Partea a II-a: Slănic Moldova
Partea a III-a: Retezat, prima zi
Partea a IV-a: Retezat, a doua zi
Partea a V-a: Retezat, a treia zi
Partea a VI-a: Vinerea
18 octombrie
Dimineaţa m-am trezit tîrziu, după 7. Cîinele era în faţa uşii refugiului, aşa cum îl lăsasem azi-noapte. Mut şi inexpresiv, nerăspunzînd în niciun fel tentativelor mele de dialog, în singurătatea aceea părea un fel de fantomă, nu un cîine adevărat.
La micul dejun el a primit o bucată de slănină, dar eu n-aveam chef decît de puţină pîine cu unt şi de ceaiuri. Cu ocazia asta mi-am planificat meniul pentru toate turele viitoare pe care o să le mai fac vreodată la munte: doar pîine, unt, lămîie, miere, gem şi ceai. Nimic altceva nu merită luat în rucsac! Am mîncat repede în timp ce lumina dimineţii se proiecta pe munţii din partea de vest a căldării, Slăveiul şi Judele.
Înainte să plec am făcut ordine în refugiu pentru cazul în care improbabilul se va produce şi, în absenţa mea, vor veni şi alţi turişti. Pungile de mîncare păreau neatinse, dar pentru siguranţă le-am băgat în punga sacului de dormit şi pe asta am agăţat-o într-un cui. Mi-am luat de mîncare pentru drum şi am pregătit o mică porţie şi pentru cîine, dacă se va decide să vină. N-a venit.
Am plecat la 8:35, mult mai tîrziu decît îmi planificasem. Primul obiectiv, Curmătura Bucurei. Pe malul celălalt am descoperit, în sfîrşit, Bucurelul, pe care-l căutasem fără succes în seara de dinainte, dar era secat aproape complet. Îmi părea rău pentru că e un lac de care mi-e drag, de cînd găsisem în el, demult, acele vietăţi care semănau cu sea monkeys. Aerul era extrem de curat, iar urcuşul spre curmătură a fost uşor şi m-am oprit de multe ori să pozez căldarea în care razele soarelui de dimineaţă se insinuau pieziş.
Cu soarele bătîndu-mi în spate am făcut ultimii paşi pe cărarea care se îmblînzea treptat şi dintr-o dată m-am trezit sus, pe creastă, iar la picioarele mele, printre stînci, s-a deschis brusc panorama unei lumi noi: Valea Pietrele şi, mai departe, Ţara Haţegului!
Am căutat cu atenţie de-a lungul cărării care trece pe lîngă Lacul Pietrele, dar n-am observat nici urmă de turist.
Spre vest, de-a lungul crestei, Bucura II în prim plan, apoi Bucura I, iar mai departe, undeva în dreapta, Retezatul:
În spate, de unde venisem, Judele şi Slăveiul, iar jos, lacul Bucura.
Am recunoscut şi locul de acu' 5 ani
dar, deşi am scurmat pe acolo, n-am găsit nimic...
Aici am descoperit că telefonul avea semnal şi am încercat să-i sun pe nemţi, dar cred că era prea devreme pentru ei şi n-a răspuns nimeni. Din păcate, s-a dovedit că acesta a fost singurul loc din tot muntele în care aş fi putut folosi telefonul.
În Curmătură am stat un sfert de oră, iar la 9:30 am lasat şaua în urmă
şi am pornit pe creastă spre vîrful Bucura.
Încîntat de privelişte mă uitam doar în lateral, fie în stînga, în căldarea Bucurei, fie în dreapta, în valea Pietrele,
pînă mi-am dat seama că poteca trece, totuşi, la doar cîţiva paşi de muchia abruptului Bucurei şi ar fi suficient să mă poticnesc o dată sub greutatea rucsacului sau să mă împiedic de o piatră şi, din reflex, să fac cîţiva paşi la repezeală pentru refacerea echilibrului în direcţia greşită care să mă arunce în gol. (Imaginaţia mea, ca a oricărui om care citeşte prea mult presa, e foarte productivă atunci cînd e vorba să inventeze maşinării Rube Goldberg cu deznodămînt nenorocit...)
Dar poteca se îndepărta treptat de prăpastie şi continua direct spre Bucura. O ascensiune de graţie către vîrful scăldat în lumină...
Ultima pantă a fost obositoare, iar la urcuşul pînă pe minuscula platformă de pe vîrf mi-am folosit şi mîinile, dar la 10:20 eram sus.
Priveliştea era grozavă, iar Bucura este un vîrf splendid, aflat la intersecţia a trei creste mari: creasta principală care vine de la Peleaga,
cea care vine dinspre Retezat
şi cea care duce, prin Poarta Bucurei, la Judele.
Cred că niciunde nu simţi mai adevărat că te afli în inima munţilor Retezat ca pe vîrful Bucura. De aici vezi aproape tot. Nu mă săturam de făcut poze.
Mai întîi, Rezervaţia
cu lacurile care se vedeau de aici, Ştirbul,
Gemenele
şi un colţ din Tăurile Iezilor
În dreapta, Retezatul şi Lolaia,
Valea şi Lacul Stînişoara,
şi culmile paralele Pietrele, Valea Rea, Galeşul şi Vîrful Mare:
În continuarea turului de orizont, Peleaga, uriaş, dominînd Custura Bucurei în prim plan, cu Păpuşa apărînd de după Colţii Pelegii:
Sub Peleaga, căldarea Bucurei cu Lacul Bucura, amărîtul de Bucurel secat şi, mai jos, Lacul Lia. La orizont, în dreapta Pelegii, vîrful Custura.
Turul se închide cu Slăveiul şi Judele:
La planificarea traseului am folosit timpii din ghidul lui Nae Popescu şi eram mulţumit că de la lac pînă pe vîrf făcusem sub cele 2 ore indicate în ghid, cu tot cu pauzele de poze. Eram foarte atent la ceas şi înregistram tot: sosire, pauză, plecare. De aceea, deşi plecasem tîrziu de la refugiu, iar aici, pe vîrf, nu simţisem cînd trecuse o jumătate de oră, am socotit că am timp să urc pe Retezat.
La 10:50 am început coborîrea abruptă de pe vîrf
şi în 10 minute atingeam poteca marcată cu bandă galbenă care ducea în Şaua Retezatului. De aici credeam că nu vor mai fi probleme, dar o simplă privire aruncată asupra terenului mi-a adus în minte amintiri de mult uitate şi mi-am dat seama că nu va fi aşa simplu. Nu ştiu de ce, dar gîndul m-a dus la Costel, poate pentru că ultima dată cînd trecusem pe aici era şi Costel şi amîndoi remarcaserăm cît de enervant e drumul. Nu scăpam de acrobaţii aşa uşor!
Am făcut mult pînă în Şaua Retezatului. Mai întîi, am coborît încet pe "porţiunea Costel" pierzînd timp mai ales la traversarea muchiilor hornurilor, iar cînd cărarea se potolea făceam milioane de poze Tăului Ştirbul, care mă atrăgea grozav.
După ce bucata de drum pietros de-a latul versantului vîrfului Bucura s-a terminat şi poteca s-a îmblînzit şi s-a apropiat de marginea căldării Stînişoarei, mă pregăteam să iuţesc paşii cînd am auzit foarte aproape, de după o stîncă, un zdupăit greoi. Nici n-apuc să mă sperii: mă întorc brusc şi dau cu ochii de un ţap de capră neagră. Un animal foarte frumos, mare şi voinic, cu un corp perfect! Ţapul se uită încoace, apoi în jos, în adîncul hăului, după care face un salt în sus, paralel cu muchia căldării şi dispare după un colţ de stîncă. Pînă mi-am pregătit aparatul foto, din el nu mai rămăsese nici urmă. M-am tot învîrtit de colo-colo cercetînd toate stîncile şi hornurile care coborau în căldare, dar nu l-am mai văzut. Aveam senzaţia ca el şi cu mine eram singurele vietăţi de pe munte!
Am ajuns în Şa tîrziu, abia la 11:55, deci după o oră şi 5 min. de la plecarea de pe vîrful Bucura, deşi Nae Popescu dădea doar 40 min. în ghidul lui. Partea proastă era că începeam să simt oboseala, iar apă nu mai aveam prea multă. Plecasem cu numai un litru de la refugiu, în două sticle de plastic de jumătate, şi un sfert îl băusem ca prostul în Curmătura Bucurei deşi acolo nu-mi fusese neapărat sete, iar alt sfert pe Bucura.
Vremea era în continuare splendidă, iar acum, la prînz, era chiar cald. Retezatul se arăta masiv în faţă şi-mi făcea poftă. Din păcate eram singur
şi amintirea vremii urîte pe care am prins-o acum doi ani nu avu darul să-mi ridice moralul.
Aici am stat doar 5 minute. Mi-am spus că la ora asta trebuie neapărat să văd măcar un turist urcînd de la Pietrele, dar valea Stînişoarei rămînea în continuare pustie ca la facerea lumii. După ce am făcut o poză la repezeală Pelegii
mi-am adăpostit rucsacul după o stîncă, am păstrat doar geaca de vînt şi aparatul de fotografiat şi am început să urc.
Ştiam ca va fi greu, dar după ce bătusem atîta drum ca să ajung aici, de data asta nu aveam de gînd să dau înapoi. Panta era lungă şi îşi menţinea aceeaşi înclinaţie aşa că nu aveam norocul unor porţiuni mai uşoare, în care să mă relaxez. Nu se vedea nici vîrful, deci nu ştiam cît am făcut şi cît mai rămînea. Nu aveam în faţa ochilor decît o uriaşă pantă înclinată populată cu stînci brutale. Ceasul nu-mi folosea la nimic pentru că nu ştiam dacă ritmul în care merg e rapid sau lent. Mă uitam în spate la Bucura şi încercam să ghicesc altitudinea la care mă aflam comparîndu-mi poziţia cu vîrful Bucurei, deşi ştiam că această metodă este extrem de înşelătoare. (Mă convinsesem de asta demult, din excursia aceea numeroasă cu F.I. şi ceilalţi cînd, ajunşi pe rînd pe fiecare din cele două piscuri gemene ale Păpuşii aveam impresia că piscul celălalt este mai sus decît cel pe care ne aflam la momentul respectiv.)
Pe la jumătatea urcuşului a devenit vizibil şi Tăul Negru, cu apa lui verde, departe, în rezervaţie, cocoţat pe un versant al Culmii Radeşului.
În lipsă de altceva, foloseam stîlpii de marcaj sau vreo stîncă mai mare pe post de capăt de etapă intermediară şi pauză de tras răsuflarea, dar altfel nu era nimic special de făcut, nimic de filozofat; aici strategia era una singură: urci drept în sus fără să te opreşti, încăpăţînat ca un catîr...
După un timp cărarea a început să se abată spre dreapta şi, deşi ochii nu observau nicio diferenţă, picioarele parcă simţeau o îndulcire a pantei. Am mai făcut cîţiva paşi şi dintr-o dată orizontul s-a prăbuşit, iar în față se desfăşura priveliştea Culmii Lolaia şi panorama Ţării Haţegului. Eram la marginea platoului lung şi îngust de pe vîrf!
Gîfîind după urcuşul criminal, cu dureri în şolduri şi mort de sete, m-am tîrît pînă pe vîrf. Era 12:45.
Panoramă din vîrf:
Culmea Lolaia
şi valea Stînișoara
Vîrful Mare, Păpuşa şi Peleaga:
Peleaga, Bucura şi muntele Slăveiul:
Poarta Bucurei şi Judele:
Tăul Negru sub Culmea Radeşului, cu munţii Ţarcu în fundal:
La 1 fix am început coborîrea. Dacă urcuşul mi-a solicitat muşchii, coborîrea aceasta mi-a făcut praf genunchiul drept. Durerile de care crezusem că scăpasem cu doi ani înainte au apărut iar. Mergeam încet pe lespezile de piatră care acopereau toată panta. Dar durerea din genunchi mă chinuia mai puţin decît setea. Mă simţeam complet deshidratat, fără niciun strop de apă în corp. Plin de transpiraţie şi fluide otrăvitoare nediluate, cred că devenisem veninos. Pe toată durata coborîrii nu m-am gîndit decît la sucuri, apă minerală şi bere. Prin minte îmi defilau sticle şi cutii de Borsec, Fanta, Gatorade, Corona, Ciuc, Heineken... Îmi promiteam că odată ajuns în civilizaţie voi bea, de răzbunare, o găleată de bere.
Chiar şi aşa, vedeam Şaua apropiindu-se, iar gîndul la sticla de apă din rucsac mă ţinea în viaţă aşa că uneori mai aveam şi chef de poze.
Căldarea Stînişoara şi Lacul Stînişoara:
Mi-am adus aminte de excursia pe care o făcusem cu A. şi fetele de la Sălaşul Superior, cînd am coborît din vîrf direct la lac, practic, în linie dreaptă, fără să folosim poteca, o coborîre literalmente în fugă şi m-am întrebat dacă nu cumva acele ţopăieli juvenile care solicitau genunchii la maximum nu-şi cer acum plata...
Abia la 1:45 am ajuns înapoi în Şaua Retezatului. Dacă la urcare reuşeam să fac timpii lui Nae Popescu, la coborîre era altă poveste. Făcusem 45 min. in loc de 20!
M-am aşezat pentru prînz pe iarba caldă, bătută de soare, cu faţa spre Rezervaţie. Am deschis o cutie de pateu şi am încercat să mănînc. Gura îmi era uscată, iar pateul amar. Oribil!
M-am lăsat pe spate încercînd să-mi odihnesc oasele, dar simţeam tot felul de noduri şi împunsături în muşchii spatelui. M-am întors pe o rînă, lipindu-mi obrazul de iarba moale. Aşa era mai bine, nu mă durea nimic, iar soarele încălzea plăcut. Privind fix un fir uscat şi galben de iarbă, la o palmă în faţa ochilor, mi-am îndoit genunchii şi mi-am spus că ar trebui să rămîn aici, în căldură, lumină şi soare, şi să dorm, să dau dracului toate tăurile Porţii şi toate Bucurele şi toate refugiile...
După un timp m-am ridicat şi m-am forţat să termin cutia de pateu. Am băut aproape toată apa din a doua sticlă, lăsîndu-mi doar două guri de rezervă. Mai aveam de mers şi cel mai mult mă enerva cînd mi-am dat seama că drumul pe Retezat mă adusese într-un fel de cul-de-sac pentru că oricum mi-aş fi ajustat traseul, de aici nu puteam ieşi decît trecînd iarăşi prin "porţiunea Costel".
N-avea rost să mă mai plîng, aşa că am pornit la drum. N-a trecut mult după ce am părăsit Şaua şi am observat pe vîrful Bucurei două siluete negre mişcîndu-se. Prima prezenţă omenească pe munte! Dar după scurt timp au dispărut şi duşi au fost.
Mergînd mai departe, am recunoscut uşor stînca unde am văzut ţapul şi, curioşi, ochii au început iarăşi să cerceteze împrejurimile. De fapt, am căutat mereu capre negre şi nu cred să fi rămas un metru pătrat din Rezervaţie necercetat. Asta chiar că este ceva ce nu înţeleg. Dacă e Rezervaţie ai zice că acolo caprele negre ar trebui să se simtă în largul lor, netulburate, şi că ar trebui să vezi o mulţime; cînd colo, nu ţin minte să fi văzut decît o singură dată o capră neagră în Rezervaţie, demult, cînd am fost cu bunicu' şi chiar şi atunci a fost departe. În schimb, în căldarea Pietrele, poate locul cel mai bîntuit de turişti din tot muntele, am văzut capre aproape de fiecare dată.
Îmi spuneam că n-are rost să mă mai uit; odată ce un ţap dă peste un turist într-un anumit loc, este probabil că va evita locul acela pentru tot restul zilei. În plus, locurile preferate de capre dimineaţa n-or fi aceleaşi cu cele de după-amiază. Or avea şi ele socotelile lor, după soare, după orele de păscut, după accesul la apă, cine ştie?!...
Cu astfel de filozofări pe marginea psihologiei caprelor negre am ajuns şi la "porţiunea Costel". Era greu, trebuia să mă ţin cu braţele de colţuri de stînci, gîfîiam, inima îmi bătea tare şi făceam pauze dese, dar trebuia să recunosc că nu era chiar atît de oribil pe cît mă temusem. La urcare nu era chiar atît de rău!
Eram fascinat de Tăul Ştirbul şi iarăşi mă opream să-i fac nenumărate poze. Era ca şi cum nu mi-aş fi dorit nimic mai mult pe lume decît să cobor pe malul lui plin de soare şi să mă joc printre stînci.
În timpul ăsta, Tăul Gemenele nu oferea nicio surpriză; a stat toată ziua pe jumătate în umbră:
Deşi poteca încă mai urca, vedeam tot mai aproape stîlpul de marcaj de pe panta de coborîre.
Un ultim efort şi am ajuns pe creasta care cobora direct spre Poarta Bucurei. În faţă Slăveiul şi Judele, iar sub Poartă, în stînga, Tăul Agăţat.
Dintr-o dată, tăcerea muntelui este spartă de un urlet venind de departe, dinspre Lacul Bucura. Nu se vedea nimic, nicio mişcare, dar prezenţa Omului pe munte era acum certă, se simţea în aer. Singurătatea, chiar şi numai după o zi, mă făcea sensibil la orice schimbare de decor şi indiciile repopulării muntelui cu oameni le resimţeam ca pe semnele unui fenomen natural sezonier, ca venirea păsărilor călătoare sau ca apropierea iernii.
De aici am crezut că drumul va fi uşor şi rapid, dar genunchiul a început să mă doară iar şi o coborîre pe care ar fi trebuit s-o fac în fugă era, de fapt, un chin. Din fericire apăreau, în sfîrşit, lacurile pentru care poate cel mai mult îmi planificasem această excursie. Ana, Viorica, Florica, Tăul Porţii şi Tăul Agăţat:
Am continuat coborîrea şi am băgat din nou de seamă că picioarele află înaintea ochilor cînd panta se îndulceşte. Eram chiar deasupra Tăului Porţii.
Încă un pic, apoi o privire de adio înspre Tăul Ştirbul
şi am început coborîrea scurtă, dar abruptă pînă la Tăul Porţii. Mi-am lungit beţele la maximum şi am coborît folosindu-mă mai mult de forţa braţelor decît a genunchilor. La 4 fix eram la lac.
Soarele era chiar deasupra Judelui aşa că singura fotografie posibilă era înspre Peleaga.
Eram pe un mic platou de unde vedeam atît Tăul Agăţat, cît şi Tăul Porţii. De aici mi se părea evident că Tăul Agăţat era sub Tăul Porţii. Oricît de înşelătoare ar fi perspectivele pe munte, aici nu vedeam cum aş putea să greşesc atît de grav şi cu ocazia asta m-am lămurit definitiv care dintre lacurile ăstea două se află mai sus.
M-am oprit să socotesc şi să planific restul traseului. Era clar că nu mai aveam timp şi energie să urc pe Judele; de altfel, Judele fusese trecut de la bun început ca o etapă facultativă. Mă aşez pe un bolovan, îl scot pe Nae din rucsac şi încep să calculez. Planul la care am ajuns a fost să dau o fugă pînă la Tăul Agăţat (erau doar 5 min., Nae dixit) şi apoi să revin la Tăul Porţii şi să cobor direct la Bucura, lăsînd "fetele" pentru mîine dimineaţă.
Zis şi făcut, las rucsacul aici şi pornesc spre Tăul Agăţat. Ajung la marginea grohotişului şi dau să cobor cînd îmi dau seama că, în starea în care mă aflu, îmi va lua mult mai mult decît cele 5 minute. Să mă chinui coborînd şi apoi să urc pînă la lacul celălalt, după care iar să cobor şi, în loc să cobor mai departe la Florica, să urc înapoi la Tăul Porţii?! Şi pentru ce, ce să scutesc?! Nici pomeneală, asta e o prostie! Tot mai bun era planul cu care plecasem de acasă!
Revin la Tăul Porţii, îmi iau rucsacul în spate şi îi spun adio. Apoi trec dincolo, la Tăul Agăţat, agăţat în umbra Porţii Bucurei.
N-am stat mult aici pentru că îmi era dor de soare.
Am pornit spre "fete",
o coborîre rea, gimnastică, pentru că bolovanii şi lespezile imense nu-mi permiteau folosirea beţelor şi mă obligau să-mi folosesc genunchii. De folosit, mi-am folosit pînă la urmă toate părţile corpului pentru că pe terenul accidentat mă trăgeam, mă agăţam, mă întindeam, mă răsuceam, mă strecuram... parcă jucam Bop-It cu tot corpul. Era deja caraghios cum traseul îmi ridica mereu obstacole în faţă şi îmi venea să rîd batjocoritor la lipsa de sportivitate pe care o arăta muntele chinuind aiurea un turist obosit la final de tură.
Chiar cînd partea grea s-a terminat am ajuns deasupra Floricăi.
Pîrîul Floricăi se vărsa peste un prag abrupt, urmînd un traseu violent pînă în Viorica, dar, din fericire, drumul oamenilor nu era tot atît de brutal ca cel al apei.
De aici, însă, poteca urca uşor spre stînga, depărtîndu-se de lacuri. Am ajuns pe un dîmb şi de aici se vedea o parte din Bucura şi, pe malul lui, micuţ, era refugiul. Parcă ghiceam oameni pe prispa refugiului?... Acolo unde trebuia să fie uşa mi se părea că văd o pată neagră. Oare uşa e deschisă?... Nu eram sigur, nu reuşeam să disting bine.
Lacurile Ana şi Lia rămîneau jos, în umbră
ca şi Poarta Bucurei, în spate,
dar versantul din stînga încă mai primea ultimele raze glorioase ale zilei. Îmi spuneam că acela e un loc ideal pentru o capră neagră, inaccesibil datorită stîncilor, ascuns de jnepeni, încălzit de soare, cu iarbă bogată şi în apropierea lacurilor. Eu - dacă aş fi fost capră neagră - acolo mi-aş fi stabilit reşedinţa.
Poteca mergea mai departe, urcînd şi coborînd, ascunzînd şi descoperind refugiul. Privirile curioase îmi erau lipite de construcţia de lemn, încercînd să-mi dau seama dacă mişcă ceva pe acolo. Am continuat pe cărarea din ce în ce mai uşoară, din ce în ce mai orizontală şi mai ierboasă, iar cînd am ajuns la începutul pantei line care coboară spre lac am văzut clar pe malul sudic doi oameni urcînd spre refugiu. Cel din spate m-a văzut şi el pentru că s-a oprit, după care s-a oprit şi cel din faţă şi i-am văzut uitîndu-se încoace. Mai mult, acum vedeam limpede mişcare de oameni şi în jurul refugiului. După ce ieri fusesem revoltat că oamenii nu participă la spectacolul minunat oferit de munte, acum m-am trezit că, de fapt, tovărăşia altora nu mă bucura. "Ce caută ăştia pe muntele meu?!"
Erau două grupuri, trei bărbaţi care urcaseră de la Gura Bucurei şi un tip şi-o tipă veniţi de la Genţiana. Am aflat că niciunul din ei nu fuseseră în ziua aceea pe Bucura; cei pe care îi văzusem pe vîrf erau doi sibieni care s-au şi întors imediat la Gura Bucurei pentru că îşi stricaseră maşina pe drumul forestier.
Primul drum pe care l-am făcut la refugiu a fost la izvor, să-mi aduc apă de ceai. Cînd mă întorc, văd fugind pe lîngă casă o vietate mică, maro, cu burta albă, groasă cam cît un şoarece, dar pe care îl prinzi de cap şi de fund şi-l tragi pînă i se dublează lungimea. Se pare că am avut o mutră cam năucă pentru că unul dintre turişti, care părea cunoscător al rosturilor de pe aici, m-a întrebat dacă am văzut nevăstuica. Aha, deci aşa arată o nevăstuică! Acum se descifra şi misterul zgomotelor de "şoareci" de astă noapte.
Prezenţa celorlalţi oameni, discuţiile şi gesturile lor readuseseră lucrurile la normal, mă simţeam aşa cum mă simţisem întotdeauna la o cabană de pe munte. Chiar şi cîinele devenise un cîine obişnuit şi am fost bucuros să aud că cel care m-a întrebat de nevăstuică îi spunea altuia că are de gînd să-l ducă jos, în vale. Într-adevăr, peste iarnă n-ar avea nicio şansă de supravieţuire aici.
Eram destul de terminat şi mort de sete. Mi-am petrecut seara bînd ceaiuri peste ceaiuri, iar cînd nu mai aveam ceai nu mă puteam abţine şi beam apă rece şi simţeam frigul intrîndu-mi în oase şi atunci, repede, mai făceam o tură de ceaiuri...
Am preparat şi "mîncarea alpină", nu pentru că îmi era foame, ci ca să nu zic că am cărat-o degeaba. Plicul era pentru două porţii aşa că aveam multă. După un timp m-am plictisit de stat la masă şi am ieşit din refugiu şi am admirat stelele în timp ce tot mîncam din chestia aceea (care nici n-avea gust rău, de altfel).
Am avut noroc că nimeni nu-şi întinsese sacul lîngă al meu. Cineva s-a instalat în patul de jos, chiar lîngă scară, dar toţi ceilalţi s-au dus sus, în pod. Hmm, chiar aşa de încăpător şi fain să fi fost podul, că patru oameni îl preferau încăperii principale?! Acum începeam să regret că nu-l inspectasem în seara de dinainte. Măcar de curiozitate...
Fiind singur pe "etaj" mi-am permis să aprind lumina şi să citesc, dar nu era nevoie. De data asta somnul a venit iute. Peste noapte, durerile din genunchii înţepeniţi m-au trezit de cîteva ori. Abia puteam să mă întorc, iar coborîtul şi urcatul scării erau o teroare, dar, în rest, am dormit adînc.
Rezumat:
8:35 Plecarea de la refugiu
9:15-9:30 Curmătura Bucurei
10:20-10:50 Vîrful Bucura
11:55-12:00 Şaua Retezatului
12:45-13:00 Vîrful Retezat
13:45-14:15 Şaua Retezatului
16:00-16:20 Tăul Porţii
16:35 Tăul Agăţat
17:05 L. Florica
17:30 L. Ana
În timpul ăsta, spiritul de aventură i-a prins şi pe m. şi N. şi i-a făcut să urce pînă în Şaua Plaiul mic, la Tăurile Păpuşii. Am "furat" cîteva poze de pe aparatul lor.
În Poiana Pelegii:
În Şaua Plaiul mic:
Peleaga şi Păpuşa:
Bucura şi Peleaga:
Continuare:
Partea a V-a: Retezat, a treia zi
