Partea a II-a: Slănic Moldova
Partea a III-a: Retezat, prima zi
Partea a IV-a: Retezat, a doua zi
Partea a V-a: Retezat, a treia zi
Partea a VI-a: Vinerea
19 octombrie
A doua zi de dimineaţă, pe la 7:30, toţi din refugiu ne-am sculat în aceeaşi clipă. A fost suficient să se audă fermoarul unui sac de dormit desfăcîndu-se pentru ca toţi să facem la fel. Căldarea era încă în umbră, dar vîrfurile dinspre vest primeau primele raze de soare.
Vîrful Bucura
Lacul Bucura
Vîrful Bucura
Slăveiul, Judele, Poarta Bucurei
Slăveiul
Poarta Bucurei
Pintenul Slăveiului
N-am povestit nu ştiu cît de mult cu tovarăşii de refugiu. Totuşi, am deschis subiectul urşilor şi cel care părea mai de-al casei a spus că, într-adevăr, există urşi, dar că mai degrabă bîntuie dincolo de Slăvei, acolo unde e mai multă pădure, nu aici, pe valea Bucurei. În plus, "urşii nu au treabă cu omul". (Aşa zic toţi.)
Am mai aflat şi că refugiul are peste vară curent electric generat de panouri solare, dar că toamna, cînd coboară, salvamontiştii iau cu ei panourile ca să nu se fure. În minte mi-a apărut imediat imaginea unui hoţ chinuindu-se să care în spate, printre bolovani şi jnepeni, un panou solar montat pe rucsac. Mi-au spus că nu e o fantezie, că chiar aşa se şi întîmplă.
N-am mai pierdut vremea, am băut nişte ceaiuri şi mi-am strîns lucrurile. Tipul şi tipa veniţi de la Genţiana plecau deja înapoi pe Valea Pietrele. Am terminat şi eu cît am putut de repede, dar nu m-a răbdat inima să nu mai fac cîteva poze de adio înainte să cobor buza căldării.
Custura Bucurei
Curmătura Bucurei și Custura Bucurei
Vîrfurile Bucura
Poarta Bucurei
Apoi am coborît. Mergeam încet pentru că genunchiul încă nu mi se încălzise şi, de fapt, nici nu prea îmi venea să părăsesc zona. Porneam hotărît în jos, dar după zece paşi mă opream să mai arunc o privire în spate şi atunci mi se părea că văd locurile acelea pentru prima oară şi iar scoteam aparatul foto de după gît...
Custura Bucurei
Vîrfurile Bucura
Judele, Poarta Bucurei și Vîrful Bucura
Slăveiul
Pintenul Slăveiului
Spre a doua morenă
Ajuns deasupra celei de a doua morene fac o nouă pauză şi un nou tur de orizont. Cîţiva paşi în afara potecii şi jos apare Lacul Lia. Sub lumina directă a dimineţii acum nu mi se mai părea tenebros.
În dreapta se vedea, ca acum două zile, linia subţire a suprafeţei Lacului Ana sub vîrful Judele.
Ce-ar fi să mă abat pînă la lac? Nu fusesem niciodată pe malul lui, timp este destul, iar pînă acolo e un teren relativ orizontal, fără niciun obstacol vizibil. Îmi trag rucsacul afară din potecă şi-l las la umbra unei stînci mari, uşor de recunoscut.
O coborîre uşoară şi ajung la albia foarte bolovănoasă a pîrîului Bucura.
După traversarea pîrîului inventez un traseu printre jnepeni şi bolovani care să mă coboare mai departe, într-o mică păşune. Mă uit mereu în spate şi-mi iau puncte de reper pentru că n-am chef ca la întoarcere să fac o nouă muncă de explorare prin labirintul stîncilor. Coborîrea de aseară, de la Tăul Agăţat la Florica, mă săturase de gimnastică.
Jos, în centrul păşunii, se vede construcţia unui bordei de ciobani. Pe panta de coborîre spre păşune mi se pare că descopăr fragmente de potecă şi asta mă bucură. Înseamnă că şi ciobanii tot pe aici trec, traseul e bun.
Mă gîndesc ce norocos sînt că am venit în octombrie, cînd turmele de oi şi cirezile de vaci au coborît de pe munte. Desigur, e cam ciudat că în Parc sînt îngăduite animalele astea, dar asta-i situaţia. Cu ciobanul nu te pui.
Odată scăpat de bolovani şi ajuns pe iarba păşunii, şchiopătînd şi sprijinit în beţe ca un invalid în cîrje, înconjurat de splendoarea vîrfurilor, bucuria mă năpădeşte. Îmi dau seama ce excursie faină am avut şi că motivul principal pentru reuşita ei a fost pur şi simplu buna organizare, lucrul făcut cu socoteală. Adică alegerea lunii octombrie - sezonul cînd vremea e cea mai uscată şi mai stabilă - plus venirea exact în zilele în care prognoza meteo arăta că începe timpul frumos plus respectarea traseului şi orarului stabilit. Iar faptul că această excursie s-a bazat pe ceva atît de sec şi banal cum e un plan bun nu mi se pare că-i răpeşte deloc din farmec, ba dimpotrivă. Într-o lume iraţională, a fi raţional e un act poetic.
Ajung în dreptul stînii şi, după ce trec albia secată a unui pîrîu, încep să urc panta finală înspre lac, o apropiere plină de acel fior al necunoscutului, al primei explorări, al primelor atingeri.
Singur în mijlocul amfiteatrului format de umărul Slăveiului şi Poarta Bucurei, cu razele soarelui sclipind în oglinda apei, într-o tăcere care se pierdea în timp, m-am simţit privilegiat şi tare departe de restul oamenilor, oameni care n-ar putea să creadă ce lucruri vedeam.
O privire în spate spre Peleaga,
Custura Bucurei
şi spre locul unde-mi lăsasem rucsacul. De aici pare departe...
Jos, în fundul văii, Lacul Lia sclipeşte albastru în soare.
Cobor de la lac şi ajung iarăşi în mijlocul păşunii, lîngă stîna aceea. Se naşte aici un viitor tău?
Puţin mai încolo, pîrîul Ana coboară spre lacul Lia, chinuindu-se peste praguri sau odihnindu-se în meandre leneşe la umbra jnepenilor.
Ajung la rucsac şi pornesc la drum. Acum nu mai puteam să pierd vremea, trebuia să am grijă să ajung la ora fixată. Soarele era sus pe cer, iar razele lui ardeau. Din cînd în cînd simţeam parfumul jnepenilor încinşi de căldură. Pînă la intrarea în pădure orizontul s-a îngustat mereu, prins între Piciorul Pelegii şi Pintenul Slăveiului şi închis de Şaua Plaiului Mic.
Chiar înainte să intru sub brazi mi-am adus aminte de setea îndurată ieri şi, deşi acum nu-mi era sete, am făcut o pauză de umplere a sticlelor.
Prin pădure am scos clopoţelul de urs pentru că dacă "urşii nu au treabă cu omul", atunci trebuie să ştie cînd vine omul, ca să nu-şi găsească vreo treabă de făcut chiar atunci, nu-i aşa? În plus, întîlnirea de ieri cu ţapul acela mă făcuse să-mi pierd respectul pentru auzul, cică, "ascuţit" al animalelor sălbatice. Dacă e atît de ascuţit, de ce m-a lăsat să mă apropii atît de mult?!
În orice caz, rucsacul devenea tot mai greu, iar răbdarea mea tot mai puţină. Mi se părea că ora limită pe care mi-o stabilisem se apropia prea repede, iar Poiana Pelegii tot nu apărea. Unde naiba e, cît mai am de mers?! Recunoşteam repere de alaltăieri şi atunci îmi spuneam că în 5 minute trebuie să ajung şi astfel treceau 5 minute după 5 minute şi poiana tot nu se arăta. Mă enervasem. Chiar atît de nevolnic să fiu, chiar atît de tare să mă încurce genunchiul încît să nu fiu în stare să ajung la timp?!
Pînă la urmă poiana a apărut destul de brusc, un luminiş care se ghicea în stînga, printre brazi şi imediat a apărut şi clădirea refugiului. Mi-am lăsat rucsacul la marginea poienii, pe cărare, şi m-am apropiat tiptil. În faţa refugiului, la umbra unui brad, doi oameni citeau reviste şi rezolvau sudokuri.
Pauză.
Ei aveau apă mai rece şi mai bună aici decît apa cu gust de alge pe care o luasem de mai sus. Un izvor timid, chiar lîngă refugiu. N-am stat mult, am povestit cît am povestit, dar într-o oră am strîns lucrurile şi am traversat dincolo, la maşină, în parcarea de la Gura Bucurei.
Pe valea Lăpuşnicului mare.
La Gura Apei, lîngă lacul fără apă din care izvorăşte Rîul Mare.
După ce ne-am minunat iarăşi de mulţimea de pensiuni de pe Valea Rîului Mare şi am ieşit la cîmpie, întrucît în Canada nu există antichităţi decît la antique shows, mi-a venit păsărica să ne abatem pe la Sarmizegetusa.
Cum bine a zis m., ruinele păreau construite în zilele noastre, atît de regulate şi bine îngrijite păreau. Dar mi-am zis că, chiar aşa să fi fost, într-un fel, s-a făcut dreptate: dacă satul a fost construit cu pietre luate din ruine, e cinstit ca ruinele să fie reconstruite cu materiale locale. Cum ar veni, circuitul pietrei în natură.
Am vrut să văd măcar o inscripţie romană, măcar o piatră pe care să apară o literă, dar ori ne grăbeam noi (ora de închidere trecuse şi am putut intra doar pentru că doamna de la intrare ne-a îngăduit), ori nu existau defel, dar, de găsit, n-am găsit nimic. Altfel, pietre vechi erau peste tot în iarbă şi te puteai plimba în voie, iar unele erau, din păcate, lustruite de mulţimea de paşi turistici care trecuseră peste ele. Totuşi, lipsa de solemnitate cu care erau tratate ruinele aici îmi plăcea, ca şi cum pietrele erau încă vii dacă, după aproape două mii de ani, încă se făceau utile. Era de parcă omul secolului al XXI-lea venea în vizită la romanul secolului al II-lea şi se aşeza pe piatra din ograda ăluia să-şi odihnească oasele. Intimitatea aceasta cu antichitatea avea ceva fermecător...
Nu ştiu ce aştept de cîte ori vizitez ruine, dar mi-ar plăcea să simt că locurile vorbesc, că îţi evocă trecutul, că încă se simte prezenţa vechilor locatari. Aici, la Sarmizegetusa romană, lucrul părea, totuşi, organizat decent şi dacă n-am trăit acea experienţă e, probabil, din cauza lipsei mele de imaginaţie, dar m-am gîndit iar la reconstrucţiile fără milă, fără cap şi fără gust de la Sarmizegetusa Regia, unde discul soarelui de andezit este completat cu un sector de beton şi unde alţi stîlpi, fie de beton, fie de lemn sînt meniţi, chipurile, să întregească sanctuarele. Chestiile astea mi se par foarte deplasate. La ce folosesc ele, la urma urmei?! Unde e fiorul întîlnirii cu trecerea timpului, cînd, în loc să meditezi asupra pietrei vechi acoperită de patina istoriei, dai de o bucată de ciment?! Pe cine vor să prostească cei care la Porolissum au făcut un decor de teatru pe locul unui castru roman? Cei care vor vizita locul chiar îşi vor închipui că ceea ce văd este o construcţie ridicată de romani? Aiurea!
După vizitarea ruinelor am făcut o pauză de masă la terasele de lîngă parcare. Eram în "civilizaţie", între case şi biserici, maşini şi camioane, turişti, bere şi plăcinte cu mărar, iar Căldarea Bucurei părea acum tare departe. Chiar îmi era un pic ruşine să umblu de colo-colo cu nădragii de munte şi încălţat cu bocanci. Dar imediat după ieşirea din Sarmizegetusa spre Haţeg, în dreapta, peste ogoare, descoperim nişte creste şi ne dăm seama că vîrful cel mai înalt este chiar Retezatul! Oprim maşina să aruncăm o ultimă privire asupra acelui univers care de aici pare atît de străin. Mă uit lung la platoul de pe vîrf încercînd să descopăr detalii şi aproape că nu-mi vine să cred că "Ieri-eram-acolo!"
Atmosfera era atît de clară încît, în ciuda luminii slabe a înserării, şirul de zimţi al munţilor - dintre care cel mai din dreapta era tăiat -, s-a văzut tot timpul cît am parcurs valea Streiului pînă cînd un deal de lîngă Simeria Veche i-a ascuns definitiv.
Continuare:
Partea a VI-a: Vinerea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu