România 2010

Azi ne-am intors din Romania. Rezumat pe zile:

30 iunie (miercuri noaptea spre joi) In avion, pe locul din stinga mea, un baiat ceva mai mare decit F doarme adinc. Atit de adinc incit nu-l pot trezi nici stewardesa care serveste masa, nici maica-sa, venita de pe unul din locurile din spate. Tipul e complet teapan. Imi fixez privirea pe spatarul scaunului din fata si-mi intepenesc si eu corpul, asteptind din clipa in clipa sa aud tipatul de groaza al mamei la descoperirea fiului mort. Dupa lungi clipe de asteptare infioratoare, simt cum corpul de linga mine se inmoaie, ridica un brat si deschide ochii. M a fost martora la intreaga intimplare si ride de mine cind, din ochi si miscarile buzelor, ii povestesc prin ce am trecut.

1 iulie (joi) Aterizarea in T. Prompta revolta interioara la vederea orasului care nu reuseste sa scape de aspectul rapciugos. Blocul si liftul nu fac decit sa intareasca deprimarea. Dupa amiaza plimbare in P-ta Operei sa vedem daca soarta ne va scoate in cale vreo fata cunoscuta. Si ne-a scos! Mai intii, un tip de la Comu' pe care nu stiu cum il cheama. Apoi, la o terasa, Io.Br. Si mai apoi, inspre Adam Muller Guttenbrunn, Cor.G! Si am ajuns sa ne intrebam daca, tinind cont ca deja am vazut cite un reprezentant din cam toate categoriile de persoane pe care aveam de gind sa le intilnim, nu ne putem intoarce imediat in Toronto?

2 iulie (vineri) G.U. ne duce, pe F. si pe mine, la V. Strada principala, un santier din cauza lucrarilor de canalizare. Acasa simt prezenta o absenta. Pentru diferenta, sap in gradina (sa vad prin ce se deosebeste solul de acolo de cel din "gradinuta noastra"). Apoi cu F. o scoatem pe m. la plimbare, pina la riu (poze pe pod) si apoi, in circuit, acasa. La cafea in casuta, sed pe scaunul pe care statea b. si ma minunez in sinea mea descoperind ce post bun de observatie a tot ce se intimpla pe strada este. Am o scurta experienta extracorporala si ma vad de pe scaunul din partea opusa ("scaunul meu"), batrin, cu cescuta de cafea in mina, exact ca b.
Seara (asta sau intr-una din cele care au urmat) ne entuziasmam la inflorirea chinezoaicelor (evening primroses).

3 iulie (simbata) S. cu familia, la noi.

4 iulie (duminica) Mai intii, fac poze in fata bisericii unei nunti "cu caleasca" si covor rosu. De la prinz incolo, in VK, cu G.U. la "cabanuta" lor.

5 iulie (luni) Pregatiri de plecat pe munte. Drum la VK cu n. si Dl Bu. pentru ceva revizie auto. Intru la restaurantul Dr**** si iau fiecaruia cite o apa minerala.

6-8 iulie Retezat

9 iulie (vineri) De dimineata, la "seceris". Adica la urcat saci de griu pe/in masina. Totul dureaza cam jumatate de ora, dar e interesant, in ciuda caldurii si grabei. Combina - spre deosebire de monstrul pe care il aveam in minte in copilarie, nu e, de fapt, nimic altceva decit un gigantic lawn-mower. Griul recoltat, in care gasesc cosasi intregi (vii sau morti) sau taiati in bucati. Apare chiar si un avion de agrement care apoi dispare, pentru aterizare, dupa dealul de peste riu.
Dupa amiaza, impreuna cu F., in vizita de adio la S. Adios.
Seara, ajuns la T. cu trenul. Pe tren, conditii foarte omenesti. O trupa de copii in excursie face poze. In gluma, intru si eu in cadru. Din fericire, cea care se pregatea sa faca poza ma observa in ultimul moment, altfel as fi fost eternizat in fotografia unor necunoscuti sub intrebarea "Dar ala din stînga-sus, cu mutra aia natînga, cine-i?"
Inainte de culcare incerc sa invat sa fac nod la cravata dintr-un clip de pe YouTube. Imposibil, desi in teorie pare floare la ureche.

10-11 iulie Revederea.
De ceva timp ajunsesem sa ma impac cu legea firii cum ca anii trec si sa consider ca e bine pentru planeta Pamint ca noi ne ducem si populatia se primeneste cu exemplare mai bune. Dar la cursul festiv si apoi la restaurant au fost destule ocazii in care am simtit ca as fi putut zice "Clipa, opreste-te!"

11 iulie (duminica) Plecat toti trei la L., la fam. M. O surpriza placuta: acolo e si mama lui F., pe care n-o mai vazusem de foarte mult timp. Casa veche, mare, buna si faina. Nu poti sa n-o lauzi. Jucam darts cu copiii. Vazut finala camp. mondial de fotbal. Inca nu mi-am dat seama daca a fost un meci bun sau slab.

12 iulie (luni) Tot la L. Dimineata ma scol foarte devreme si astept singur in sezlong aparitia primelor raze de soare. Pisica imi sare in brate si o mingii absent in timp ce citesc Jerome K. Jerome, Trei pe doua biciclete. Dupa micul dejun jucam, ca in vremurile bune, whist.
O. ne ia cu masina din L. si ne duce la V. La sosire ne asteapta trei tavi pline de ciuperci, gata de pus in cuptor. Mai bine asa: n-as fi suportat raspunderea de a alege in padure ciupercile comestibile.



13 iulie (marti) La VK sa-mi intilnesc colegii sahisti (Z., V., D.Ji., dl. M., O.). Blitzuri la Dr****. Impreuna cu V., una sticla vin rosu de Recas/pers. Si totusi, am jucat binisor.
Seara, acasa, asezat pe scaun, cu un pahar de vin si aparatul de fotografiat alaturi, pindesc inflorirea chinezoaicelor.

14 iulie (miercuri) Iarasi la VK, sa cumparam canapea. Sarbatorim incheierea cumparaturilor pe terasa, la Tic-Tac, cu m., n. si M. Dupa ordinea in care ni se toarna in pahare ne dam seama ca la chelner respectul fata de client este ierarhizat in functie de taria bauturii comandate si apoi a tineretii.
Spre seara, tanti M. cu trenul de la Bv.

15 iulie (joi) De dimineata vine la noi Mar. La prinz avem fazan (si ne intrebam daca nu cumva e simbolic acest cadou primit de la vinatorul caruia i-am vindut terenul pe care a fost vinat). Ultima vizita in gradina: multi (mult prea multi!) nuci tineri. Dupa amiaza plecam din V.
Pe drum, o ultima privire aruncata monumentului in forma de sabie daca dintre Orastie si Simeria. Un monument care se vrea coios, respirind mindrie pentru vitejia si forta strabunilor, dar daca te uiti mai atent, vezi in virful sabiei (nici macar urmind curbura specifica a armei) o micuta sirma de paratraznet, caraghios apendice modern fara de care din fala si gloria anticilor stramosi se pare ca s-ar alege scrumul. Ne amuzam ca, de fapt, o lovitura de traznet bine tintita n-ar fi tocmai de lepadat pentru ca ar da intregului ansamblu o patina istorica de mare efect. Apoi, oprire in D., unde-i vizitam pe B. & M., abia sositi din Irl. In sfirsit, in T., seara, ies cu M. in P-ta Unirii. Primeste limonada intr-un fel de carafa foarte simpatica.

16 iulie (vineri) Dupa amiaza, intilnire cu Io.Br. Doua ore mai tirziu, cu G.U. & Nel. la aceeasi terasa din P-ta Operei.

17 iulie (simbata) La mall la Carturesti (si nu numai). Mi-am luat audio-book Craii de Curtea-Veche citita de Plesu (o bijuterie!), o cartulie draguta de Alex Stefanescu (Barbat adormit in fotoliu), un DVD cu Iacob de Daneliuc si un album foto Transilvania.
Pe la prinz ajung in T. m. & n. Mincam tort de ziua lui A. (pt ieri).
Seara, numai eu, cu O. la terasa (aceeasi de ieri). Acolo, intilnire intimplatoare si amuzanta cu G.U. & Nel. care se asezau cu un grup numeros de prieteni la masa de alaturi. Inca si mai uimitoare e intilnirea cu De.St., colega de liceu pe care n-o mai vazusem de, poate, 20 de ani.

18 iulie (duminica) Finalizat bagajele. Trebuie sa renuntam la o groaza de carti. Mort de caldura. Mi-e mila (nu doar din cauza caldurii) de cei care ramin.

19 iulie (luni) Plecat din T. La 4 dimineata, cu bagaje in trei masini. Pe aeroport, dupa check-in, m. ne ia la pupat la rind si, din inertie si pentru ca nu vedea bine din cauza lacrimilor, era sa-l pupe si pe n., care se bagase, la poanta, intre noi. La imbarcare, in avion, in difuzoare - Dunarea albastra. Leit ca in 2001: A Space Odyssey; mai lipsea doar stiloul plutind in zero-gravitatie. Escala la Viena. Iesit din aeroport cu F. sa vedem orasul. Din Morzinplatz pe jos prin Praterstern pina pe Reichsbrücke. Ne oprim exact la jumatatea podului care incaleca Dunarea. Sub noi, marele fluviu, reglementat de spiritul germanic sa curga rectiliniu (vezi JKJ, 12 iulie), seamana cu o uriasa carpeta de apa miloasa, maro, curgind neasteptat de vioi. Apoi, cu metroul (aglomerat din cauza navetistilor de dimineata) pina in Stephanplatz, de unde o luam pe jos. Foarte pe scurt, vazut Hofburg si celelalte palate si cladiri demonstrind forta imperiului (desi, ca toate imperiile, si acesta a avut partea lui de ticalosii asa incit admiratia pentru ceea ce vad e mereu temperata de gindul ca aceste splendori si maretii s-au construit, fatal, pe cruzime si nenorociri). Ma bucur ca F. imi atrage atentia la "the double-headed eagle", simbol ubicuu. Inseamna ca e un observator atent, documentat si, mai ales, interesat. De fapt, el a fost cu ideea sa ne invingem lenea si sa iesim din aeroport. La intoarcere prindem ultimul autobuz inainte de ora prevazuta pentru boarding. Transpiratie si emotii - antipodul calmului englezesc al unui Phileas Fogg.

Ajuns acasa, constat ca m-am ingrasat 5 lbs.

* * *
In noaptea de dupa: somn greu; la un moment dat ma trezesc si stau prostit vreme indelungata, incapabil sa-mi dau seama in ce pat ma aflu, in ce oras sint, in ce tara am ajuns. Parca nimic nu se potriveste perfect, dar ajung la concluzia ca "Tara Hategului" trebuie sa fie raspunsul cel mai aproape de adevar. Apoi, spre dimineata, un fel de cosmar: un ghiseu de control al pasapoartelor si cind trebuie sa le pun pe ale noastre in fata vamesului, constat ca pe counter se mai afla alte citeva pasapoarte. Ezit sa le pun pe ale noastre in gramada cu acte straine. Si cu cit ii atrag mai mult atentia vamesului asupra situatiei, cu atit teancul se face mai mare.

Retezat 2010

Scurta poveste despre o iesire si mai scurta in Retezat in iulie 2010.
* * *
Desi vremea era capricioasa, nu ne puteam permite sa facem mofturi. Erau singurele zile in care puteam merge in Retezat.
Am trecut prin Calan si am cazut de acord ca Tarkovski putea foarte bine sa foloseasca acea locatie pentru a filma Stalker:

De la Nucsoara am continuat sa urcam cu Dacia pe drumul din ce in ce mai prost catre Cîrnic, avind mereu in fata Culmea Pietrele, acoperita de nori:

De la Cîrnic am continuat pe jos, pe vreme schimbatoare, cu ploaie usoara, dar cind am ajuns la Cabana Pietrele iesise soarele si niste sopirle incercau sa se incalzeasca pe lemnele cabanei nr. 5:

Aici, la Pietrele, un grup de nemti mi-a intarit parerea de acum doi ani, din Scandinavia, cum ca nemtii sint chinezii Europei deoarece sint peste tot si se agrega in grupuri numeroase si disciplinate.

Ne-am pus cortul si apoi ne-am intins masa de seara inca pe lumina, pe niste busteni taiati in lung pe jumatate. In timp ce mincam aveam in fata privelistea trista a ramasitei fostei cabane, mistuita de incendiul de acum citiva ani. Imi aminteam cum cabana se arata impunatoare calatorului care venea de la Cîrnic abia în ultimul moment, dupa ce acesta traversa podul peste pîrîul Stînisoarei. In partea cealalta a ruinelor, acolo de unde porneste drumul catre Bucura, inca se mai vedeau dalele albe de marmura de la terasa din spate. Imi aminteam cum pe fatada din acea parte era o placa mare de tabla cu harta Retezatului, harta pe care am privit-o de sute de ori. Daca ar fi trebuit sa aleg un lucru care merita pastrat din fosta cabana, as fi ales acea harta. Ma intreb, pe unde o fi acum?

Dupa ce am terminat de mincat si ne-am spalat, am incercat sa mai rezistam citva timp ca sa vedem meciul din semifinale, Olanda - Uruguay. Ce lux! Cind eram mic era un adevarat eveniment daca se aprindea vreun bec alimentat de un grup autogen care pornea dupa capriciul unui cabanier pus pe economii, iar toate deplasarile din timpul noptii le faceam la lumina unei lanterne chioare, cu baterie patrata care ameninta sa se consume din clipa in clipa. Iar acum aveam televizor color! Dar chiar si asa, oboseala ne-a trimis in pat dupa prima repriza.

Pentru a doua zi aveam mai multe idei pe care le-am dezbatut in timpul micului dejun:

(La sfirsitul mesei am vazut ceva care la inceput mi s-a parut atit de banal incit nu merita sa le atrag atentia celorlalti, pina cind mi-am dat seama ca in Romania asta nu se vede, totusi, chiar in fiecare zi: in brazii din fata noastra se jucau doua veverite!)

Puteam merge la lacul Bucura, pe vf. Retezat, sau la Galesul. Fiindca F mai vazuse Bucura (si pentru ca genunchii mei aveau amintiri neplacute fata de pietroasa vale Pietrele), am fost impotriva acelui traseu. Pentru Galesul, iarasi nu-mi placea drumul pentru ca trebuia sa cobori si sa urci vreo doua vai, ceea ce insemna ca la intoarcere, cind esti obosit, nu ti se ofera rasplata unei coboriri continue - deci a picat si varianta asta. A ramas Retezatul, cu ideea ca M si N vor veni cu noi pina la lacul Stînisoara, iar F si cu mine sa incercam urcusul pina in virf. Vremea era si mai inchisa decit ieri, dar ne incurajam cu ideea ca "nu exista vreme rea, ci doar turist prost echipat".

Fructele de afine inca nu aparusera, erau doar florile:

Cu cit urcam mai sus aerul era tot mai rece. Cind poteca trecea pe linga un petec mai mare de zapada simteam o adiere de aer aproape hibernal. Dupa ce am trecut nenumarate morene si praguri (parca de fiecare data cind merg pe acolo se fac mai multe), am ajuns la lac:

In timp ce luam masa priveam intruna inspre Retezat. Virful era complet in nori, dar saua ba se acoperea, ba se descoperea, asa ca am hotarit sa urcam macar pina acolo, sa vedem ce se vede in partea cealalta.

La putin timp dupa ce a început urcusul am descoperit pe un prag, in stînga, un alt laculet, mult mai mic, aproape o balta, dar care, din cauza cetii si a perspectivei, iti dadea iluzia ca e o dublura identica a lacului adevarat.

Inca dinainte sa incepem urcusul prin hornul cel abrupt care se termina in sa, a inceput sa ploua iarasi. Ma uitam mereu in jur, cautind capre negre. N-am vazut niciuna, dar am vazut o marmota care traversa un petec mare de zapada in stinga, pe versantul de sub virful Bucura. Peste citeva minute am vazut-o iarasi, sau poate era alta, facind aceeasi traversare. Si tot cautind cu ochii capre negre si marmote, am vazut la un moment dat, tot in stinga, o silueta complet alba, de marimea unui om, dar fara miini si picioare, care se deplasa incet si usor, parca plutind, peste stincile abrupte de sub Bucura. Se uita in jos, inspre vale. Din cauza cetii nu mi-am dat seama in mod sigur, dar parca mai erau alte trei sau patru astfel de siluete putin mai departe, dar care nu se conturau atit de clar. Acum imi dau seama ca poate ar fi trebuit sa ne fi speriat putin, dar atunci, gîfîind din cauza efortului urcusului, nu prea ne statea mintea la spaime.

Chiar sub sa era o buza de zapada de forma unei semilune intoarse cu colturile in sus. Am ocolit-o cu grija prin dreapta, am mai facut citiva pasi trudnici si am ajuns, in sfirsit, pe teren orizontal. Aici, ploaie, ceata si, mai ales, un vint puternic dinspre Rezervatie. Nicio sansa sa avem vreun fel de priveliste spre virfurile din jur.

Din sa inspre valea Stînisoara:

Inspre Rezervatie:

Inspre virful Retezat:

Cu oarecare regret, nu atit pentru faptul ca ratam nu stiu ce priveliste grozava pentru ca nici nu se punea problema vizibilitatii, ci pentru ca nu aveam ocazia sa-mi incerc rezistenta la conditii (mai mult psihologic) proaste, am renuntat la urcusul pe virf. Am coborit cu grija hornul de sub sa, apoi, mai incolo, am trecut incet peste o aglomerare de bolovani uriasi, acoperiti de verdele lichenilor, atit de caracteristica zonei virfului Retezat si curind am regasit lacul Stînisoara.

In continuare am coborît pe drumul pe care venisem, facînd poze in stînga si în dreapta.

Poteca era uda si plina de noroi. La un moment dat, facind un mare pas in jos, genunchiul meu sau suportul de iarba a cedat si m-am trezit azvirlit in tufa de jnepeni, cu capul inainte, aterizind cu burta in sus si agitindu-mi membrele ca un gindac neajutorat rasturnat pe spate.

Intrarea in padure am intimpinat-o cu placere. Am avut chiar si chef sa filmez pîrîul Stînisoara:

Cam asta a fost tot. Am ajuns la cabana, unde neavind haine de schimb, am incercat sa ma incalzesc sub sacul de dormit, dar tot m-au apucat frisoanele acelea ucigatoare de sfîrsit de tura, mai ales cind am iesit din cabana si am mers in pantaloni scurti prin iarba inalta si uda, de pe care se scuturau picaturi reci ca gheata. (In timp ce dîrdîiam pe cararea dintre cabanute, la citiva pasi in fata se indeparta, sprintena, o vulpe!) Am renuntat bucurosi sa ne uitam la cealalta semifinala, Spania - Germania (a doua zi nimeni nu stia sa ne spuna cum se terminase).

In ziua urmatoare am plecat direct acasa. Dupa ce am facut bagajele, ei au pornit in coborirea spre Cirnic, in timp ce eu am mai zabovit, uscindu-mi sosetele la ultimii centimetri cubi de gaz din butelie.

La cîteva zile dupa aceea am avut, la cina, ciuperci la tava:

California 2009 - Partea a șaptea: acasă

Prolog
Partea întîia - San Francisco
Partea a doua - Sonora Pass
Partea a treia - Mount Dana
Partea a patra - Treasure Lakes
Partea a cincea - Sequoia
Partea a șasea - Yosemite Valley
Partea a șaptea - Acasă


Pentru ultima zi de vacanţă ne-am făcut planul să nu mergem direct în San Francisco pe drumul cel mai scurt, cel pe care îl aleseserăm la venire, ci - ţinînd cont că M voia să găsim o plajă pe ţărmul Pacificului de unde să vedem oceanul propriu-zis, nu doar bucata de golf de sub Golden Gate Bridge - am hotărît să atingem oceanul în zona golfului Monterey și de acolo să mergem de-a lungul coastei spre nord, pe Highway 1, pînă în San Francisco.

Am mai zăbovit puţin la magazinul din Curry Village să ne luăm suveniruri din Yosemite, după care am pornit direct spre vest, pe Highway 140. În Merced, în vale, am schimbat direcţia spre sud ca să trecem în Highway 152. Străbăteam o zonă agricolă, cu cîmpuri cît vezi cu ochii, cu căldură, uscăciune, tractoare și combine și, cum ţinta noastră era marea, acest drum mi-a adus dintr-o dată în amintire vacanţele în care mergeam cu mașina la mare cînd, după aerul tare al Văii Prahovei, ajungeam în Bărăgan și Dobrogea și știam că nu mai aveam mult pînă la Eforie. Era ca și cum, la distanţă de o generaţie, preluam ștafeta de la N și îmi venea mie rîndul să-mi duc familia la mare.

Prînzul l-am avut aici, într-un orășel din San Joaquin Valley, la un McDonald's. Se zice că mîncarea de la McDonald's e la fel în toată lumea pentru că se folosește peste tot aceeași reţetă, dar eu nu cred asta: hamburgerii de aici erau mult mai gustoși și zemoși decît cei din Oakville. Ori poate în vacanță pofta e mai mare?...

De aici am început să urcăm iar pentru că ne apropiam de masivul de dealuri înalte Diablo Range care, de-a lungul coastei, desparte continentul de ţărmul Pacificului. Dupa ce am lăsat în stînga lacul San Luis Reservoir, am dat, ca și la plecarea din San Francisco, de moriștile unor centrale electrice eoliene. Era puzderie de ele pe versanţii dealurilor. Cum fiecare morișcă avea trei braţe și cum moriștile erau destul de apropiate una de alta, să se folosească tot spaţiul disponibil, văzut de departe, cîmpul de moriști arăta ca o reţea de hexagoane, ca un fagure al unor albine gigantice.

Cum mergeam așa, am început să simțim în mașină un miros tare de usturoi. Am crezut mai întîi că e de la camionul din faţă, care poate transporta usturoi, dar mirosul a persistat și după ce am scăpat de camion. Și am ajuns în Gilroy, cel mai mare oraș din locurile acelea, unde am făcut o scurtă pauză și unde, în parcare, n-am mai rezistat și am întrebat-o pe o doamnă care părea de-a locului care-i treaba cu mirosul de usturoi. Mi-a explicat că aici sînt culturi mari de usturoi și că Gilroy e "capitala usturoiului".

Din Gilroy nu mai aveam mult. Am ieșit cu grijă din oraș pentru că era sfîrșitul orelor de curs și străzile erau pline de copii. De aici drumul mai urca puţin și trecea printr-o pădure cu vegetaţie abundentă și aspect tropical. Deși regăseam și aici serpentinele caracteristice ale Californiei, munţii rămăsesera mult în urmă, nu doar pe hartă, ci și în gînd. Așteptam cu nerăbdare și emoție momentul în care perdeaua pădurii se va da brusc la o parte, iar în faţă ni se va deschide albastrul nemărginit al oceanului.

Dar cînd am început sa coborîm pantele de vest de pe Diablo Range și, în sfîrșit, am ieșit din pădure, în fața ochilor nu aveam decît o cîmpie întinsă, iar mai departe, o ceaţă care ascundea orizontul...

Așa am ajuns în Santa Cruz, unde, dupa rătăcirile de rigoare, am găsit direcţia spre Highway 1 și am luat-o spre nord. Abia după ce am ieșit din oraș (apropo, făcînd ordine prin garaj am descoperit că firma care a fabricat casca de schior a lui F e din Santa Cruz, California și mă tot întreb care o fi legătura între Santa Cruz și schi?!), am zărit oceanul. Mai întîi nu se vedea mare lucru pentru că eram la nivelul mării, dar mai încolo relieful devenea mai accidentat și, în timp ce șoseaua urca și cobora niște dealuri care nu se mai terminau, în stînga priveliștea oceanului ne însoţea credincioasă. Tot socoteam unde și cînd ar fi cel mai bine să ne oprim: acum sau cînd vom ajunge mai aproape de San Francisco? Dar cînd am văzut, prinsă între doua dealuri, o plajă aproape pustie și un refugiu de parcare, am lăsat naibii socotelile și am tras brusc pe dreapta.

Ne-am schimbat pe marginea drumului, între ușile deschise ale mașinii, în scurtele momente în care nu trecea nimic pe șosea. Apoi am traversat și am intrat pe nisip! Era cam răcoare, iar un semn de pe plajă ne anunţa să avem grijă la următoarele pericole: valuri care cresc brusc, curenţi de adîncime, rechini. Ha! Nouă ne trebuia doar să ne băgăm tălpile în apă, sa ne lăudam că am intrat în Pacific.







Iar după ce am ieșit din apă și am luat-o la fugă să mă încălzesc - atunci, în acea fugă dementă în care-i strigam lui M că "Vin rechinii!", am simțit ce e libertatea. Pentru prima oară după mult timp mi-am dat seama că nu simţeam nicio opreliște, nicio constrîngere, niciun obstacol: în oraș te lovești de oameni, la munte te împiedici de pietroaie, pe șosea aștepţi la semafor, la fotbal îţi fură mingea adversarul, acasă cazi pe scari - peste tot numai piedici, frîne, hăţuri! Dar aici fugeam mîncînd pămîntul și simţeam că în secundele acelea de extaz mi-aș fi dat bucuros toate rezervele de energie pe care le mai aveam pentru tot restul vieţii.

Nu mai ţin minte cum ne-am schimbat, dar știu sigur că mai departe nu am condus cu chiloţii de baie uzi. Era frig ca la Marea Neagră, deci nu puteam rămîne în costumele de baie. De acolo, pe măsură ce ne apropiam de San Francisco, ceaţa se îngroșa tot mai mult peste ocean, iar soarele lumina tot mai palid. Ne felicitam că am oprit la plaja aceea, pentru că se facea tot mai urît și nu cred că am mai fi avut chef să intrăm în apă.


Într-un loc am vazut niște tipi făcînd wind-surfing. Unul dintre ei, într-un costum negru de sus pînă jos, cu un fizic foarte arătos deși cred că mai bătrîn decît mine, bronzat mai mult de vînt decît de soare, a ieșit la mal și, în timp ce el discuta cu un prieten, eu nu-mi puteam dezlipi ochii fascinaţi de lăboaiele lui uriașe, cu care călca pe pietre ca pe un covor de puf și cu care cred că nu avea nicio problemă în dirijarea planșei de surfing.

Am mai făcut opriri pentru că, în ciuda ceţii din ce în ce mai dese care acoperea oceanul, am fi putut să-l privim la nesfîrșit.

Iar aceasta e ultima poză pe care am făcut-o în vacanţă:


Încă nu se lăsase seara cînd am intrat în San Francisco, dar pînă am găsit hotelul (Ce pînă am găsit hotelul?! Mai întîi a trebuit să-i aflăm adresa pentru că fusesem atît de bezmetic că nu mi-a dat prin cap să mi-o notez, de parcă toată lumea din marele oraș ar fi trebuit să știe unde e...) s-a făcut întuneric. Hotelul era modest, iar restaurantul era o jale, dar pentru noi, care de o săptamînă și jumătate dormiserăm numai pe pămînt și nu mai văzuserăm un duș normal, era suficient.

* * *

Dimineaţa am plecat direct la aeroport. La scurt timp de la decolare zburam tocmai peste Yosemite și Kings Canyon





iar cînd am ajuns în partea cealaltă a munţilor am avut norocul să mai vedem o dată dragul de Mono Lake:


Mai departe, era America. Nu știu ce am văzut, dar am văzut astea:




Ba a mai fost ceva: cînd eram deasupra Nevadei am văzut, sub avionul nostru și zburînd în sens opus cu o viteză mult mai mare, un cilindru argintiu!

Ultima chestie pe care am înregistrat-o e acest clip; am văzut că urma să intrăm în nori și am vrut să filmez cum începe avionul să se zgîlțîie:

Era noapte cînd am ajuns în Newark, iar în Buffalo era și mai noapte. Dupa ce ne-am regăsit mașina am mai pierdut cred că vreo oră în Buffalo mergînd aiurea, ca un fluture sub bec, fără să mă pot hotărî ce voiam mai mult: o stație de benzină sau Peace Bridge, care să ne treacă în Canada. Oricum, important e că pînă la urmă am ajuns în paturile noastre de acasă. Cred că era 2 noaptea.

* * *

În ultimele zile de vacanţă m-am tot întrebat care e momentul care marchează sfîrșitul călătoriei noastre? Să zic că e cînd plecăm din Yosemite? Dar mai aveam de ajuns în San Francisco. Să fi spus că e atunci cînd ajungem în San Francisco? Dar mai aveam de zburat pînă în Buffalo. Să fie în Buffalo? Mai aveam de ajuns acasă. Se termină cînd ajungem acasă? Dar mai am de pus pozele pe Internet și de povestit celor care n-au fost cum a fost. Așa că pînă la urmă am început să cred că nicio călătorie nu are sfîrșit, că ne trăim toata viaţa într-o călătorie continuă, trecînd prin mai multe staţii fără să putem spune vreodată că am ajuns cu adevărat la capăt.