România 2019

Prolog

Joi plec în România să sărbătorim cei 80 de ani ai lui N. M. a ajuns ieri dimineață la prînz în Timișoara, iar F. azi, tot la prînz. Ieri am avut o zi neobișnuit - pentru standardele mele - de plină. Am avut de făcut ultimele cumpărături și, fiind de capul meu, mi-am făcut programul cum am avut chef:

1. Mi-am cumpărat din Bayview Village pantofi de vară, pentru călătorie, gel de ras, aspirină etc.
2. Apoi, de la magazinul de jucării, un LEGO pentru Fi. și, de la Laura Secord, o cutie de ciocolată pentru mama lui M. să nu fie tristă cînd plec. Aici m-am enervat pentru că cei de la jucării păreau să lungească împachetatul cadoului (și aveam atîtea în program!) și pentru că între timp m-a sunat M. să-mi spună că telefonul ei nu fusese, de fapt, deblocat, și să sun la Rogers să rezolv. De fapt, enervarea nu fusese provocată de faptul în sine, ci de discuția pe care mi-am imaginat-o în minte că o voi avea cu cei de la Rogers. Am citit Epictet degeaba.
3. Apoi m-am dus la magazinul de șah de pe Mt Pleasant pentru un cadou pentru O. M-am decis greu pentru un șah magnetic de călătorie. E foarte frumos, am fost tentat să-mi iau și mie unul pentru avion, dar nu știu cît îi este lui O. de necesar. Mie mi-am luat un ceas electronic să intru în rînd cu lumea.
4. Apoi am coborît mai departe la Summerhill LCBO și am cumpărat șampanie pentru aniversare și mezcal pentru uz cotidian la Vinerea.
5. După ce am ieșit din LCBO mi-am amintit că aveam nevoie să merg la toaletă încă de cînd eram în Bayview Village, așa că m-am grăbit să ajung la Starbucks-ul de lîngă Downtown Camera. Aici i-am și sunat pe cei de la Rogers și am rezolvat problema neașteptat de bine și am avut și un pic de răgaz să respir.
6. M-am dus apoi la Downtown Camera (pe drum am dat de o mulțime de nebuni la propriu — trebuie să fie ceva clinică prin apropiere, altfel nu se explică) și am dat 2 filme la developat, mi-am cumpărat 4 role de Ilford FP4 Plus 125 pt medium format și m-am întreținut volubil cu cei de la secțiunea de aparate folosite.
7. În acest moment mi-am dat seama că, de fapt, îmi cam terminasem toate treburile și m-am trezit cu mult timp la dispoziție. Am fost tentat să mă întorc acasă, dar am continuat planul inițial și am mutat mașina în parcarea de pe Pearl St. Am avut un prînz la La Carnita în colțul barului ca un middle age sad guy ce sînt cu mezcal Leyenda Oaxaca și quesadilla.
8. Apoi am intrat de curiozitate la Lightbox și am văzut că aveau o reprezentație cu Apollo 11 peste 2 ore. Cum mi-am închipuit că M. n-o să fie niciodată interesată de filmul ăsta, am profitat că sînt singur și mi-am luat bilet.
9. Pînă să înceapă filmul mi-am pierdut vremea la MEC de unde am luat un termos mare pentru excursia pe Șurianu.
10. Am lăsat termosul în mașină și, pînă să înceapă filmul, m-am așezat la Luma unde am mîncat edamame și am băut un pahar de Pinot Grigio. Locul era cam pe o treime umplut.
11. Apoi, pentru film, mi-am cumpărat și o pungă de popcorn care mi-a făcut apoi greață toată seara. În sală, printre spectatori, am recunoscut și un bărbat aproape orb care era atît de orb încît vînzătorul care mie îmi vînduse popcornul trebuise să-i conducă mîna cu mîna proprie pînă să găsească bomboanele pe care voia să le cumpere. Oare ce o fi văzut din film?!
12. Am ajuns acasă la 10, tocmai la timp să-mi fac programul de Duolingo.

Jurnal de vacanță

Am plecat din Toronto seara, după serviciu. Pînă la aeroport, prima călătorie cu Uber de capul meu (adică pe contul meu).

* * *

În München, întîlnire cu A. în aeroport. A întîrziat la întîlnire pentru că a luat informațiile de trenuri de la Fi. Am repetat, în mare, ceea ce făcuserăm, în cinci, în 2016: pizza la restaurantul italian (aerisit și luminos, cu mese lungi și grele din lemn, cred că se cheamă Bagutta), apoi pe terasa de afară să ne uităm la avioane și la ceilalți călători.

Seara, aterizarea în Sibiu. Cînd am ajuns deasupra României m-am uitat la munți să văd dacă mai este zăpadă pe creste ca să știu dacă îmi adusesem parazăpezile cu folos sau nu. Apusenii (aveam loc pe rîndul din stînga), da, aveau pe vîrfuri. Am recunoscut apoi, cu drag, Alba Iulia, iar cînd ne apropiam de Sibiu am început să filmez aterizarea ca să repet mutatis mutandis secvența cu aterizarea în Ciudad de Mexico din Nuestro tiempo.

La aeroport mă aștepta O. și am pornit amîndoi spre centru. Am ținut ca înainte de orice să cumpăr două buchete de flori, apoi ne-am întîlnit cu M. și F. Păcălit de niște amintiri fantastice din copilărie cu un uriaș local semiîntunecat, plin de lume gălăgioasă, cu grinzi din lemn afumat, trofee de vînătoare și decorații din fier forjat, ca o Bierhalle müncheneză, le-am cerut să ne întîlnim la Bufniță, acum o chestie strîmtă, curată, pustie și tristă în care își omorau plictisul în fața unor pahare de vin roșu. Săracii.

Plimbare în Piața Mare și o urcare în Turnul Sfatului. Cam răcoros. Apoi, direct la Vinerea.


Sibiu, din Turnul Sfatului


Sibiu

* * *

Întîlnire de dimineață cu M.V. și O. în Cugir la fosta Dioda, acum un bar al unuia Bili, fratele D.Ț., mare amator de fotografie, cu pereții acoperiți de poze din toate colțurile patriei. M.V. și O. se ceartă măsurîndu-și rezultatele respective la finalele naționale de șah, iar eu, amețit de Jidvei și orbit de soare, oarecum întristat că n-am cu ce performanțe să mă încontrez cu ei, dar și ușurat că am scăpat de asemenea ambiții, îmi expun teoria celor trei tranziții ortogonale și îl întristez pe M.V. explicîndu-i că lumea se schimbă și copiii nu vor mai fi interesați de șah, școală și alte asemenea ocupații vetuste.

De acolo, vinerenii mă iau și ne înghesuim toți cinci în mașină pe Rîul Mic, apoi și pe Rîul Mare (încercînd, fără succes, să recunosc versantul unde, cînd eram prin clasa a V-a, ne duseseră să plantăm puieți de brad).

(Mă simt rău, cred că m-am răcit în Munchen.)


Pe Rîul Mic


Tău' lu' Nila


Cu borcanul de compot

* * *

Vremea e însorită, cam vîntoasă. Stăm în casă, mîncăm foarte mult și îl sărbătorim pe N.












Trei generații

* * *



La Cluj, de unde decolează F. La aeroport ne întîlnim cu M.-ii care, după ce ne despărțim de F., ne duc la mall unde mă îngrozesc de niște scări în spirală foarte periculoase la Cărturești și îl pierdem pe D. Apoi acasă la ei, unde stăm prea mult și S. trebuie să ne ducă la Vinerea și apoi să meargă înapoi la o oră din cale-afară de tîrzie.


La Cluj. Nu mi-ar fi trecut prin minte că peste un an am fi avut toți nevoie de o asemenea cască.

* * *

Am stat în casă cu M. care și-a făcut bagajul și a început să preia asupra ei boala mea.

* * *

M. a plecat dimineața devreme (prea devreme!) la Timișoara, la aeroport. În timpul ăsta noi trei ne-am dus la Cioara. Recunosc școala care apărea în manualul de Geografie de clasa a II-a (sau a III-a) - a județului - și ne plimbăm pe malul Drejmanului. Trecînd prin Tărtăria, încerc să ghicesc prin care coclauri s-or fi descoperit tăblițele cu cea mai veche scriere din lume. Apoi la Cugir cu aceași țel. Evident, interacțiunea cu instituțiile statului s-a terminat fără niciun rezultat.

Școala din Cioara

Drejmanul


Revenit în Vinerea, am ieșit deasupra Carierei unde schimbările recente reușesc, ori de cîte ori merg pe acolo, să-mi mai vîre un cui în inimă, m-au lătrat cîinii de la stînă, m-am așezat pe iarbă, i-am scris lui M. drum bun, am citit și am răspuns la mesajele lui M.At. pînă cînd m-a luat frigul și m-a amenințat că-mi recidivează răceala.








La întoarcere am trecut prin cimitir și apoi prin curtea școlii unde am tras un șut și marcat un gol la poarta la care, ca elev, înscrisesem primul meu gol "oficial".

După ce am ajuns acasă, a venit la noi Dna B. pe care am condus-o acasă la ea, unde am mai stat la povești.

* * *

Nu mai sînt răcit, dar tot mai iau sirop de tuse nemțesc pentru că e gustos.

De dimi a venit la mami "grămăticul" Dorin U., fratele faimosului actor, însoțit de C.B., fostă colegă de clasă cu Aida și acum poetesă în comunitatea română din Italia. D.U. căuta la noi, fără succes, poze de demult cu Doaia Morii. Literații m-au dus la Cugir unde M.V., soarele, nesomnul de azi-noapte și Gewürztraminer-ul de Jidvei m-au amețit atît de tare încît era să mă apuc de pariuri sportive.

Jurnal din memorie

Am stat acasă și am făcut poze prin curte și grădină să am de amintire.







De dimineață a trebuit să îngropăm una din pisicuțele care se aciuaseră pe la noi și se îmbolnăvise dintr-o cauză necunoscută.



* * *

Deși plecasem din Toronto cu ideea să merg în Șurianu, C. m-a convins că munții aceia au devenit prea populați și, deci, o idee mai bună ar fi tot Retezatul. Pe toată durata vacanței am schimbat mesaje plănuind ieșirea la munte, iar peste zi mi-am definitivat bagajul.

Pe măsură ce se apropia seara și ora plecării (o nouă premieră: niciodată nu plecam la munte decît dimineața), un fel de depresie a început să crească în mine și am fost cît pe-aci să-mi anunț tovarășii de drum că renunț la Retezat. Pînă la urmă, mai mult inerția a decis, dar am urcat în mașina lui O. melancolic și prost dispus și fără să văd rostul unei ieșiri pe munte. Era deja întuneric. Am ajuns în Hațeg și am intrat într-un restaurant al unei cunoștințe de-a lui O. sau cam așa ceva în așteptarea bănățenilor. Era 10 seara și eram doar noi doi în tot localul. Cît se schimbaseră lucrurile de pe vremea cînd eram mic! Dacă ne-ar fi prins seara în Hațeg cînd mergeam cu bunicul, puteam spune că ne-a bătut Dumnezeu: nu aveai niciun mijloc de transport, n-aveai unde să dormi, n-aveai unde să mănînci. Acum primeam mesaj pe telefon că ei sînt deja în Oțelul Roșu și ne vom vedea în curînd!

Din Hațeg am urcat toți patru în jeepul lor și am ajuns la Cîrnic fără probleme, deși nu puteam scăpa de senzația de ireal, de faptul că ceva nu se potrivește, că drumul prin Ohaba de sub Piatră, Sălașuri și Nucșoara trebuia să fie o experiență traumatică, înghesuiți în mijloace de transport precare, nu șezînd confortabil pe scaunul din spate al unei Toyote încăpătoare ascultînd muzică portugheză.

Și tot ca niciodată, am petrecut noaptea la Cîrnic. Eram doar noi patru oaspeți în toată casa-hotel. După cină am încercat să mai stăm la povești, dar eram deja obosiți, mai ales D. care venise direct de la facultate.

* * *

A doua zi am plecat devreme și drumul pînă la Pietrele a fost mai puțin plictisitor decît mă temeam. Urcușul abrupt prin pădure a fost greu pentru că era ghețuș peste tot și mă gîndeam la O. care nu avea încălțăminte de munte și urma să coboare singur tot pe aici.



La Pietrele era zăpadă mare, ca iarna, soare și frig. Vreme splendidă. Era ciudat, mi se părea că era prima oară cînd eram cu O. la Pietrele. Aveam aproape aceeași senzație de spectator ca în vara trecută, cînd mă uitam stupefiat la C. plimbîndu-se în jurul monumentului lui Brock de la Niagara-on-the-Lake: intersectări neașteptate între oameni și locuri de pe plane complet diferite ale vieții mele, situații atît de imposibile încît îți vine să te crezi parte a visului unui artist suprarealist.





© D.

După ce ne-am uns fețele cu cremă de soare și am făcut poze de despărțire, am continuat în trei pe Valea Stînișoara. Iarăși, nu știu cum se făcea, dar nici drumul acesta prin pădure nu mi s-a părut, ca altădată lung și plictisitor, ci scurt și interesant. Dar adevăratul șoc a venit la ieșirea din pădure. Întreaga vale s-a deschis brusc în fața ochilor, albă de zăpadă sub soarele orbitor. O priveliște care îți tăia respirația.





Fiind frig, zăpada era tare, dar nu alunecoasă, și mergeam ca pe trotuar, fără să ne afundăm, pe un teren perfect neted și fără cotituri, scăldat în jocuri de lumină de razele piezișe ale soarelui. Nu se auzea decît scîrțîitul ritmic al pașilor noștri pe zăpadă. Iar cînd am ajuns la poalele ultimei morene de dinaintea Căldării Stînișoarei, am părăsit lumea noastră. Eram într-un hiperspațiu de o libertate infinită, într-un deșert alb care se ondula cu precizie geometrică, iar tovarășii mei de călătorie, pe care îi lăsasem să se îndepărteze, păreau niște ființe din altă lume, la o distanță care părea de ani lumină, dar pe care, în același timp, i-aș fi putut ajunge imediat.





Am urcat în Căldare, dar lacul nu se vedea nicăieri. Am lăsat rucsacii pe un petec de iarbă și am mai continuat cîțiva zeci de metri cu C. încercînd să descoperim zona perfect plată care ar fi trebuit să trădeze prezența lacului sub stratul gros de zăpadă.

© C.

Drept în față, abruptul Șeii Retezatului, un perete alb cu cornișe de argint, brăzdat în nenumărate locuri de stîncile negre. Totul era cuprins într-o armonie absolută, era o piesă muzicală transpusă în registrul vizual.



Încă dinainte să fi ajuns în locul acesta de popas, dar aici încă și mai abitir, ne tot uitam cu jind spre vîrful Retezat încercînd să ghicim vreun traseu nepericulos pînă pe vîrf. Zăpada era înghețată și nu părea să existe niciun pericol de avalanșă, așa că tentația era mare.



Pînă la urmă, cu regret, am renunțat la idee și am revenit la planul inițial: o trecere peste Culmea Stînișoara în Valea Pietrele și coborîrea pe acolo pînă la Cîrnic.



Înainte să pornim la drum ne-am întîlnit cu patru schiori care făceau drumul invers. Condițiile de schi erau splendide și îmi era o ciudă grozavă pe ei, dar pe de altă parte mă gîndeam că dacă am fi fost pe schiuri, am fi coborît prea repede, ori peisajul trebuia contemplat în tihnă. Ajunși în culme, ne-a venit cheful de aventură și am urcat puțin de-a lungul ei spre Bucura, ba chiar ne-am și cocoțat pe niște stînci abrupte pînă unde se putea.



Începînd de aici, tot drumul a fost o coborîre continuă, fără niciun efort. Soarele după-amiezii înmuiase puțin zăpada de pe partea cealaltă, versantul spre Valea Pietrele, dar nu atît de tare încît să ne afundăm.



Abia coborîserăm vreo sută de metri cînd din față a apărut o vulpe, care, din ce am aflat mai tîrziu de pe Facebook, se pare că era o prezență obișnuită printre turiști. A venit și la noi și a stat cuminte cît timp D. a hrănit-o cu felii de Salam de Sibiu.





Valea Pietrele

La Cîrnic am ajuns pe lumină, de fapt, chiar la ora pe care o avuseserăm în plan. Iar înainte să pornim spre casă, am mai urcat la etaj și am făcut un duș rapid și m-am schimbat, încă unul din luxurile de neînchipuit altădată.

La Vinerea am ajuns pe întuneric și toată seara am fost ca bătut, cu durere de cap (de la insolație, probabil), cu frisoane și febră musculară.

* * *

Ce s-a întîmplat a doua zi a fost ceva neplanificat. Nu pentru că nu ne făcuserăm planuri, ci pentru că planurile se schimbaseră de atîtea ori încît pînă la urmă n-am mai înțeles nimic.



Fapt este că pe la prînz (căldura dimineții îmi scosese încet-încet frigul și febra din oase și din cap) eram cu C. în mașina ei îndreptîndu-ne spre Orăștie ca să ne întîlnim la Costești cu A&F. M. Mai în urmă trebuia să vină și Bili (proprietarul barului de pe locul Diodei) împreună cu un scriitor (în zilele acelea Cugirul devenise o capitală literară), să ne ducă la o poiană plină de ghiocei de la Grădiștea de Munte.

O vreme frumoasă, blîndă, numai bună să ne relaxeze după excursia de ieri.

Culmea este că rendez-vous-urile s-au făcut fără probleme și ne-am găsit în locurile de parcare conform planului. La Grădiște am pornit pe o pantă lungă și abruptă, într-un decor extrem de pitoresc, spre poiana respectivă.



Scriitorul, care nu doar era îmbrăcat în haine dacice, dar intrase cu totul în rol de dac, ne-a dus la un izvor zice-se magic ce țîșnea din rădăcina unui copac triplu, care se numea, se pare, chiar Yggdrasil. Aici, noi cei patru foști colegi am socotit că drumul în continuare era peste puterile noastre fizice și psihice și, după ce ne-am umplut sticlele cu apă miraculoasă, ne-am despărțit de ghizii noștri.

Zăbovind cu fotografierea peisajului, m-am pomenit rămas singur lîngă izvorul fermecat și am dat să pornesc în urma prietenilor cînd brusc s-a stîrnit vîntul ca în filmele lui Tarkovski, iar Yggdrasil a întins o creangă și mi-a scos pălăria de pe cap aruncînd-o pe jos. Am luat-o ca pe o lecție pe care spiritul locului a ținut să mi-o dea pentru gîndurile atee care mă bîntuiseră mai devreme.

Cineva a venit cu ideea excelentă să continuăm, dacă tot eram aici, pînă la Sarmizegetusa, să vizităm cetatea. A fost ca o după-amiază din tinerețile noastre prin parcurile din Timișoara amestecată cu ruine antice, fagi de înălțimi incredibile și cules de leurdă.













© F.

Pe drumul de întoarcere ne-am examinat viața și ne-am dat seama că perioada dintre 30 și 50 de ani ni s-a scurs ca un fulger. Ce s-a petrecut în timpul ăsta?! Faptul că nu găseam un răspuns m-a făcut să mă simt ca și cum aș cădea în gol. De fapt aveam răspuns și încă îl primisem cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. Cînd am vizitat cu M. Primăria din Stockholm, am văzut pe un perete o frescă alegorică cu vîrstele omului. Mai întîi copil, jucîndu-se în țărînă, apoi tînăr cîntînd și umblînd după fete, apoi cărînd un bolovan uriaș în spinare, apoi un bătrînel cocîrjat, apoi pasagerul unui dric. Asta făcuserăm între 30 și 50 de ani: căraserăm bolovanul cel imens!

Ajunși în Orăștie, la intersecția cu șoseaua Deva—Sibiu, noi am luat-o la dreapta, iar A&F la stînga. Abia atunci ne-am dat seama că nu apucaserăm să ne spunem ciau și că altă ocazie nu mai aveam!


* * *

A doua zi am decolat din Sibiu. Am avut loc tot pe rîndul din stînga și la foarte scurt timp de la decolare au apărut Munții Retezat. Se vedea totul perfect și recunoșteam toate vîrfurile, văile Stînișoara și Pietrele, toate locurile prin care trecuserăm cu doar două zile înainte, acum o lume pe care cine știe cînd aveam s-o mai revăd?!

În München, de data asta, m-am întîlnit și cu Fi. și Co., dar timpul dintre avioane era mult mai scurt. Abia am avut timp să avem un prînz. La sfîrșitul mesei m-am ridicat și am spus:
— Acum plec.
— Unde? întreabă Fi.
— În Canada.
Numai cînd i-am văzut fața schimbîndu-se brusc mi-am dat seama de enormitatea răspunsului.