godiva” (prima blondă, următoarea brunetă, ultima negresă), parii cu hamace în apă și apoi curba lină care ne îndepărta pe nesimțite de mare. În dreapta un teren viran cu palmieri și agave mici, ca o grădină, apoi Mawimbi și Casa Las Tortugas, artistice, dar înghesuite, prea fancy ca să fie și practice (ca în cazul caselor lui Gaudí), treceam de Luuma cu a ei statuie de pe alt continent și dintr-o dată ne trezeam între case, magazine și restaurante colorate, lumea satului.
În seara asta am repetat cina la pizzeria Roots. M. a fost tentată de o mică tocaniță de porc de la tarabele din jurul parcului și aș fi însoțit-o în aventură, dar pînă la urmă nu și-a putut aduna destul curaj. La Roots am fost serviți de aceeași venezolana de cu două seri înainte, iar la mezcal am primit greierii și furnicile obișnuite. La urma urmelor, dacă închideai ochii puteai foarte bine să-ți imaginezi că ronțăiai bucățele de paie uscate, era același lucru.
Spre deosebire de seara de dinainte, în local erau aproape numai tineri și, ca să înviorez atmosfera, am încercat și de data asta să merg în echilibru pe funie. N-am încercat decît de două ori pentru că la masa din față am observat un tip căruia i se citea clar pe față dorința de a mă vedea căzînd grămadă și nu am vrut să-i dau satisfacție. Oricum, M. a remarcat corect că în materie de distracție, tinerii sînt mai nesărați decît bătrînii.
Nu mult după aceasta (poate așteptaseră răbdători în umbră să-mi termin echilibristica înainte de a ocupa ei prim-planul), au apărut aceiași dansatori maya pe care îi văzuserăm cu o seară înainte în parc. Cupa lor cu fum aromatic și isprăvile lor pirotehnice mi-au făcut poftă să-mi aprind aici ultimul trabuc.
După ce am ieșit de la Roots, i-am regăsit pe dansatori iarăși în parc, pe drumul spre Colibri și, deși mai văzuserăm spectacolul de două ori, dansurile lor nu ne plictisiseră încă și nu ne-a lăsat inima să trecem mai departe pînă nu au terminat. La Colibri era aproape ora închiderii și eram singurii clienți la mesele colorate. Acum știam ce tequila au în stoc și nu am mai pățit ca data trecută cînd, cerîndu-i proprietarului de pe meniul pe care ni-l pusese el însuși în față o Espolòn și o Cimarron, l-am pus în încurcătură și i-am făcut pe cei de-ai casei să-și transmită consternați în încăperile din fund, ca un ecou tot mai slab, comanda noastră: “Espolòn y Cimarron“, “Espolòn y Cimarron“...
(Scriind astea, încă simt mirosul mezcalului, al trabucului, al fumului de la spectacolul maya, al respirației proprietarului de la Colibri...)
La sfîrșit, după ce i-am dat revedere în decembrie viitor, ne-a întrebat de unde sîntem și după ce i-am răspuns, ne-a spus că știe că la noi e zăpadă și frig și ne-a urat Crăciun fericit, iar la ieșire auzeam din camerele din fund, ca un ecou tot mai slab, “Canadá“, “Canadá“...
Ultima zi
Ne-am sculat devreme să vedem răsăritul, sperînd că e un fel de apus în oglindă, dar văzut de la hotelul nostru soarele răsărea nu din mare, ci de deasupra pădurii și nu s-a petrecut nimic interesant. Dar în timpul micului dejun razele lui au ajuns în zona bancului de nisip și deși îmi propusesem să mă port ca un adult și să mă abțin, n-am rezistat și am mai intrat o dată, de adio, între pești și pelicani.
*
* *
*
* *
După aterizarea în Toronto, conducînd spre casă în noapte pe 401, înainte de Yorkdale, ne-am întrebat în gînd amîndoi, deodată, oare cum i s-ar părea unui holboxeño peisajul autostrăzii cu șapte benzi pe sens pline de mașini curgînd ordonat, cu luminile orașului întinzîndu-se pînă la orizont?...
*
* *
Pentru o viață mai simplă, mai naivă, mai relaxată, mai colorată. Ducem o viață prea cerebrală, dar totodată vulgară, luîndu-ne prea mult în serios, scremîndu-ne să scoatem un strop de înțelepciune, istețime sau frumusețe din piatra seacă a unei plictiseli generale.
*
* *
Turiștii pe aeroportul din Cancún. Spălați, bărbieriți, aranjați, îmbrăcați cu grijă în haine curate, pregătiți deja pentru destinație, semănînd prea mult cu oamenii pe care îi văd toată ziua la serviciu, purtînd deja primele semne de rat race — și nu doar americanii, ci și europenii.
*
* *
“— ¿Qué día es?
— Es hoy. Mi día favorito.”
Pe insulă am trăit în prezent pur, în Astăzi. Te culci seara mulțumit și fără grija zilei de mîine. Ai supraviețuit. Ce-o fi mai departe, întîmplă-se ce s-o întîmpla, nu e problema mea! Acasă, cu preocupările pentru serviciu, bani, sănătate, carieră, treburi administrative, planificări, programări și alte chestii inumane de genul ăsta, uităm de Astăzi și trăim doar în Mîine, într-un Mîine utopic unde ne închipuim că ne așteaptă fericirea.
Școala din Cioara
Drejmanul
© D.
© C.
Valea Pietrele
© F.
