Partea a II-a: Slănic Moldova
Partea a III-a: Retezat, prima zi
Partea a IV-a: Retezat, a doua zi
Partea a V-a: Retezat, a treia zi
Partea a VI-a: Vinerea
Într-una din zilele de dinainte de plecarea în Retezat am făcut o plimbare la carieră.
Urcînd panta din dreptul carierei am văzut că în şanţul de lîngă potecă, pe toată lungimea pantei, pînă sus, pe acolo pe unde, cînd eram mic, mă jucam, erau aruncate nenumărate sticle de plastic, cîrpe, doze de bere... Mi-am călcat principiile şi am pozat şi lucruri care nu-mi plac tocmai pentru că altfel nu m-ar fi crezut nimeni.
Ajungînd sus, descopăr că pe platoul dinspre pădure, printre stejarii cei rari, s-a înfiinţat o tabără, probabil o stînă, oricum ceva îngrozitor, iar terenul este rîmat de porci. Începea să se explice şi prezenţa gunoaielor de pe pantă. Îmi văd de drum mai departe, către pădure. Dulăii de la stînă mă simt, se adună în haită şi pornesc încoace lătrînd. Mă retrag.
Senzaţia este că mizeria şi prostia se întind pe pămînt ca o rîie, că tot ceea ce e rău, scîrbos, tîmpit cotropeşte inexorabil tot ceea ce era frumos, curat, nobil, că barbaria atotputernică pune stăpînire pe toate. Acum, cînd pun pozele care arată ce s-a ales în prezent de acel loc care îmi evocă atîtea amintiri, îmi vine să vărs.
A doua zi după întoarcerea din Retezat vremea glorioasă m-a scos din casă şi am făcut o plimbare în partea cealaltă, înspre vii.
Am traversat rîul pe la puntea deasupra căreia găsisem, noi, elevii dintr-a cincea, care tocmai atunci eram la lecţiile despre preistorie, dezvelite de prăbuşirile nisipului şi scobirile noastre curioase, nişte oase. Studiind secţiunea dealului băgasem de seamă că oasele se aflau la marginea de jos a unei pete de pămînt de culoare mai închisă decît nisipul galben al rîpei şi deduseserăm că acolo fusese un mormînt, iar acea pată mai închisă la culoare era pămîntul cu care se astupase groapa. Aşa că, înnebuniţi de fantezii neolitice, adunaserăm oasele cu grijă, iar a doua zi unul dintre noi îi prezentă punga murdară în care ţineam comoara profei de istorie, care le primi cu surprindere şi oroare. "Or fi de la vreun animal..." fu răspunsul cu glas pierit al expertului. Urmarea a fost că, la sfîrşitul orei, cel care adusese oasele a pus dezamăgit punga pe podea şi a trîntit peste ea talpa grea a unei bănci, sfărîmîndu-le... Apoi, în toţi anii care au urmat m-am tot gîndit: "Şi totuşi, dacă... te pomeneşti că... nu cumva... mai ştii... hmm..."
Pe malul celălalt, vegetaţie mai deasă decît îmi aminteam, aproape o junglă.
Deasupra satului, pe imensul cîmp pustiu. Doar iarbă şi cer. Linişte.
La marginea unei rîpe cu maluri nisipoase au crescut, nu ştiu prin ce întîmplare, doi pini care mă duc cu gîndul la peisajele uscate din Sierra Nevada.
Oasele şi ciulinii întăresc impresia de deşert.
În ziua următoare, la pădure.
Dup-aia, cînd am plecat spre Timişoara, am avut norocul să mai văd o dată Retezatul, de cînd trenul a trecut de Simeria Veche pînă cînd Cetatea Devei l-a ascuns. Apoi m-am întins confortabil, am ascultat muzică şi m-am gîndit la chestii. Acum se întunecase de tot. Şi aşa cum trenul aluneca pierdut în noapte înspre Timişoara, tot aşa impresiile ultimelor zile se scurgeau încet în amintire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu