Paris 2011 - A noua zi

(Ziua I-a    Ziua a II-a    Ziua a III-a    Ziua a IV-a    Ziua a V-a    Ziua a VI-a
Ziua a VII-a    Ziua a VIII-a    Ziua a IX-a    Ziua a X-a    Ziua a XI-a)

---

Azi ne-am început ziua vizitînd catacombele, foste galerii folosite iniţial pentru extragerea ghipsului şi a altor materiale de construcţie, dar care, începînd de prin 1780, au fost folosite pentru a depozita osemintele din cimitirele supra-aglomerate, care puneau în pericol sanitar unele cartiere pariziene. Aşa că acum galeriile cele strîmte sînt "tencuite" cu straturi suprapuse de cranii, tibii şi femururi omeneşti - un loc înfiorător pînă peste poate. Noroiul subţire şi alunecos de pe podea, picăturile de apă care îţi curg din tavan pe ceafă, aerul închis, toate acestea dau senzaţia că descompunerea acelor cadavre este un proces încă în desfăşurare. Mergi cu mîinile apropiate de corp, de teamă să nu atingi nimic. Ca să pună capac, F ne descrie un posibil accident, demn de un film de groază: aluneci pe podea şi, reflex, încerci să te sprijini de pereţi, dizlocînd toată grămada de oase frumos aranjate care se prăbuşesc peste tine, îngropîndu-te. De la un moment dat sila devine insuportabilă şi grăbeşti pasul ţinîndu-ţi respiraţia. La sfîrşitul celor trei sferturi de oră cît durează explorarea ieşi la suprafaţă năuc. Te trezeşti brusc în stradă, între pietoni, iar în spatele tău, în zidul anonim, se închide o uşă oarecare de metal gri pe care nu scrie nimic. Nu-ţi vine să crezi că aşa arată poarta către acel univers sinistru.


















După ce terminaserăm de vizitat străfundurile Parisului cu o gustare de mic dejun la o patiserie din apropiere (deşi imaginea oaselor de adineaori îmi cam tăiase din pofta de mîncare), ne-am îndreptat spre locul cel mai înalt al lui, colina Montmartre şi Sacré-Cœur. Acum, după ce măturaserăm cu piciorul toată zona din preajma hotelului, foloseam din ce în ce mai des metroul şi ne intrigau unele denumiri de staţii cu rezonanţă rusească: Réaumur-Sébastopol sau Stalingrad. În timpul unei astfel de călătorii cu metroul am văzut cel mai frumos copil din lume: o faţă absolut simetrică, o piele perfectă, de o minunată culoare maro-arămie, ochi negri sclipind de inteligenţă şi un profil perfect, cam ca cel al lui Nefertiti.

Aici, în Montmartre, pe străduţele care urcă spre vîrful dealului e plin de jocuri de alba-neagra (F. a numărat nouă astfel de mese de joc de "alb-negru"). Un loc enervant, plin de şmecheri care vor să-i păcălească pe turişti, dar enervant şi pentru că unii turişti le dau satisfacţie ăstora şi chiar joacă, pesemne închipuindu-şi că astfel se împărtăşesc din viaţa autentică de parizian. Iar WC-ul public de la poalele catedralei e cam împreună, adică femeile şi bărbaţii intră pe aceeaşi uşă, iar cele două secţiuni sînt despărţite doar de un paravan scund. Îhhh!

Sacré-Cœur nu mi-a plăcut cine ştie ce. Priveliştea de sus e grozavă, dar catedrala în sine parcă n-are suflet şi graţie, nu e ca Notre-Dame sau St. Germain des Prés, iar comparaţia cu Sainte-Chapelle ar fi o crimă. Un spaţiu gri, întunecos, trist. Singura pată de culoare din catedrală, în afară de eşarfa lui M., a fost o fotografie color din timpul unei vizite a papei Ioan Paul al II-lea.















Acesta e Parcul Buttes-Chaumont, cu templul din vîrful insulei, de unde cu cîteva zile înainte aruncaserăm o privire încoace:




După Sacré-Cœur am mai rămas în Montmartre, la Espace Dalí:






















Apoi spre seară am revenit în cartierul nostru şi am vizitat catedrala Saint-Sulpice, care are una dintre cele mai mari orgi din Europa. În plus, cum intri, pe dreapta, sînt trei picturi de Delacroix.