♞♘♞♘♞♘♞♘
♘♞♘♞♘♞♘♞
♘♞♘♞♘♞♘♞
Plecarea
Plecarea a fost ca toate plecările noastre în concediu. Agitaţie în sus şi-n jos pe scări, ultimul duş, îmbrăcarea în hainele curate de călătorie pregătite de cu seară, într-o aşa stare de agitaţie că intri în haine gata transpirat, verificarea pentru a suta oară a paşapoartelor şi biletelor, aruncarea pentru a mia oară a ultimei priviri prin camere să te asiguri că totul e în ordine, datul cheilor casei celui care urmează să ne transporte la aeroport, care aşteaptă răbdător la masa din bucătărie sau în fotoliul din camera de zi - oricum, un element străin, imobil, care nu face parte din vîrtejul care a cuprins întreaga casă -, apoi mutatul bagajelor de colo-colo, sfaturi pentru celălalt de a nu uita cutare lucru, urmate de asigurări din partea aceluia că acel lucru nu este uitat, aruncarea unei glume pe care n-o ascultă nimeni etc. etc. etc. În sfîrşit, după nenumărate închideri definitive ale valizei cu cifru, urmate de tot atîtea redeschideri pentru a mai înghesui ceva de ultim moment, am decis că sîntem gata şi am urcat cu toţii în maşină.
Prea multe nu-mi mai amintesc din ce s-a întîmplat la aeroport, ceea ce înseamnă că totul a mers ca pe roate. Ştiu doar că autostrada a fost mai liberă decît ne temeam, mai ţin minte cum am dat mîna cu C. la despărţire şi apoi ştiu doar că eram în magazinul "duty-free" cautînd cadouri pentru familia N. Cum avionul zbura doar pînă la Reykjavík, mă uitam în jur încercînd să descopăr islandezi şi să trag cu urechea la cum vorbesc, ca să văd dacă lecţiile de islandeză pe care le-am citit în ultimele zile, în care am invăţat doar cum se pronunţă vocalele şi consoanele ajută la ceva. Mai ţin minte că lîngă noi era o familie atît de bălaie că se deosebea clar de canadienii obişnuiţi. Era un bebeluş minuscul în cărucior, cu mama şi tatăl lui, toţi cu părul ca spicul grîului şi pielea roz.
În avion F. şi cu mine ne-am nimerit chiar în ultimul rînd, la coadă, acolo unde spătarul scaunelor nu se poate lăsa dacă vrei să te întinzi. M. era mai norocoasă, avea loc cu vreo trei rînduri mai în faţă. Plecaserăm din Toronto pe la 9 seara şi era deja întuneric. În aer ne-am mirat de cîte terenuri de baseball sînt în oraşul nostru; ai fi zis că toţi oamenii n-au altă ocupaţie decît să joace baseball. Am mîncat, am mai citit, am mai ascultat lecţii de islandeză, după care F. a închis ochii. Am încercat şi eu, dar cum stăteam în mijloc nu puteam să-mi sprijin capul de nimic. Am încercat să-mi las cotul pe spătarul fotoliului din faţă şi să-mi sprijin capul pe antebraţ, dar atunci simţeam toate mişcările şi foielile pasagerului din faţă. M-am ridicat de cîteva ori să văd ce mai face M., dar ea dormea adînc, fără probleme.
“30 iulie ‘08 (miercuri)
Sîntem în concediu, zburăm spre Reykjavík. Dar nu știu dacă ceea ce scriu aici e un jurnal de călătorie; mai degrabă vreau să văd dacă mai știu să scriu. Nu am prea mare entuziasm şi nici nu prea ştiu de ce. Poate situația de la serviciu (de exemplu, azi a fost atît de pustiu în birouri — nici un șef — încît i-am spus lui S. că parcă am fi pe o corabie abandonată), poate teama că ceea ce vom vedea nu ni se va mai părea la fel de interesant ca acum 11 ani, poate frica mea de totdeauna că vremea rea ne va strica vacanţa, nu ştiu. Colac peste pupăză, mașina ne-a fost furată. Chiar azi! Îmi aduc aminte cu cît chef scriam în jurnal în vacanţa din Cuba; din cheful ăla n-a mai rămas nimic. Tot ce sper e că o să-mi revin cît de curînd.
Nu e nici 2 a.m. încă (după ceasul din Toronto), dar afară s-a luminat. Dacă am reuşit să aţipesc o oră! Mă întreb ce o să fac azi în Oslo. Și nici măcar nu ne-am făcut un plan cu ce vrem să vizităm!
Da, în mod sigur eu sînt de vină pentru apatia pe care o simt. După ce am împlinit 40 ani mi-a intrat în cap că viața nu-mi mai poate oferi bucurii noi și că tot ce mai pot să sper e să mă agăț cît mai mult de ceea ce deja am.”
Cînd am aterizat în Islanda eram într-o stare amestecată. Erau emoţiile ajungerii într-un loc pe care-l vezi pentru prima dată, era înviorarea cauzată de vederea zorilor, dar era şi oboseala nesomnului, pentru că, după ora "noastră", era abia 3 noaptea. Aşa că din ce s-a întîmplat pe aeroport nu mai ştiu nimic. Ţin minte în schimb surpriza plăcută pe care am avut-o cînd ne-am descoperit locurile pe care urma să stăm în avionul de Oslo. Stăteam în primul rînd de după business class şi era atîta distanţă pînă la rîndul din faţă că puteam să ne întindem picioarele de tot, să stăm picior peste picior, oricum voiam, iar cînd avionul a decolat am stat într-o confortabilă poziţie perfect orizontală - ca pe scaunul dentistului. Deja soarele răsărise de-a binelea şi astfel am apucat să vedem primele imagini ale reliefului Islandei. Era un teren gri-verzui, fără niciun copac, foarte accidentat. Peste tot erau conuri vulcanice, golaşe, în diferite nuanţe de gri. În stînga se vedea, în depărtare, un oraş care nu putea fi decît Reykjavík. Puţin mai tîrziu a apărut sub noi o uriaşă întindere albă în care se distingea clar conturul unui crater vulcanic - aceasta nu putea fi decît Vatnajökull, cel mai mare gheţar al Europei:
Vatnajökull
Curînd am lăsat în urmă Islanda şi am ajuns deasupra mării. Marea era acoperită peste tot de "scame" albe, care bănuiesc că erau sloiuri de gheaţă în derivă, desprinse din banchiză de căldura verii. După ceasul biologic era abia 4 sau 5 dimineaţa aşa că M şi F nu păreau să fie interesaţi prea mult de peisaj şi încercau să mai doarmă. În schimb, mie îmi sărise somnul de tot şi eram grozav de mulţumit de lumina soarelui, de locurile noi prin care treceam, de gîndul că în curînd vacanţa va începe cu adevărat.
Zborul nu avea să dureze decît vreo doua ore şi, într-adevăr, curînd au apărut primele fiorduri norvegiene:
În Oslo
Am aterizat la Oslo. Ne văd pe toţi trei în sala cam aglomerată a aeroportului, după ce ne-am recuperat bagajele, ne prea ştiind ce să facem. M. vrea să dea nişte telefoane pentru că încă nu a primit confirmarea de schimbare a datelor pentru vaporul spre Finlanda. F. şi cu mine ne alegem ceva sucuri şi, pentru că aici sînt alte mărci, de care n-avem habar, ne vine greu să facem alegerea pentru că toate sticlele arată fain. Cam pe acum începem să facem cunoştinţă cu preţurile foarte mari din Norvegia.
După ce M. termină cu telefoanele, ne lăsăm bagajele şi mergem la Informaţii. Încă nu avem un plan pentru cele 8-9 ore pe care le avem la dispoziţie înainte de plecarea spre Tromsø. Ultimul lucru pe care-l făcusem la serviciu în ziua de dinainte a fost să-mi tipăresc o foaie cu "cele mai importante 10 atracţii turistice din Oslo", dar în vînzoleala plecării am uitat-o. (Se pare că la plecare am uitat să-mi opresc calculatorul aşa că pe toata durata concediului calculatorul a rămas pornit, iar cînd m-am dus la serviciu în prima zi de lucru am avut parte de o surpriză plăcută: pe ecran mă aştepta pagina de web cu "top 10 attractions" ca o prelungire în universul muncii de birou a vacanţei care tocmai se terminase.)
Din fericire M. ştia că vrea să vadă Strigătul de Munch, aşa că una din destinaţii era Muzeul Munch. Mie mi-ar fi plăcut să apuc să văd drakkar-ul de la Oseberg, al cărui desen era într-o carte despre istoria navigaţiei pe care o citeam cînd eram mic,
aşa că o altă destinaţie pe care o ţinteam era Muzeul vaselor vikinge.
După ce am primit lămuriri şi hartă de la Informaţii am plecat spre oraş. Ţin minte că în '97 am făcut drumul de la aeroport în oraş cu autocarul şi nu a durat prea mult. Acum am mers cu trenul şi mi s-a părut mai lung decît îmi aminteam. Nu ştiu cum sînt trenurile în alte ţări, dar cele din Scandinavia sînt o minune. Atît aici, cît si în Suedia, trenul era rapid, liniştit, curat şi ocupat abia pe sfert. Toţi oamenii şedeau şi era o linişte desavîrşită. Dar ceea ce m-a impresionat a fost faptul că mergea foarte lin. Deşi călătoream foarte repede, nu ne zgîlţîia absolut deloc, de parcă treceam prin unt!
Am ajuns în gara centrală şi de acolo am coborît în staţia de metrou, de unde să luăm metroul spre muzeul Munch. Staţia era ca la noi, în Toronto, cu peron lung, şi, în timp ce aşteptam metroul, am băgat de seamă că lumea stătea înghesuită numai pe o jumătate a peronului. Ne-am zis că de ce să fim proşti şi să ne chinuim acolo, cînd putem sta în jumătatea din spate, care era liberă. Şi apare şi metroul. Şi, spre stupoarea noastră, nu avea decît două vagoane şi se duce, şi se duce, şi se opreşte abia la capătul din faţă al peronului, acolo unde stăteau înghesuiţi ăia! Noi eram obişnuiţi ca în Toronto, unde metroul are atîtea vagoane încît ocupă toată lungimea peronului.
În fine, am ieşit în apropierea muzeului. Aici, pe străzile din apropierea muzeului, mi-am dat seama de un anume tip diferenţă dintre oraşele americane şi cele europene, o deosebire care face ca, din ceea ce mi se pare mie, să existe mai multe asemănări între Oslo şi Cugir, de pildă, decît între Oslo şi Toronto*). Aici, pe străzile scurte şi strîmte dintre blocuri, unde maşinile sînt mai mici şi parchează mai înghesuit, era linişte şi tihnă. În toate oraşele americane pe unde am fost, chiar şi în cele mici, se simţea un fel de zumzet, de vibraţie, ca şi cum tot timpul se întîmpla ceva, ca şi cum lumea era mereu ocupată cu ceva. Dar aici regăseam un fel moleşeală şi pacle care nu era, de pildă, la fel cu liniştea din mijlocul naturii, ci una care amintea mai degrabă de somnul de după-amiază sau de clipele cînd o gospodină şi-a terminat lucrul de dimineaţă şi apucă să se gîndească la sine.
La muzeu paza era strictă - gardieni la intrare şi bariere de sticlă securizată. Acestea erau măsuri care, probabil, au apărut abia după ce s-a întîmplat furtul acela faimos de acu' doi sau trei ani.
După ce am făcut rapid în minte un calcul al preţului de intrare transformat în dolari şi raportat la timpul pe care ni-l rezervasem pentru vizitare, am luat hotărîrea ca pe viitor să mă abţin să mai fac astfel de calcule.
Şi am intrat. Pînă la urmă mie chiar mi-a plăcut în muzeu. Intrasem doar de curiozitate ca să vedem faimosul Skrik (Strigăt),
dar cînd am dat cu ochii şi de celelalte picturi ale lui Munch mi s-a părut că e un tip pe stilul meu, un om cu care m-aş fi înţeles bine.
Aş mai fi stat în muzeu, dar timpul era scurt. Ne-am întors în centru
Palatul regal din Oslo
Teatrul
În fața teatrului
Universitatea
şi apoi ne-am îndreptat spre port
de unde aveam de gînd să luăm un vaporaş către Bygdøy, o peninsulă pe care se găseau celelalte muzee pe care le aveam în plan.
Chiar atunci, Queen Victoria al companiei Cunard ieşea din port:
Queen Victoria
Din cîte se părea, vaporaşul spre Bygdøy era mai mult o cursă de transport public regulat, decît ceva cu scop turistic pentru că majoritatea călătorilor păreau să nu fie turişti, ci mai degrabă se duceau acolo cu treburi. C-o fi, că n-o fi, noi eram turişti, vremea era foarte faină şi ne simţeam bine:
Spre Bygdøy
După ce ne-am desprins de la ţărm am văzut în dreapta, în mijlocul unui cartier aşezat pe un deal, trambulina de schi de la Holmenkollen. Şi aceasta era printre obiectivele sugerate de site-ul pe care-l citisem ieri la serviciu, dar părea prea departe şi n-aveam timp să ajungem pînă acolo:
Holmenkollen
Acesta e un lucru curios: pînă ieri habar nu aveam că trambulina Holmenkollen e în Oslo pentru că săriturile de la trambulină sînt ultimul lucru care mă interesează pe lumea asta, dar numele ăsta, "trambulina de la Holmenkollen", mi-a sunat tot timpul cunoscut. Probabil că l-am prins de cînd eram mic, de la televizor, din transmisiunile sportive ale lui Ţopescu şi mi s-a conservat în străfundurile memoriei... Altă explicaţie nu am.
De altfel, un sentiment pe care l-am avut tot timpul în Norvegia (spre deosebire de celelalte ţări scandinave) era că nu mă aflu într-un loc complet străin, ci că mereu regăsesc locuri sau lucruri pe care le ştiam dintr-o altă viaţă. Poate pentru că îmi aduceam aminte de Fram, ursul polar, de cărţile vechi de schi ale lui bunicu', de cărţile de explorări pe care le citeam cînd eram mic, de faptul că vedeam tot timpul munţi - nu ştiu. Dar aceasta nu se întîmpla doar acum; şi acum 11 ani, cînd am văzut Oslo prima oară, gîndul m-a dus automat la excursiile noastre la schi în Retezat.
Casele din Bygdøy erau foarte frumoase - părea ca aici e un cartier bogat. Era vreme bună şi cald. Linişte, circulaţia era rară, cînd şi cînd o maşină sau un autobuz. Urcam o stradă lungă şi ne jucam alegînd casele în care am fi vrut să trăim. Cînd am ajuns în vîrful pantei am dat în sfîrşit de muzeul vaselor vikinge. Nu erau decît trei corăbii în tot muzeul. Acesta este drakkarul de la Oseberg, pe care ţinusem morţiş să-l văd:
Iar acestea sînt celelalte două corăbii din muzeu, vasul de la Tune şi cel de la Gokstad:
Tune
Gokstad
Întrucît muzeul avea doar aceste trei exponate, iar noi nu aveam nervi să mai stăm să citim toate pliantele cu informaţii, ne-am trezit cu mai mult timp la dispoziţie decît ne aşteptam, aşa că ne-am zis să vizitam şi celelalte muzee de pe Bygdøy. Dar acum au început să-şi spună cuvîntul căldura, nesomnul şi acumularea de prea multe impresii noi, aşa că, deşi mergeam la vale, abia ne mai tîram picioarele.
Aşa am ajuns la muzeul Kon Tiki puţin după ora închiderii, dar tot am aruncat o privire prin uşile de sticlă şi am apucat să desluşim una din faimoasele plute de trestie ale lui Thor Heyerdahl. Trebuie să fi fost Ra II pentru că, din cîte ştiu, Ra I s-a destrămat înainte de destinaţie, iar Tigris a fost incendiată de Heyerdahl însuşi în semn de protest faţă de ceva razboaie care se întîmplau la acea vreme prin locurile respective.
Atunci am intrat în muzeul de alături, care era dedicat unei ambarcaţiuni poate chiar mai faimoase: Fram.
Fram
Tot muzeul era o sală imensă, iar vizitatorii urcau în spirală în jurul celebrei corăbii a lui Nansen pînă ajungeau în dreptul punţii. Pe pereţi erau vitrine cu hărţi, portrete, animale polare împăiate sau obiecte rămase de pe urma expediţiei: busole, schiuri, arme, instrumente de navigaţie etc. Ajunşi la nivelul punţii am putut urca pe vas şi am trecut prin toate încăperile. Era foarte bine oranizat şi, deşi spaţiul era foarte limitat, părea că oamenii aceia aveau acolo tot ce le trebuia. Exista chiar şi o mică sală pentru jocuri, iar chiar lîngă cabina căpitanului era un mic salonaş în care oamenii se puteau relaxa pe o canapea de piele. Totul îţi dădea senzaţia că viaţa pe Fram prins în banchiză n-o fi fost chiar atît de aspră cum te-ai fi aşteptat, ba era chiar comodă, încît a trebuit să fac un efort ca să-mi scot din cap ideea că mi-aş fi dorit să merg şi eu în expediţia aceea.
După ce am ieşit din muzeu ne-am îndreptat spre debarcaderul din apropiere ca să luam vaporaşul înapoi spre Oslo. Pe drum am trecut pe lîngă o altă corabie, Gjøa, despre care parcă îmi aduceam aminte că citisem cînd eram mic în cartea despre istoria navigaţiei. În orice caz, numele îmi era cunoscut în legătură cu expediţii polare, dar cum capetele ne erau deja pline de informaţii, n-am mai avut energia să mai zăbovim şi în jurul ei. Însă la Tromsø, dupa ce am vizitat muzeul polar, aveam să regret că nu m-am uitat mai atent şi la Gjøa.
Era aproape seară, cînd se închideau toate muzeele şi toată lumea se întorcea în oraş, aşa că era un pic de coadă la debarcader. Nici măcar nu am apucat să urcăm în primul vaporaş şi am aşteptat cursa următoare, care venea abia peste jumătate de ceas. Acesta era primul moment al zilei în care apucam în sfîrşit să ne relaxăm puţin. Între timp cerul se acoperise de nori, iar dinspre dealul cu trambulina Holmenkollen părea să vină vremea rea. Chiar dacă nu dormisem în noaptea de dinainte, nu pot să zic că eram chiar frînt. În ciuda oboselii din picioare simţeam o pace şi mulţumire pe care numai începutul concediului ţi le poate da. În plus, cum şedeam aşa, cocoţat pe balustrada înaltă de lemn de pe malul apei, în bătaia vîntului rece, mă închipuiam în pielea unui viteaz viking pe corabia lui scrutînd cu privirea mările furtunoase ale nordului.
După ce am ajuns înapoi în oraş am hotărît că e timpul să mîncăm ceva; am găsit o braserie puţin mai sus de Fridtjof Nansens plass şi am ales să stăm pe terasă deşi se pregătea de ploaie. Şi am făcut rezumatul zilei. Şi cînd mi-am dat seama că doar cu o zi înainte lucram de zor la serviciu, iar acum, în clipele în care mă relaxam cu o bere, cei din Toronto abia îşi terminau prînzul cel meschin, şi cînd am înşirat tot ce văzusem în acest răstimp - Vatnajökull, oceanul pe care pluteau sloiuri de gheaţă, fiorduri, picturi de Munch, drakkarul de la Oseberg, trambulina de schi, Ra II, Fram, Gjøa - deci cînd am reluat toate acestea, m-a cuprins o stare de beatitudine în care aproape că nu-mi venea să cred că ceea ce ni se întîmpla era real.
Tromsø
Amintirile devin tot mai vagi - nu prea mai ţin minte mare lucru din călătoria de la Oslo la Tromsø. Era al treilea zbor al zilei, al acestei zile fără început şi al cărei sfîrşit încă nu se întrezărea. Cred că ne-am străduit toţi trei să adormim. Ştiu că o vreme am încercat să văd priveliştea coastei norvegiene, să retrăiesc senzaţiile de acum 11 ani, cînd am avut parte de cele mai frumoase peisaje pe care mi le-a oferit un zbor cu avionul, cînd coasta fragmentată şi insulele negre contrastau fantastic cu aurul orbitor al luminii soarelui reflectată în ocean. Astăzi, însă, cerul era acoperit şi dedesubt nu se vedea decît pătura pufoasă a norilor gri.
Nici pilotul nu mai era cel de demult, care atunci nu pierduse prilejul să anunţe momentul cînd treceam Cercul Polar. Acum, abia cînd avionul a început să coboare între munţi ne-am dat seama că nu mai era mult pînă la destinaţie.
Spre Tromsø
Am aterizat la Tromsø la miezul nopţii. Ieşiţi din avion într-o lumină crepusculară, am aruncat o privire roată munţilor din jur, care mărgineau fiordul din toate părţile. Peisajul era dezolant, lipsit de culoare şi viaţă, aproape sinistru în nemişcarea şi răceala lui, dar tocmai aceasta îl făcea fascinant. Eram la marginea lumii. Eram tare curios dacă şi F simţea la fel.
Un detaliu de pe aeroport îmi stăruie în minte. Chiar la ieşire exista un fel de obiect de artă - o statuie stilizată a unei balene făcută din bucaţi de metal şi acoperită cu becuri roşii.
Din autobuzul care ne ducea de la aeroport în centru aveam destulă lumină încît să vedem pînă la munţii din depărtare, dar, pe de altă parte, oraşul deja dormea, aşa încît era ca şi cum traversam un oraş fantomă. În sfîrşit am coborît în staţia de lîngă "hotel" - doar noi trei şi încă un turist. Pensiunea era o casă mărişoară, cu două etaje. Intrarea era laterală, nu din stradă, iar la recepţie nu mai era nimeni. Clădirea era chiar încuiată, dar cînd a făcut rezervarea, M primise un cifru cu care am putut descuia uşa, aşa că am putut intra toţi patru, încercînd să facem cît mai puţin zgomot. Cheile de la cameră ne aşteptau într-o cutiuţă, la recepţie. Camera noastră era la demisol, era mică, avea doar un pat dublu plus o saltea de întins pe jos pentru cel de-al treilea membru al familiei. F a strîmbat puţin din nas, de parcă el urma să doarmă pe saltea! Dar M şi cu mine nu ne făceam griji pentru că ştiam că totul e curat lună, la duş avem apă caldă, caloriferul va încălzi camera în cîteva minute, iar geamul dinspre stradă, care ne aşteptase deschis, se închidea etanş.
După ce am despachetat, F s-a culcat, dar M şi cu mine eram atît de curioşi să vedem cum ni se va părea Tromsø după atîta vreme încît, în ciuda orei imposibile, am ieşit să ne plimbăm. Oraşul e mic, are o singură stradă principală, paralelă cu ţărmul. De la hotel aveam de coborît doar o sută de metri pînă în Storgata, adica "Strada mare". Drumul pînă acolo s-a nimerit că trecea pe lîngă o brutărie unde chiar la ora aceea se făcea pîinea pentru a doua zi. Cum geamul era deschis, mirosul ispititor de pîine proaspătă umplea strada.
Ne-am plimbat destul de puţin. Mai erau oameni, dar puţini. Era şi o pereche de italieni, mai bătrîni decît noi, iar bărbatul cam ameţit şi cu chef. Am mers ce-am mai mers, amintindu-ne de locurile pe care le revedeam. Apoi am ajuns la o prăvălie care la ora aia încă era deschisă. Vînzătorii erau arabi; am cumpărat şampon (cred că eram primii oameni care cumpăraseră şampon de la ei) şi falafel sau kebab. După care, totuşi, ne-am gîndit că ar fi timpul să ne întoarcem la hotel. Ne-am aşezat la o masă în bucătărie şi ne-am terminat mîncarea, după care, profitînd că în "salon" era un calculator, am pus pe Internet pozele pe care le făcusem în ziua aceea şi am scris nişte e-mailuri. Apoi chiar cred că ne-am culcat.
ABC Hotell Nord
În ciuda faptului că ne culcasem tîrziu, a doua zi ne-am trezit fără să avem nevoie de ceas, "în rînd cu lumea". Am luat micul dejun în bucătăria pensiunii alături de ceilalţi turişti. Se vorbeau limbi străine şi nu înţelegeam. Dar cînd am auzit două fete vorbind în engleză, una spunîndu-i celeilalte că Norvegia e o ţară scumpă, sentimentul de familiaritate pe care l-am simţit auzind o limbă pe care o pricepeam a fost atît de puternic încît în primul moment am crezut că cele două vorbeau româneşte.
În bucătărie era linişte, curat şi soare. Aveam de gînd să urcăm pe culmea aflată pe partea continentală, care domina oraşul-insulă Tromsø. Şi data trecută făcusem acelaşi lucru - era o plimbare pe care, vrînd-nevrînd, îţi venea s-o faci, tot aşa cum primul lucru pe care îţi vine să-l faci dupa ce ajungi la Braşov e să urci pe Tîmpa.
Şi am coborit in Strada Mare. În contrast absolut cu pustietatea şi griul de peste noapte, acum oraşul era animat, colorat şi plin de soare. Nici măcar nu ne îmbrăcasem prea gros pentru că vremea era frumoasă şi ne era cald. Dar cînd am ajuns în port ne-am sfătuit că ar fi mai prudent să avem ceva haine de rezervă
aşa că a ramas ca M şi F să continue drumul, iar eu m-am întors în cameră.
În port, chiar înainte să mă întorc spre hotel, văzuserăm un vaporaş care promitea o scurtă ieşire de cîteva ore în larg, într-un loc de unde puteai vedea balene. Am memorat numărul de telefon şi cînd am ajuns la hotel am întrebat-o pe fata de la recepţie dacă ştie detalii despre acel vaporaş, cît costă, cît durează excursia şi care sînt şansele reale de a vedea cu adevărat balene. Nu ştia, dar m-a sfătuit să sun la ăia. Ajuns în cameră, am format numărul din memorie şi cînd am auzit o voce feminină răspunzînd timid ceva în norvegiană, am cerut în engleză detalii despre vaporaş. La fel de timid, a răspuns că acolo nu e o firmă care se ocupă de astfel de excursii, ci doar un hotel. OK, asta-i situaţia, mi-am zis, probabil că numărul era greşit. Abia mai tîrziu m-a lămurit M că, deoarece nu formasem prefixul de exterior, eu de fapt sunasem la recepţie şi fata care îmi răspunsese la telefon nu era altcineva decît recepţionera pe care o întrebasem cu un minut mai devreme acelaşi lucru!
Dupa ce am burduşit rucsăcelul cu pulovere, am luat-o iarăşi pe Storgata încercînd să-i ajung din urmă. Oameni în sus şi în jos. Tarabe cu fructe şi legume. Un tip tînăr cînta la vioară. Mai încolo, altul, mai în vîrstă, care, spre deosebire de violonist, nu arăta a scandinav, cînta la acordeon Valurile Dunării. "Ăsta-i român!" mi-am zis, dar nu mi-am făcut curaj să-l întreb. Nici măcar nu aveam idee cum să încep discuţia. Aşa că mi-am văzut de drum şi am ajuns pe nişte străduţe înspre ţărm. Aici nu era ca în centru; nu era aproape nimeni. Şi, şezînd pe bordură, o fătucă cu capul acoperit de un batic ţinea un acordeon în braţe, dar fără să cînte. De data asta n-am mai putut răbda:
— Vorbeşti româneşte?
— Eşti român?
Aşa am aflat că cel pe care-l văzusem înainte era taică-su şi erau în Tromsø de două săptămîni. N-am vrut să mă bag în sufletul omului şi n-am întrebat-o, dar m-am tot gîndit cum oare le-a venit să călătorească pînă aici, la marginea Pămîntului?!
M şi F merseseră bine, aşa că nu i-am ajuns decît după ce am trecut podul care uneşte insula de continent.
Traversarea solitară, lungă de un kilometru, am făcut-o în pas energic, uitîndu-mă doar în faţă sau la munţii de la orizont
De pe pod, spre sud
şi nicidecum la apa fiordului care se întindea în hăul de zeci de metri de sub dalele de metal pe care păşeam.
După ce i-am ajuns
chiar lîngă "Catedrala arctică"
Tromsdalenkirke
ne-am continuat drumul spre teleferic (doar am scris mai sus că excursia semăna cu una la Braşov pe Tîmpa!).
Telefericul ne-a dus sus, pe Storsteinen ("Piatra mare"), de unde aveam o privelişte grozavă asupra întregului Tromsøfjord.
(Apropo, așa arăta Tromsøfjord cu 11 ani înainte, în mai 1997)
Jos, în dreapta, se vedea un stadion de fotbal pe care îmi place să cred că jucase Dan Petrescu în ediţia 1997-98 a Cupei Cupelor, cînd Tromsø a bătut Chelsea cu 3-2.
După ce am facut poze, ne-am zis să urcăm pe "vîrful" care se vedea în spate. Mi-am zis că va fi o drumeţie scurtă, de vreo 20 de minute, care ne va permite să vedem ce e dincolo, în partea cealaltă, înspre continent.
Storsteinen
Era răcoare, dar nu frig. F purta doar un tricou cu mînecă scurtă şi o helancă. Urcuşul era ca la munte. În stînga, despărţit de noi de o vale adîncă, se înălţa un vîrf masiv, Tromsdalstinden.
Tromsdalstinden
Poteca urca leneş printre pietre şi vegetaţie scundă. Din cînd în cînd dădeam de petice de zăpadă sau ochiuri de apă.
Urcuşul era atît de lejer încît nu ne-am omorît cu firea, ne-am prostit în zăpadă, am facut poze, şi nu ne-am dat seama cum a trecut timpul. Cele 20 de minute pe care le estimasem s-au transformat pe nesimţite în două ore, iar cînd am ajuns "sus" am descoperit că acolo nu era niciun vîrf, ci că, de acolo, înspre continent, porneşte un platou ondulat, prelungit la infinit şi pe care nu se vedea nimic interesant. Aici, pe "vîrf", am făcut ceea ce se spune că făcuse şi Hillary pe vîrful Everestului, dar fiindcă departe, la orizont, se vedea un vapor intrînd în fiord, m-am întors cu spatele.
Ne-am întors pe acelaşi drum şi am luat prînzul (nişte clătite) în cabana de la capătul telefericului. Abia acum am băgat de seamă că oamenii din jurul meu erau supli, nu ca grăsanii de care dau în fiecare zi în Toronto, şi că, faţă de aspectul fizic sportiv al norvegienilor, corpul meu pufos făcea o notă discordantă.
Apoi am luat telefericul la vale după care am traversat iar, pe jos, podul cel lung. Acum bătea vîntul şi era frig, atît de frig încît a trebuit să-mi cobor clapele de la căciulă peste urechi şi să-mi trag gluga peste cap. Aşa avea să fie apoi peste tot pe unde am mers în acea vacanţă, indiferent de loc: cît eram pe uscat ne era bine, dar în clipa în care ajungeam deasupra apei ne prindea un frig fioros.
Am intrat în muzeul polar, străjuit de bustul lui Roald Amundsen, cu privire fixă, nas coroiat şi purtînd pe cap o glugă, de îţi venea să te întrebi "Cine e baba asta cu batic?!" Aici, printre alte minuni, am căutat zadarnic schiurile lui Nansen, pe care le văzusem acum 11 ani. Am văzut, în schimb, un flotor de la avionul amfibiu cu care Amundsen a plecat pe drumul fără de întoarcere în căutarea lui Umberto Nobile. Iar la magazinul muzeului - multe chestii făcute din blană de focă, unele care te făceau de-a dreptul să te cruceşti. Apoi, obosiţi, ne-am aşezat să vedem un film despre o expediţia lui Amundsen pe Gjøa, prilej cu care F & M şi-au completat somnul, după care am pornit direct spre casă.
În seara aceea plimbarea de la miezul nopţii am făcut-o cu F. Am luat-o spre marginea de sud a oraşului şi am ajuns prin nişte locuri pe care nu le mai văzusem niciodată. Iarăşi senzaţia de oraş fantomă, oraş în care nu trăieşte ţipenie de om, în ciuda luminii de pe străzi, ca în visul lui Isak Borg din Fragii sălbatici. Ca o nălucă îmi vine în amintire silueta uriaşă a unei vechi fabrici de bere, apoi un parc pustiu căţărîndu-se pe versantul din dreapta şoselei. Iar în staţia de autobuz, ce era la ora asta, o femeie sau o statuie? Mai departe, spre ţărm, neobişnuita privelişte a unui şir de paralelipipede albe, înclinate ca nişte piese de domino prăbuşite, ne-a ajutat să ghicim că acolo e Polaria, un muzeu pe care aveam de gînd să-l vizităm a doua zi. Ne-am întors la hotel trecînd prin portul comercial, pe sub vapoarele fără viaţă, înalte cît blocurile din centru.
*
* *
* *
A doua zi vremea era închisă, "vreme de muzeu", aşa că planul de a vizita Polaria pica la ţanc. Era un muzeu de ştiinţe naturale cum mai văzusem de milioane de ori, dar destinat regiunilor polare. Animale împăiate şi acvarii. Cel mai interesant era un bazin mare cu foci străbătut de un tunel de sticlă prin care te puteai plimba ca să vezi focile în "mediul lor". Un film despre arhipelagul Svalbard, un bazin cu peşti arctici, un altul cu nişte crabi imenşi, etc. Un loc unde puteai sa păşeşti pe o simulare a permafrostului - înspăimîntător de elastic, ca şi cum solul era gata-gata să cedeze şi să te lase să te scufunzi în măruntaiele Pămîntului.
Dupa Polaria am vizitat Polstjerna, un vas de pescuit foci transformat în muzeu, ancorat în apropiere. Dupa ce călcaserăm pe puntea mult mai gloriosului Fram Polstjerna nu a reuşit să ne impresioneze decît poate prin mila pe care am simţit-o pentru focile omorîte. Şi o învăţătură de minte: fiind turist, adică om cu judecata practică suspendată, pe vas coboram scările abrupte dintre punţi ca şi cum aş fi coborît treptele dintre etajele unui bloc, cu spatele la trepte şi cu faţa către direcţia de mers. Asta pînă cînd călcîiul mi-a alunecat şi m-am dus din treaptă în treaptă pînă jos, avînd mare noroc să nu mă lovesc de pereţii de fier. De atunci încolo n-am mai coborît decît ca marinarii, cu faţa spre trepte.
Pe Polstjerna
Pe Polstjerna
Toate aceste muzee ne luaseră mult timp şi se făcuse după-amiază tîrziu. Vremea era urîtă, începuse să plouă. Am găsit un restaurant lîngă ţărm şi am urcat. Ca aperitiv am avut platouri cu carne de animale arctice (reni, foci, tot felul de peşti etc.), iar ca fel principal, grătar de balenă. Ce-o fi fost în capul nostru?! După ce în Islanda am ajuns să vedem balenele în mediul lor aveam să-mi dau seama cît de nemernic fusesem mîncînd asemenea fiinţe.
Seara n-am mai ieşit niciunde. Eram deja obosiţi, vremea era tot rea, iar mare lucru nu mai era de văzut. Am pus ceasul să sune devreme şi ne-am uitat la televizor. A doua zi, la şase, eram treji. Ne-am făcut bagajul la repezeală şi am coborît la staţia de autobuz, iar autobuzul ne-a dus la aeroport nu pe drumul pe care venisem cu două zile înainte, ci pe un alt traseu, printr-o reţea de şosele subterane, care, culmea, se mai şi intersectau! Săparea acelor tunele mi se părea o ispravă minunată şi încă o dată mi-am dat seama de diferenţa enormă dintre Norvegia, unde găurirea unor munţi de dincolo de Cercul Polar numai pentru a face viaţa mai confortabilă locuitorilor unui orăşel este un fleac, şi România, unde singura realizare mai de doamne-ajută a rămas tot Transfăgărăşanul.
Zborul înapoi în Oslo a fost lipsit de peripeţii, dar şi lipsit de privelişti deosebite. Prin nori se ghicea coasta norvegiană cu munţi acoperiţi de zăpadă.
Înapoi spre Oslo
Pe aeroport în Oslo ne-am găsit poarta pentru avionul de Stockholm şi am aşteptat cuminţi. Mă uitam la ceilalţi călători şi, deşi poate părea o prejudecată, suedezii se deosebeau vizibil de norvegieni. Erau mai înalţi, mai serioşi şi arătau mai mult a oameni de la oraş.
*) În seara zilei de 17 februarie 2020 (Family Day), ieșind din casă, am auzit, în sfîrșit, și la noi o asemenea liniște tihnită. Nicio mașină pe străzi, niciun avion pe cer, niciun motor mergînd.^
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu