Retezat 2010

Scurta poveste despre o iesire si mai scurta in Retezat in iulie 2010.
* * *
Desi vremea era capricioasa, nu ne puteam permite sa facem mofturi. Erau singurele zile in care puteam merge in Retezat.
Am trecut prin Calan si am cazut de acord ca Tarkovski putea foarte bine sa foloseasca acea locatie pentru a filma Stalker:

De la Nucsoara am continuat sa urcam cu Dacia pe drumul din ce in ce mai prost catre Cîrnic, avind mereu in fata Culmea Pietrele, acoperita de nori:

De la Cîrnic am continuat pe jos, pe vreme schimbatoare, cu ploaie usoara, dar cind am ajuns la Cabana Pietrele iesise soarele si niste sopirle incercau sa se incalzeasca pe lemnele cabanei nr. 5:

Aici, la Pietrele, un grup de nemti mi-a intarit parerea de acum doi ani, din Scandinavia, cum ca nemtii sint chinezii Europei deoarece sint peste tot si se agrega in grupuri numeroase si disciplinate.

Ne-am pus cortul si apoi ne-am intins masa de seara inca pe lumina, pe niste busteni taiati in lung pe jumatate. In timp ce mincam aveam in fata privelistea trista a ramasitei fostei cabane, mistuita de incendiul de acum citiva ani. Imi aminteam cum cabana se arata impunatoare calatorului care venea de la Cîrnic abia în ultimul moment, dupa ce acesta traversa podul peste pîrîul Stînisoarei. In partea cealalta a ruinelor, acolo de unde porneste drumul catre Bucura, inca se mai vedeau dalele albe de marmura de la terasa din spate. Imi aminteam cum pe fatada din acea parte era o placa mare de tabla cu harta Retezatului, harta pe care am privit-o de sute de ori. Daca ar fi trebuit sa aleg un lucru care merita pastrat din fosta cabana, as fi ales acea harta. Ma intreb, pe unde o fi acum?

Dupa ce am terminat de mincat si ne-am spalat, am incercat sa mai rezistam citva timp ca sa vedem meciul din semifinale, Olanda - Uruguay. Ce lux! Cind eram mic era un adevarat eveniment daca se aprindea vreun bec alimentat de un grup autogen care pornea dupa capriciul unui cabanier pus pe economii, iar toate deplasarile din timpul noptii le faceam la lumina unei lanterne chioare, cu baterie patrata care ameninta sa se consume din clipa in clipa. Iar acum aveam televizor color! Dar chiar si asa, oboseala ne-a trimis in pat dupa prima repriza.

Pentru a doua zi aveam mai multe idei pe care le-am dezbatut in timpul micului dejun:

(La sfirsitul mesei am vazut ceva care la inceput mi s-a parut atit de banal incit nu merita sa le atrag atentia celorlalti, pina cind mi-am dat seama ca in Romania asta nu se vede, totusi, chiar in fiecare zi: in brazii din fata noastra se jucau doua veverite!)

Puteam merge la lacul Bucura, pe vf. Retezat, sau la Galesul. Fiindca F mai vazuse Bucura (si pentru ca genunchii mei aveau amintiri neplacute fata de pietroasa vale Pietrele), am fost impotriva acelui traseu. Pentru Galesul, iarasi nu-mi placea drumul pentru ca trebuia sa cobori si sa urci vreo doua vai, ceea ce insemna ca la intoarcere, cind esti obosit, nu ti se ofera rasplata unei coboriri continue - deci a picat si varianta asta. A ramas Retezatul, cu ideea ca M si N vor veni cu noi pina la lacul Stînisoara, iar F si cu mine sa incercam urcusul pina in virf. Vremea era si mai inchisa decit ieri, dar ne incurajam cu ideea ca "nu exista vreme rea, ci doar turist prost echipat".

Fructele de afine inca nu aparusera, erau doar florile:

Cu cit urcam mai sus aerul era tot mai rece. Cind poteca trecea pe linga un petec mai mare de zapada simteam o adiere de aer aproape hibernal. Dupa ce am trecut nenumarate morene si praguri (parca de fiecare data cind merg pe acolo se fac mai multe), am ajuns la lac:

In timp ce luam masa priveam intruna inspre Retezat. Virful era complet in nori, dar saua ba se acoperea, ba se descoperea, asa ca am hotarit sa urcam macar pina acolo, sa vedem ce se vede in partea cealalta.

La putin timp dupa ce a început urcusul am descoperit pe un prag, in stînga, un alt laculet, mult mai mic, aproape o balta, dar care, din cauza cetii si a perspectivei, iti dadea iluzia ca e o dublura identica a lacului adevarat.

Inca dinainte sa incepem urcusul prin hornul cel abrupt care se termina in sa, a inceput sa ploua iarasi. Ma uitam mereu in jur, cautind capre negre. N-am vazut niciuna, dar am vazut o marmota care traversa un petec mare de zapada in stinga, pe versantul de sub virful Bucura. Peste citeva minute am vazut-o iarasi, sau poate era alta, facind aceeasi traversare. Si tot cautind cu ochii capre negre si marmote, am vazut la un moment dat, tot in stinga, o silueta complet alba, de marimea unui om, dar fara miini si picioare, care se deplasa incet si usor, parca plutind, peste stincile abrupte de sub Bucura. Se uita in jos, inspre vale. Din cauza cetii nu mi-am dat seama in mod sigur, dar parca mai erau alte trei sau patru astfel de siluete putin mai departe, dar care nu se conturau atit de clar. Acum imi dau seama ca poate ar fi trebuit sa ne fi speriat putin, dar atunci, gîfîind din cauza efortului urcusului, nu prea ne statea mintea la spaime.

Chiar sub sa era o buza de zapada de forma unei semilune intoarse cu colturile in sus. Am ocolit-o cu grija prin dreapta, am mai facut citiva pasi trudnici si am ajuns, in sfirsit, pe teren orizontal. Aici, ploaie, ceata si, mai ales, un vint puternic dinspre Rezervatie. Nicio sansa sa avem vreun fel de priveliste spre virfurile din jur.

Din sa inspre valea Stînisoara:

Inspre Rezervatie:

Inspre virful Retezat:

Cu oarecare regret, nu atit pentru faptul ca ratam nu stiu ce priveliste grozava pentru ca nici nu se punea problema vizibilitatii, ci pentru ca nu aveam ocazia sa-mi incerc rezistenta la conditii (mai mult psihologic) proaste, am renuntat la urcusul pe virf. Am coborit cu grija hornul de sub sa, apoi, mai incolo, am trecut incet peste o aglomerare de bolovani uriasi, acoperiti de verdele lichenilor, atit de caracteristica zonei virfului Retezat si curind am regasit lacul Stînisoara.

In continuare am coborît pe drumul pe care venisem, facînd poze in stînga si în dreapta.

Poteca era uda si plina de noroi. La un moment dat, facind un mare pas in jos, genunchiul meu sau suportul de iarba a cedat si m-am trezit azvirlit in tufa de jnepeni, cu capul inainte, aterizind cu burta in sus si agitindu-mi membrele ca un gindac neajutorat rasturnat pe spate.

Intrarea in padure am intimpinat-o cu placere. Am avut chiar si chef sa filmez pîrîul Stînisoara:

Cam asta a fost tot. Am ajuns la cabana, unde neavind haine de schimb, am incercat sa ma incalzesc sub sacul de dormit, dar tot m-au apucat frisoanele acelea ucigatoare de sfîrsit de tura, mai ales cind am iesit din cabana si am mers in pantaloni scurti prin iarba inalta si uda, de pe care se scuturau picaturi reci ca gheata. (In timp ce dîrdîiam pe cararea dintre cabanute, la citiva pasi in fata se indeparta, sprintena, o vulpe!) Am renuntat bucurosi sa ne uitam la cealalta semifinala, Spania - Germania (a doua zi nimeni nu stia sa ne spuna cum se terminase).

In ziua urmatoare am plecat direct acasa. Dupa ce am facut bagajele, ei au pornit in coborirea spre Cirnic, in timp ce eu am mai zabovit, uscindu-mi sosetele la ultimii centimetri cubi de gaz din butelie.

La cîteva zile dupa aceea am avut, la cina, ciuperci la tava: