Ajunşi în gară începeam să recunoaştem locurile, cuvintele de pe indicatoare erau într-o limbă devenită brusc familiară, iar amintiri vagi se ridicau din adîncurile memoriei. Am coborît în staţia de metrou T-Centralen şi am rămas lîngă F., în timp ce M. s-a dus să cumpere abonamente de metrou. Staţia era aglomerată ca întotdeauna, plină de oameni cu părul de aur, dar foarte curată. O fată umbla desculţă. Într-un colţ, trîntit pe jos, un vagabond îşi îndulcea viaţa bînd ceva dintr-o sticlă. Apar doi poliţai care îi cer să plece de acolo. Le promite că pleacă şi se ridică de jos. Poliţiştii şi vagabondul se despart amical, cu zîmbete pe faţă.
M. apare cu abonamentele de metrou. Arată exact ca cele pe care le foloseam cu 11 ani înainte şi chiar şi învelişul de plastic în care le păstrăm are aceeaşi formă pe care o ştiam! Ne regăsim gesturi şi obişnuinţe de mult uitate.
Luăm metroul către vest. La început recunosc numele de staţii, dar drumul este lung şi ne duce undeva departe, spre marginea de est a oraşului. Oboseala călătoriei şi vremea mohorîtă mă face să-mi fie foarte somn. Abia pot să-mi ţin ochii deschişi. Pe scaunul din faţă văd abandonată o broşură religioasă. E subţire şi colorată ca cele de la "Turnul de veghere", dar aceasta de aici e indiană. De plictiseală, o iau în mînă şi mă apuc s-o răsfoiesc. E plină de desene în culori vii, iar chiar la mijloc un desen care se întinde pe amîndouă paginile înfăţişează un peisaj paradisiac. O junglă cu arbori tropicali printre care zboară insecte şi păsări multicolore şi sub coroanele cărora mişună tot felul de animale. Pe la margine curge un rîu liniștit din apele căruia se ridică spinări rotunde de balene, iar între ele, o barcă lungă cu multe vîsle și un singur catarg, cu velă pătrată vopsită alb-roșu și cu o proră înaltă, sculptată ca un cap de dragon. Pe o potecă printre copaci trece dansînd o fată desculţă, zeitate îmbrăcată în voaluri albastre şi verzi, cu brăţări de aur la încheieturile mîinilor şi la glezne şi cu punct roşu pictat pe frunte, împărţind vietăţilor pădurii zîmbete dătătoare de prietenie şi bună înţelegere. Un miel întins pe iarbă bea apă dintr-un izvor, iar lîngă el, doi lupi îl urmăresc ocrotitor, fără a-i face vreun rău. Peste tot, un aer de pace şi fericire. Deasupra, albastrul cerului, prin care zboară porumbei albi şi colibri multicolori, se transformă treptat într-o nuanţă de mov şi abia atunci îţi dai seama că toată această scenă este încadrată de un oval, iar ovalul reprezintă interiorul unui ou cu pereţii de un violet intens. Oul conţine toată lumea şi tot Universul, cu Pămîntul şi Luna şi Soarele şi constelaţiile şi roiurile de galaxii. În spatele acestui ou, micşorat de perspectivă, se vede un alt ou care şi el, la rîndul lui, conţine un univers, iar în spatele acestuia, un alt ou cu universul său şi aşa mai departe, un şir în spirală de ouă-univers care ies printr-un portal strălucitor din creştetul lui Brahman. Spiritul şade turcește, nemişcat şi senin, şi, cu vocea-i gravă, rosteşte un singur cuvînt, o singură silabă ce reverberează bubuitor de-a lungul şirului infinit de universuri care-i ies din cap: "Tack!"
Coborîm undeva unde nu mai fuseserăm niciodată. Un cartier oarecare, fără personalitate. Străzi în pantă, copaci, nu vedem în jur, nu ne putem orienta. Trebuie să găsim un hotel care nu e unde ar trebui să fie. Plouă. Trebuie să întrebăm. Intrăm într-o prăvălie şi imediat ce trec pragul regăsesc mirosul caracteristic al acestor mici prăvălii suedeze, un amestec de miros de hîrtie de ziar, de ţigări şi de dulciuri. Parcă tocmai ne întorseserăm pe un tărîm unde nimic nu se schimbase de pe vremea tinereţilor noastre!
Găsim hotelul. Camera e mare, aproape un apartament, cu bucătărie şi tot ce ne trebuie. Ne lăsăm bagajele şi - surpriză - în loc de odihna în cameră pe care mi-aş fi dorit-o pe vremea asta închisă, M. & F. sînt nerăbdători să ne întoarcem în centru! Aşa că luăm metroul şi facem tot drumul înapoi pînă în T-Centralen şi de acolo ajungem în Sergels Torg. Aglomeraţia obişnuită din centrul unui oraş european, obişnuiţii cîntăreţi ambulanţi, dintre care nu se puteau să lipsească naiştii peruani. Urcăm la nivelul străzii şi găsim o pizzerie pe o stradă laterală, în spatele Casei de Cultură, cam pe unde cu 12 ani înainte mîncasem, cred, primele spaghetti din viaţa mea, în ziua în care am primit viza de Finlanda. În ciuda vremii ploioase, ne aşezăm la una din mesele de afară. Şi facem comanda. Şi aşteptăm, şi aşteptăm, şi aşteptăm... Capul îmi cade pe masă de somn. După aceea, M. ne-a explicat că întîrzierea ar fi putut avea legătură cu faptul că una dintre chelneriţe plîngea...
Dupa pizza, cum ploaia s-a oprit, continuăm plimbarea de redescoperire a locurilor cunoscute. Ajungem în Nybroplan şi aici găsim o staţie de Segway. Asta nu era pe vremuri. Apoi ne plimbăm pe Strandvägen, pe lîngă vaporaşe. Aici, un sentiment ciudat: mă simt bine la revederea locurilor dragi, dar parcă nu e atît de glorios pe cît mă aşteptam.
Strandvägen
A doua zi e duminică şi avem în program vizită la fam. Neu... Mi. ne aşteaptă cu maşina jos, în faţa hotelului. Nu s-a schimbat deloc, arată tot aşa cum îl ştiam, de parcă anii nu l-au atins deloc. Nici C. nu s-a schimbat. Mai sînt mama lui Mi. şi fam. Täu..., C şi C. Plus copiii. Spre deosebire de ieri, e soare. La plecare, M. îi spune lui Mi. că nu mai e nevoie sa ne ducă cu maşina pînă în Stockholm pentru că ne descurcăm; e destul să ne ducă pînă la gară. Eu sînt încă un pic confuz, dar M. se simte ca peştele în apă pe aici. Mă prefac că recunosc şi eu locurile - "A, da!" -, dar mă las în seama ei. Vioiciunea şi energia pe care o au M. & F. de cînd am ajuns în Stockholm mă uimesc grozav, deşi nu mă arăt.
Seara, plimbare în Gamla Stan, dar vremea se strică şi începe ploaia. Fugim repede în Slussen şi luăm trenul spre "casă". Aşa avea să fie aproape tot timpul cît l-am petrecut în Suedia: dimineaţa, vreme frumoasă, cu soare, iar după amiaza, ploaie.
Începem ziua următoare cu Stadionul olimpic. Reluăm plimbarea de acum 11 ani, prin tribunele goale, încercînd să ne închipuim mulţimile de spectatori din anul 1912, anul Olimpiadei, domni în costum, cu pălărie și baston. Apoi plimbare pe Valhallavägen şi odihnă în Karlaplan.
Valhallavägen
Karlaplan
În Karlaplan
E mai greu de povestit decît în Norvegia, poate pentru că acolo am fost doar turiști, în timp ce în Stockholm ne-am petrecut aproape un an din viață... Curiozitatea plină de zel a turistului e înlocuită de aduceri aminte şi melancolie. Nu pot privi malul de sub Djurgårdsbron, fără să-mi aduc aminte de o terasă lîngă apă, acolo unde jos o fată cînta la chitară Killing Me Softly With His Song. (Celălalt cîntec la modă în vara aceea era Lemon Tree...)
Sub Djurgårdsdbron
În faţă e Nordiska museet, unde atunci petrecuserăm multe ore şi întîlniserăm o pereche de americani care, cînd au aflat că sîntem din România, ne-au spus că îşi amintesc de o gimnastă româncă faimoasă, Olga Korbut.
Djurgårdsbron și Nordiska museet
Fiindcă acum timpul era limitat n-am mai intrat în Nordiska museet, dar nu puteam rata Vasamuseet, dedicat, ca şi muzeul Fram din Oslo, unui singur exponat, faimoasa Vasa, mîndria flotei suedeze de acum patru secole, care s-a scufundat fără să apuce să plutească nici măcar o milă.
Lîngă Vasamuseet
Apoi intrăm la Aquaria unde ţinem neapărat să-i arătăm şi lui F minunea care ne-a impresionat cel mai tare la prima noastră vizită: băltuţa cu peşti care ies pe uscat, ajutîndu-se de mici picioruşe. Blestemaţii de peşti, de data aceasta nu vor să iasă din apă oricît i-am aştepta...
Cît timp am fost în Aquaria vremea s-a stricat aşa că luăm vaporaşul spre Slussen sub un cer acoperit de nori urîţi.
Kastellholmen
Cumva ajungem în Södermalm şi începem să căutăm un restaurant pentru prînz. Începe ploaia şi restaurantele nu ne convin. Mergem în sus şi în jos pe stradă, enervaţi şi uzi pînă la piele, iar cînd unul dintre noi găseşte ceva care i-ar plăcea, ceilalţi doi se opun. Pînă la urmă avem un sendvici oarecare într-un local oarecare. Amărît, nu-mi doresc decît să ne întoarcem la hotel.
După prînz, cum ploaia s-a oprit, M. & F. vor să mergem în Gamla Stan. Acolo ne plimbăm pe străduţele superînguste, medievale, şi intrăm în magazinele de suveniruri, curiozităţi şi dulciuri. Îmi cumpăr un cub Rubik de 2x2x2. M. rîde de mine că dau banii pe prostii şi că o să-l rezolv în 2 minute. Nici pînă azi, după opt ani, nu am reuşit să-l fac.
Apoi iarăşi începe ploaia şi ajungem în fugă la staţia de metrou şi de acolo la hotel.
*
* *
* *
A doua zi aveam în program repetarea, după 12 ani, a excursiei în Finlanda. În plus, M., care s-a ocupat de toate rezervările, a avut ideea grozavă să ia bilete pe Mariella, chiar vaporul cu care făcusem și prima excursie.
Vaporul pleca puțin după prînz, dar cum vacanța era scurtă am încercat să îngrămădim revederea a cît mai multe obiective care ne plăcuseră data trecută. Așa că dis de dimineață am vizitat Primăria și am urcat în turn, de unde am făcut poze în toate direcțiile.
Riddarholmen și Gamla Stan
Parlamentul și Palatul Regal
Spre lacul Mälaren
După Primărie, întrucît pe atunci ne impresionase foarte tare prin luxul său, am ținut să intrăm rapid și în NK (Nordiska Kompaniet), un magazin care în amintirile noastre era grozav. Acum ni s-a părut mai modest decît, să zicem, Eaton Centre din Toronto. Nici n-am apucat să stăm prea mult pentru că se apropia ora plecării vaporului. Ne-am grăbit să ieșim din NK și de acolo am luat, înspăimîntați de întîrziere, metroul și apoi autobuzul spre terminalul Viking Line de unde pleca Mariella. În plus, mai și ploua așa că am urcat pe vapor în fugă, presați și de timp și de ploaie.
Ne-am luat în primire cabina și apoi am ieșit pe puntea cea mai de sus să asistăm la plecarea din Stockholm. Ploaia se mai potolise, dar cerul era tot închis, iar puntea udă. Din Stockholm vaporul trebuie să se strecoare printre nenumăratele insule ale arhipelagului. Prima oară am citit despre acest arhipelag într-o carte de Strindberg care avea în românește titlul Întîmplări din arhipelag și care bănuiesc că e traducerea romanului Hemsöborna, adică “oamenii din Hemsö”. În fine. Deci din cartea aceea am rămas cu imaginea unui arhipelag întunecos și deprimant și populat cu oameni nefericiți. Poate așa să fi fost pe vremea lui Strindberg, dar cînd am ajuns să-l vedem cu ochii noștri (în patru excursii separate — dacă nu socotesc că și noi am locuit o vară întreagă, teoretic, tot în arhipelag — prima cu barca lui Mike, cînd vaporeanul Coco a crezut că poate naviga cu pînze, apoi două chiar cu această Mariella, iar una cu un vaporaș, doar M. și cu mine înspre Möja), a fost exact opusul a ceea ce îmi închipuisem: insule și insulițe foarte pitorești, scăldate de un soare glorios de vară, acoperite de brazi și adăpostind case foarte frumoase și bine îngrijite. Un loc în care oricine și-ar fi dorit să trăiască. Nu degeaba ultimul vis al lui Isak Borg se termină cu imaginea paradisiacă a părinților săi pe malul unei insule din arhipelag... Acum, insulele pitorești și casele frumoase erau tot acolo, dar din romanul lui Strindberg venise vremea rea și sumbră.
L-am plimbat pe F. peste tot pe vapor, dar, ca și în cazul magazinelor din Stockholm, de data aceasta nici Mariella nu mai părea atît de fermecătoare ca prima oară. Harta cu beculețe reprezentînd farurile pe lîngă care treceam în călătoria noastră era stinsă, magazinul de cosmeticale în care sticluțele de parfum clinchețeau plăcut din cauza vibrației motoarelor ni se părea un butic oarecare, totul era lipsit de acel aer de lux deosebit de la prima întîlnire.
După o vreme am coborît la bar și am reușit să găsesc în sfîrșit un loc privilegiat pe un fotoliu la geam de unde admiram insulițele, tot mai mici și mai rare pe măsură ce ne depărtam de Stockholm. Unele insulițe, numite skär în suedeză, erau doar o bucată de stîncă pe care creștea cîte un brad, doi, cu ceva iarbă în jur. Dar mie chiar și pe o asemenea bucățică de pămînt mi-ar fi plăcut să-mi fac o căbănuță și să-mi duc veacul într-un decor extrem de intim.
Un călător așezat în fotoliul vecin intră în vorbă cu mine și începem o conversație — mă întreabă de unde sînt, discutăm despre hochei, alegem în glumă insulițele pe care am vrea să locuim... Și dintr-o dată scoate din buzunar un inel mare despre care spune că e de aur și mi-l oferă pe un preț, chipurile, bun, ca să i-l fac cadou lui M. Acum, ce să fac, în ciuda aerului prăfos, ex-sovietic, omul fusese prietenos înainte și nu-mi venea să-l reped, dar firește că n-aveam nicio dorință să mă las înșelat chiar în halul ăsta. Și atunci, printr-o minune, am avut o inspirație de care și acum mă mir. Singurul lucru pe care îl regret e că atunci, în clipele acelea, cu prostocul ăla, mi-am consumat tot puținul capital de spontaneitate de care dispun, cînd viața avea să-mi ofere atîtea alte prilejuri în care l-aș fi putut utiliza mai cu folos. L-am refuzat simplu, cu zîmbet pe buze: “Mulțumesc, dar nu fac afaceri în concediu.”
Pînă la urmă ne-am dat seama că nu prea mai aveam ce face prin vapor pînă la cină și ne-am hotărît să ne retragem puțin în cabină. Chiar atunci Mariella a trecut de ultimele insule ale arhipelagului și am ieșit în marea deschisă. Dintr-o dată, vaporul a început să se legene destul de serios, atît de tare încît nu puteam merge pe strîmtul coridor către cabine fără să ne lovim de pereți. Aceasta a fost o mare surpriză. Data trecută nu fusese așa; imensul vapor rămăsese tot timpul călătoriei perfect orizontal încît ai fi putut crede că ești într-un hotel, nu pe mare. Acum Mariella începea să pară nimic mai mult decît o jucărie pradă naturii fioroase. F. părea destul de amărît și speriat de legănările astea și spunea că îi e greață. Probabil își imagina că în prima călătorie pe un vapor trebuie să ai rău de mare — ce mult îmi seamănă uneori! Atunci le-am propus să nu stăm în cabină munciți de gînduri negre, ci să ieșim iar sus pe punte, la aer curat. Aici, sus, bătea un vînt grozav. Dacă țineai gura deschisă, îți răsfrîngea buzele. Ne-am jucat deschizîndu-ne brațele larg și încercînd să vedem cît de tare ne puteam înclina împotriva vîntului fără să cădem.
Marea era foarte circulată pe aici. Oriunde ne aruncam ochii vedeam vapoare, mai aproape sau mai departe. Un vapor al companiei Silja Line venea chiar în urma noastră, la o oarecare distanță. Nu era ca prima oară, cînd am contemplat cu M., tot la lăsatul serii, dîra largă pe care o lăsa Mariella și care se pierdea la orizont, cînd ne-am spus, oarecum înfricoșați, că dacă se întîmplă să cazi de pe vapor nimeni nu te vede, nimeni nu știe de tine, dispari fără urmă în neantul de apă...
Apus de soare pe Marea Baltică
Pe puntea Mariellei
Chiar și după lăsarea întunericul se mai întîmplau lucruri interesante pe Mariella. De exemplu, cam pe la miezul nopții era programată o scurtă oprire la Mariehamn, în insulele Åland și poate ar fi fost demn de văzut cum se desfășoară această escală. Și chiar dacă nu, restaurantele și barurile erau deschise pînă tîrziu. Poate dacă am fi fost mai tineri, am fi rămas, dar acum n-am vrut să-i dăm lui F. exemplu prost și ne-am spus că e mai cuminte să mergem la culcare, să avem energie pentru a doua zi, în Helsinki (nu ca data trecută). Pe culoarul dinspre cabine trei băieți ședeau în fund pe mochetă, cu o sticlă de whisky între ei. Unul purta o cămașă roșie de stofă moale, avea 29 de ani și mirosea a Fahrenheit de la Dior. Al doilea, mai tînăr, un austriac cu părul lung și drept, frumos ca o fată. Al treilea era un mexican din SUA care, spunea el, mergea să-și viziteze mama în Helsinki. Sticla de whisky o primiseră cadou de la o doamnă între două vîrste, singură și cam amețită, care se retrase cînd își dădu seama că planurile pe care poate și le făcuse în legătură cu cei trei băieți n-au sorți de izbîndă. Băiatul cu cămașa roșie îl simpatiza pe austriac și ar fi vrut să rămînă singur cu el. Îi era mare necaz pe mexican! Se mulțumi doar să-i ciufulească părul austriacului; mai mult nu îndrăzni. Am pășit cu grijă prin mijlocul lor și ne-am dus la culcare.
Dimineața m-am trezit devreme și am ieșit singur pe punte să degust cum trebuie intrarea în portul Helsinki. Era soare și pe punte nu era nimeni.
Intrarea în port se face trecînd pe lîngă insulele fortificate Suomenlinna. Vapoarele se strecoară cu dibăcie prin culoarul strîmt dintre insule.
După ce Mariella a trecut cu bine la doar cîțiva metri distanță de stîncile Suomenlinnei, drumul se deschide larg spre portul primitor al capitalei Finlandei, cu alba catedrală dominînd toate clădirile din jur.
După ce am debarcat, ne-am oprit în piața din port și am trecut pe la toate tarabele. Cele mai multe vindeau îmbrăcăminte de blană sau piele, cuțite vînătorești sau obiecte de artizanat din lemn. M. și-a cumpărat o brățară multicoloră făcută din inele de pîslă, iar F. niște mănuși de piele foarte fumoase. Mai în glumă mai în serios ne-a propus să-i luăm și un cuțit de vînătoare. Adevărul e că erau într-adevăr frumoase și bine lucrate, cu lamele strălucitoare ascuțite-brici și mînerele din lemn învelit în piele fină decorate migălos. Ce mi-a plăcut mie a fost un portmoneu, dar n-am fost sigur că vreau să cheltuiesc.
Catedrala Uspenski
Apoi am trecut în Piața Senatului unde, ca și atunci cînd am făcut o escală în Helsinki cu F. cu 5 ani înainte, am ațipit pe treptele care urcă spre catedrală. De aici, de pe trepte, piața pare un amfiteatru în care se joacă spectacolul lumii. Turiști, autocare, oameni mergînd în toate direcțiile, făcînd poze sau lenevind la soare.
În Piața Senatului. Statuia țarului Alexandru al II-lea și Catedrala
Apoi ne-am întors în piața din port pentru prînz. De la o tarabă M. și-a luat chiftele de ren, F. un crenvurșt, iar eu niște peștișori prăjiți care mi-au plăcut tare. După aceea am pornit la plimbare pe Esplanadi, un bulevard drept și larg, un Champs-Élysées lapon.
În parcul din mijlocul esplanadei un saltimbanc a atras o grămadă de curioși, dar după ce și-a isprăvit numărul și a început să umble cu pălăria întoarsă printre oameni cerîndu-și onorariul, mulțimea s-a dizolvat cu o viteză uimitoare.
Mai încolo am dat de o cafenea, Strindberg, unde la măsuțele de afară toate scaunele erau cu fața spre stradă, astfel că toți mesenii puteau căsca gura la trecători, cam cum fac vinerenii în după-amiezile de duminică. Asta ni s-a părut o idee isteață, așa că ne-am oprit acolo. M. și-a luat un espresso, F. un ceai și o gröna kulor, iar eu un coniac.
Restul zilei ni l-am petrecut pe străzile și prin magazinele din centru fără să facem nimic deosebit.
Iar cînd după-amiaza era pe sfîrșite ne-am întors la vapor pentru drumul de întoarcere. Vremea era frumoasă, însorită, și toți călătorii am ieșit pe punte să vedem plecarea. Lîngă noi era un grup de patru tineri, doi băieți și două fete, fiecare avînd unul sau două aparate foto din cele mai noi și scumpe, făcînd non-stop poze pescărușilor care zburau pe lîngă Mariella. Cred că valoarea totală echipamentului pe care îl aveau cei patru era cît prețul unei mașini!
Curînd după ce am ieșit în larg, am avut cina în restaurant, la o masă cu o pereche de finlandezi mai în vîrstă. Am povestit mult cu ei, dar stăteam ca pe ace și pînă la urmă ne-am scuzat că vrem să ieșim pe punte să prindem apusul pe mare. Ca oricine care a citit Jules Verne, sper să apuc să văd o dată "raza verde".
După aceea ne-am dus la culcare. Fiecare pat era prevăzut cu o bandă elastică strînsă peste cearșaf și pătură. Cum aveam patul de sus, am încercat să-i conving pe M. și F. că acea bandă era un fel de centură de siguranță care să-i ferească pe călători să cadă din pat pe vreme de furtună și, pentru demonstrarea afirmației, m-am strecurat sub ea. După cîteva minute a trebuit să ies, aproape strivit, dar tot nu am renunțat la idee și mi-am strecurat un picior sub bandă pentru ca, dacă la noapte se va stîrni furtuna și vaporul se va zgîlțîi atît de tare încît să mă azvîrle din pat, să nu cad direct pe podea, ci să rămîn cumva în aer, agățat de picior, cu capul în jos.
Pentru dimineața următoare aveam așteptări mari. Cu 11 ani înainte am avut unul din cele mai frumoase mic-dejunuri din viețile noastre mîncînd tot felul de bunătăți în timp ce admiram, prin geamurile largi, trecerea pe lîngă insulițele arhipelagului suedez sub un soare glorios. Acum, m-am trezit devreme și am început să fac cîteva poze, dar cerul era noros.
Soarele nu a apărut nici după ce s-au sculat M. și H. și ne-am dus la restaurant. Ba mai mult, m-am și certat cu o babă sovietică care a ocupat fără să întrebe scaunele din fața mea și nu a priceput neam (sau nu a vut să priceapă) că îl țineam pentru ai mei. A rămas acolo, ca Armata a paișpea în Transnistria. Dă-i nas lui Ivan, că se suie pe divan!
Cînd ne-am apropiat de Stockholm am ieșit pe punte și am reușit să mai fac cîteva poze după ce bateria aparatului de fotografiat, care murise înainte de micul dejun, a înviat subit.
După aceea, am mai petrecut doar o zi în Stockholm. A doua zi am trecut prin Åhléns, un magazin universal mare în care obișnuiam să mergem cu 11 ani înainte și de care ne leagă destule amintiri. De acolo ne cumpăraserăm o colecție de CD-uri cu Il Giardino Armonico cîntînd Vivaldi și multe casete video cu filme clasice, acolo M. a lovit cu vîrful ghetei o grămadă de bancnote pierdute pe care n-am știut dacă să o luăm sau să o dăm la casă pînă cînd un domn mai iute de mînă și de scrupule a înhățat-o, dar, văzîndu-ne privirile buimace, ne-a dat și nouă o jumătate, de acolo am cumpărat o cutie de jeleuri finlandeze Fazer, iar, altădată, calmari, pe care M. a trebuit să mi-i gătească, înăbușindu-și scîrba, în apartamentul din Solna... De data asta, nici Åhléns nu ne-a mai impresionat. Am trecut apoi rapid la muzeul de artă modernă (Moderna Museet) pe insula Skeppsholmen de unde nu țin minte decît faptul că am văzut un fel de sculptură de Brâncuși.
Palatul Regal
Pe Skeppsholmsbron
Opera
De acolo am trecut în orașul vechi, mai precis în Riddarholmen, o insuliță anexă. Totdeauna mi-a plăcut liniștea și tihna de aici, în contrast cu agitația turistică de pe străduțele din Gamla Stan.
Riddarholmskyrkan
Birger Jarls torg
Am ajuns pînă la marginea insulei, pe malul lacului Mälaren și ne-am așezat pe niște trepte. Peste apă se vedea Primăria, dar aici, pe mal, era un grup de domni mai în vîrstă cîntînd romanțe. Ascultîndu-i, mi-am amintit de bunicul și iarăși mi-a venit în minte un gînd de demult, care a apărut prima oară la vederea unei biciclete vechi dar bine întreținute, sprijinită de un grilaj vechi în Gamla Stan, și anume că tot ceea ce e grozav în Suedia nu e rodul unor isprăvi ieșite din comun, ci numai al păstrării și îngrijirii unor obiceiuri bune și frumoase și că dacă România nu ar fi trecut prin comunism, ar fi fost la un nivel de civilizație comparabil.
Primăria, văzută din Riddarholmen
Se apropia ora plecării spre aeroport. Fusese frumos în Stockholm, dar nu atît ca prima oară. În plus, avuseserăm aproape tot timpul parte de o vreme închisă, de ploaie. Dar chiar atunci, cînd îmi treceau gîndurile astea prin cap, a ieșit în sfîrșit soarele și a aruncat o rază piezișă pe casele din Mariaberget în Södermalm, o rază de lumină caldă, aceeași lumină care ne încîntase atîta cu 11 ani înainte.
Mariaberget
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu