Partea a II-a: Slănic Moldova
Partea a III-a: Retezat, prima zi
Partea a IV-a: Retezat, a doua zi
Partea a V-a: Retezat, a treia zi
Partea a VI-a: Vinerea
17 octombrie
Din cauza vremii proaste am amînat plecarea spre Retezat pentru ziua în care prognoza meteo de pe Internet arăta că ploile se vor opri. În noaptea de dinaintea plecării am ieşit afară şi am văzut că norii se retrăgeau, iar Orion sclipea glorios pe cerul ca de sticlă. Am plecat din V. la 9:50 şi, deşi din Valea Streiului munţii apăreau încă acoperiţi de nori, eram sigur că în cîteva ore cerul se va curăţa de tot.
Pe valea Rîului Mare vegetaţia e foarte bogată, arborii tineri vin pînă la marginea şoselei, iar pe unele porţiuni e ca şi cum ai trece printr-un tunel verde. E plin de pensiuni, probabil în aşteptarea vreunui boom turistic, deşi nu-mi vine să cred că se vor găsi vreodată chiar atît de mulţi clienţi. La urma urmei, locul nu oferă o privelişte grozavă, e doar un fund strîmt al unei văi adînci.
Acum am văzut pentru prima oară în viaţă cabana Gura Zlata, unul din acele locuri cu rezonanţă exotică din poveştile de la bunicu' aflate la periferia Retezatului şi pe care ajunsesem treptat să mă conving că nu le voi vedea vreodată. Altădată, demult, un punct important al masivului, acum e eclipsată de mulţimea de pensiuni de pe vale.
Am ajuns la barajul de la Gura Apei pe la 12:30. Spre şocul nostru, acolo unde ne aşteptam să vedem întinderea largă de apă a lacului de acumulare nu era decît o groapă imensă secată aproape în întregime! Scurtă pauză de poze şi încercare de a umple lacul.
Ajungem la bariera de intrare în parc. Aflăm informaţii deloc liniştitoare: telefoanele nu au semnal, cabana Rotunda e închisă, refugiile sînt părăsite, drumul e prost. De aici sînt încă 20 km pe drum forestier. Rotunda arăta, într-adevăr, pustie, deşi în casa silvică de lîngă cabană vedem un bec aprins. Trecem prin Lunca Berhină, alt loc dintre cele "exotice", apoi oprim la refugiul de sub Stănuleţi. Ascuns în umbra pădurii, doar N. are chef să-l inspecteze, dar nu-i place ce vede.
Aici drumul îşi schimbă direcţia spre nord-est şi nu mai trece mult şi ajungem la serpentinele pe care doamna căreia îi plătisem intrarea în parc ni le descrisese ca distrugătoare de maşini. Ne dăm jos şi N. face adevărate magii ca să treacă Dacia mai departe. Ajungem în Gura Bucurei după ora 2
şi trecem rapid, m. şi cu mine, podeţul din vale pentru a căuta refugiul din Poiana Pelegii. Îl găsesc şi, deşi pustiu, arată excelent. Le spun că pot să doarmă liniştiţi acolo, condiţiile sînt foarte faine.
Cu inima îndoită mă ofer să mai rămîn să-i ajut să-şi transporte lucrurile peste vale pînă la refugiu pentru că versanţii trecătorii sînt abrupţi şi pietroşi, iar puntea trebuie trecută cu multă grijă, dar N. înţelege că deja e tîrziu şi insistă să nu mai pierd vremea. Aşa e, în octombrie ziua e scurtă şi nu ştii ce se mai poate întîmpla, aşa că la 2:35 îmi pun rucsacul în spate şi ne despărţim.
Prin pădure merg repede, poate prea repede, atît de repede că de cîteva ori pierd poteca, zăpăcit de o posibilă întîlnire cu ursul. În zilele de dinaintea plecării toată lumea a ţinut să-mi enumere pericolele posibile, iar chestia cu ursul era pe primul loc. Parcă eu nu ştiam ce riscuri există şi nu eram, în sinea mea, neliniştit?! Aveam nevoie de încurajări, nu de cobeală. E ca şi cum joci şah şi vrei să faci o mutare riscantă, care poate, totuşi, aduce cîştigul, dar chibiţii de pe margine îţi arată numai riscurile şi atunci, nevrozat, renunţi la idee şi faci o mutare sigură, iar partida se termină cu o remiză bleagă.
După un timp, efortul m-a făcut să scad ritmul şi acum regăseam plăcerea de a merge printre brazi călcînd pe covorul brun şi moale de cetină uscată, urcînd treptele naturale formate de rădăcini şi bolovani. Uneori poteca se apropia pînă la o palmă de buza văii abrupte şi adînci pe fundul căreia curgea sălbatic pîrîul Bucurei. După o bună bucată de drum am recunoscut cu bucurie pe partea dreaptă "poieniţa poveştilor de groază" (pentru că într-una din ultimele dăţi cînd am trecut pe acolo, dacă nu chiar ultima, ne-am instalat cortul în ciuda terenului cam zemos şi seara am povestit poveşti de groază) sau "poieniţa ein bißchen Brot" (pentru că într-una din primele dăţi cînd am trecut pe acolo, dacă nu chiar prima, o pereche de RDG-işti opriţi la popas ne-a cerut o bucăţică de pîine).
Cam după 3:15 am lăsat în urmă ultimii brazi, dar am continuat să merg fără pauză pe poteca îngustă care se strecura prin labirintul jnepenişului des şi înalt. După alte 20 min. de mers s-a rărit şi jnepenişul şi, în sfîrşit, privelişti largi s-au deschis în faţă şi în spate. Abia acum puteam spune că eram cu adevărat la munte, iar descoperirea că locuri pe care o lungă absenţă le făcuse să treacă în lumea nălucirilor erau cît se poate de reale m-a umplut de bucurie.
Vîrfuri de munţi apăreau în depărtare de după zîmbri şi jnepeni, în dreapta uriașul Picior al Pelegii ocupa tot orizontul, în stînga Pintenul Slăveiului se înălţa ca un zid, iar în spate Retezatul Mic îşi scotea nasul de după Şaua Plaiului Mic. Aerul era curat, iar lumina minunată. Din cînd în cînd, rafalele de vînt făceau stîncile să cînte. Neobişnuit cu singurătatea şi sunetele stranii ale muntelui, mă simţeam ca pe o altă planetă.
Înjugat la rucsac şi cu aparatul foto bălăbănindu-mi-se de gît, trăgeam ca un sclav, urcînd o morenă lungă. Am văzut şi o capră neagră - un punct negru mişcător departe, sus, pe creasta Piciorului Pelegii. Mă întrebam dacă nu ar fi timpul să văd apărînd în stînga Lacul Lia, dar tot ce vedeam era doar iarbă şi stînci. Începea să devină greu şi mă uitam tot mai des la ceas.
După 20 min. de trudă ajung deasupra morenei şi, atras de spectacolul Vîrfului Bucura şi Porţii Bucurei, descopăr pe pragul cel mai de jos al căldării, la acelaşi nivel cu mine, subţire ca o lamă, suprafaţa Lacului Ana. Atunci mă abat cîțiva pași în stînga şi mă uit în jos. Acolo, Lacul Lia. Aşadar, făcusem ceva progres, totuşi. O nouă pauză de poze!
(Un lucru interesant în poza aceasta este că, deşi versantul Porţii Bucurei pare "uscat", relieful capricios care apare în cadrul acesta ascunde, de fapt, nu mai puţin de cinci lacuri plus cîteva ochiuri de apă fără nume.)
(N-am fotografiat Lacul Lia pentru că, în ciuda amintirilor frumoase, îl urăsc. Întunecat, ascuns între jnepeni ca o Rigă Crypto, îl găsesc respingător.)
Obosit, am început să urc ultima morenă
dar chiar înainte să ajung sus mi-am dat seama că nu era ultima. Oricum, nu mai conta, acum eram sigur că voi ajunge la timp. Planul era sa ajung la lac la 4:30.
Cînd ajung deasupra, obosit în aşa hal încît nu mai aveam nicio reacţie, descopăr că acea morenă fusese, totuşi, ultima şi că în faţa mea se întinde suprafaţa imensă a Bucurei. O, bucurie! Bucuros, îmi dau jos bolovanul din spate şi încep explorarea zonei pentru stabilirea taberei. Sînt chiar la colţul lacului unde se află şi refugiul şi locurile de cort, aşa că nu trebuie să-mi mişc fundul prea departe.
Locurile de cort sînt nişte "alveole" formate din ziduri joase de piatră clădită pentru a feri corturile de vînt. Pămîntul din alveole este neted, probabil nivelat în timp de apa care se aduna acolo. În alte condiţii acele locuri ar fi fost perfecte, dar acum sînt atras de refugiu. Este gol şi primitor. Nu ştiu ce să fac, să stau în refugiu sau să-mi întind cortul? Refugiul e mai comod, dar mă gîndesc că poate în spațiul redus şi bine izolat al cortului căldura se păstrează mai bine pe timp de noapte. Pe de altă parte, să dorm înghesuit şi direct pe pămînt (oricît ar fi salteaua pneumatică de bună) nu-mi surîdea tot atît de mult cît o noapte în pat de scînduri, pe saltea groasă. Dar am înţeles că toate acestea erau teorie; în realitate pur şi simplu îmi era prea lene să întind cortul aşa că am despachetat şi am ocupat refugiul.
Spre sud, sub Şaua Plaiul mic erau m. şi N. Oare ei ce făceau la ora asta?
Cu excepţia acelei capre negre nu mai văzusem nicio fiinţă vie în afara păianjenilor de pe potecă. Eram extrem de ofticat că atîta frumuseţe rămîne nevăzută de alţi oameni, că splendoarea muntelui se risipeşte gratuit. E aceeaşi situaţie în care clipă de clipă se generează GUID-uri de bună calitate, iar programatorii le lasă să se piardă în neant, nefolosite...
Deşi înţelegeam că vremea proastă din ultimele zile golise muntele de turişti, pe toată durata cinei am privit întruna pe geam înspre Curmătura Bucurei sperînd să descopăr pe creastă vreun punct mişcător.
După ce am terminat de mîncat, atras de jocul luminii schimbătoare a apusului pe vîrfurile Custurii Bucurei şi Pelegii, am ieşit într-o scurtă plimbare pînă pe malul vestic al lacului.
Cînd soarele nu mai lumina vîrful Pelegii, m-am întors la refugiu, m-am spălat şi m-am pregătit de culcare. Întunericul se lăsase brusc, deşi pe ceas nu era tîrziu. Ieşiseră stelele. M-am îmbrăcat cu toate hainele pe care le aveam şi am ieşit afară încercînd zadarnic să improvizez nişte trepiede cu care să încerc fotografii ale cerului nopţii. În timp ce mă chinuiam cu bolovanii şi beţele, apare în raza lanternei o vietate. Din reflex nu m-am speriat: am crezut că e un raccoon. Abia dup-aia mi-am dat seama că pe aici nu există aşa ceva. L-am urmărit cum se îndepărta fără zgomot printre stînci. Cred că era un cîine rătăcit; nu cred că era lup pentru că nu mi se păruse a avea blana sură. Era mai mult albă pătată cu gri.
De dormit îmi alesesem paturile de deasupra din încăperea principală. Spre deosebire de paturile de jos, care aveau saltele mizerabile, aici erau întinse saltele curate, groase şi în excelentă stare, deşi neajunsul era că spaţiul dintre ele şi tavan era prea mic. Odată urcat, trebuia să te tîrîi ca o şopîrlă pînă la sacul de dormit. Deasupra camerei principale se afla şi o mansardă, dar mi-a fost prea lene să urc scara s-o explorez. Nici măcar o privire n-am aruncat înăuntru.
Ştiam cum e noaptea la munte. Intri în sac devreme şi dormi adînc şi mult şi te trezeşti odihnit, crezînd că e dimineaţă şi cînd colo descoperi că e abia 10 seara. De-aia îmi luasem cărţi şi baterii din belşug. Loc aveam berechet, lanternele erau la îndemînă, tocul de ochelari la fel. Era un lux.
Am stins lumina şi am închis ochii. Frig nu-mi era decît puţin în jurul şoldurilor, acolo unde simţeam şi durere, dar nu era nimic alarmant. Din cauza singurătăţii auzul mi se ascuţise şi urechilor mele nu le scăpa niciun sunet. Şi aşa, în întuneric, am auzit foşnet la pungile de mîncare. Poate mi s-a părut. Dar poate nu. Să fie şoareci? Poate e vîntul, care se strecoară pe undeva... Nu, acum e clar că nu mi se pare - ce naiba! - e clar că pungile foşnesc. Mă ridic enervat în capul oaselor, dau cu tîmpla de o grindă, cad, mă ridic iar şi proiectez raza lanternei pe masă. Nimic, nicio mişcare, niciun sunet. Sting lumina şi mă culc. Foşnetul se aude iar. Repet mişcarea. Nimic. Mi-e prea silă să ies din sac ca să mă asigur că pungile sînt închise bine. O să văd dimineață dacă şoarecii (pentru că acum eram 99% convins că existau şoareci) au ajuns la oşte.
În zilele dinaintea plecării îngrijorarea mea cea mai mare fusese că mi se va face urît, că la un moment dat voi înţelege că sînt singur în fundul imensei căldări, departe de orice fiinţă omenească, într-o tăcere impersonală, înconjurat de munţi fără suflet, cu toate stelele şi tot Universul deasupra mea şi angoasa mă va sminti. Dar micile zgomote care se schimbau întruna, şuieratul vîntului, foşnetul pungilor, scîrţîitul refugiului, toate acestea îmi ţineau mintea ocupată. Nu puteam să adorm. Îmi spuneam că tot ce mai lipseşte acum este să aud o voce omenească venind din pod.
Pe la 1 noaptea aud un lătrat scurt venind de afară. Mă gîndesc că sună prea domestic, prea a cîine, nu poate fi de lup. Aşa că după încă o oră petrecută în gînduri, cînd trebuie să ies afară nu sînt surprins să văd sclipind la cîţiva metri în faţa uşii ochii cîinelui. Mă întorc în dormitor şi-i caut o bucată de cîrnaţ. Cîinele leapădă bucata de mînă pe care o rodea şi înhaţă cîrnaţul. Îmi făcusem un prieten!
Restul nopţii mi l-am petrecut gîndindu-mă dacă să iau cîinele cu mine a doua zi pe creste sau nu. Dacă vrea să vină, foarte bine, dacă nu, asta e. Frig nu mai îmi era defel, ba chiar trebuia să deschid puţin fermoarul sacului. Şi cu astfel de gînduri am adormit pînă la urmă.
Continuare:
Partea a IV-a: Retezat, a doua zi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu